Home Breaking News Stiri Exclusive Corneliu FLOREA – “Epopee împotriva împilării”

Corneliu FLOREA – “Epopee împotriva împilării”

41 min read
0
0
352
„… Ar fi fost mai bine să nu va fi născut,
deoarece nimeni nu va avea parte de milă
şi indulgenţă. Dar şi până atunci s-a dat ordin
poporului maghiar şi secuiesc să măture gunoiul ingrat…” (din Proclamaţia către poporul valah a lui Kossuth din 10 octombrie 1848)
*****

Proclamaţia către poporul valah a lui Kossuth ( jumătate slovac, jumătate german)  revoluţionarul poporului ungar şi secuiesc din 1848-1849, este neîndoielnic, mai degrabă un ultimatum, ce va dezlănţui un război în ideea exterminării românilor ardeleni ce se împotriveau alipirii Transilvaniei la Ungaria, prin forţă armată. Aceasta este convingerea generală a românilor şi a istoricilor  ardeleni, printre care şi Florian Dudaş autorul volumului „AVRAM IANCU ÎN TRADIŢIA POPORULUI  ROMÂN”  o remarcabilă frescă istorică a rezistentei române  pentru independenţă naţională. Florian Dudaş scrie: „Potrivit manifestului, profund şovin şi reacţionar, a lui Kossuth, maghiarii din Ardeal, în primul rând gărzile lor naţionale, pretind românilor unirea sau moartea!”. Adică, ardelenii români, autohtoni şi majoritari, să  accepte şi să se supună în continuare, ca toleraţi „unirii Transilvaniei cu Ungaria” fiindcă altfel „ungurii şi secuii se vor ridica în masă, exterminând  pe  toţi  trădătorii şi rebelii neascultători” subliniază  Kossuth în proclamaţia sa către valahii ardeleni. Şi gărzile naţionale ungureşti şi secuieşti nu aşteaptă de două ori acest îndemn şi, fără nici un motiv sau instigare din partea românilor ardeleni, declanşează acte de teroare, spânzurări şi ucideri în toată  Transilvania. Încep la Iernut unde sunt spânzuraţi 26 de români, fiindcă sunt  trădatorii patriei ungare, urmează atrocităţile anti româneşti la Târgul Mureş şi Secuime, de pe Valea Mureşului şi după ce revoluţionarii dreptăţii şi independenţei ungureşti cuceresc Huedinul şi Clujul, în decembrie 1848, dezlănţuirea ungurească împotriva românilor  este  de exterminare totală.

Şi nu există  un exemplu mai elocvent decât LUPTELE  DE  LA  ABRUD, pe care Florian Dudaş le exemplifică cu amănunte istorice din toate sursele vremii şi le comentează  profesional într-un capitol de cincizeci de pagini din cartea sa, o adevărată istorie a războiului de eliberare naţională a moţilor, conduşi de Avram Iancu, împotriva cotropitorilor împilatorii.

Primăvara 1849 vine târziu cu lipsuri şi griji multe pentru moţi şi ceilalţi români retraşi în fortăreaţa naturală a Munţilor Apuseni, împresurată de armatele lui Kossuth si de „gărzile naţionale ungureşti şi a tribunalelor de sânge cărora le cad pradă mii de români”. Românii de aici sunt practic asediaţi fiindcă  drumurile lor de legături cu şesurile transilvane sunt blocate de honvezii lui Kossuth, împiedicându-le comunicaţiile  şi schimburile comerciale. Produsele comerciale nu mai pot fi valorificate, producerea lor încetează, minele se închid. Îngrijorare şi nevoi peste tot.

Dar nici revoluţia lui Kossuth nu mai merge atât de bine ca în primăvara trecută. În decembrie 1848, împăratul Ferdinand abdică în favoarea nepotului sau Franz Iosif de 18 ani şi cu această ocazie noua gardă habsburgică a hotărât să reducă pretenţiile ungureşti la nivelul celorlaltor provincii imperiale şi porneşte o campanie militară împotriva lor, cucerind Budapesta în Ianuarie 1849. Anul începe rău pentru Kossuth şi kossuthişti ce trebuie sa se retragă, fugind zice Paul Lendvai, la Debreţin devenit capitala provizorie a revoluţionarilor unguri. Deşi dispunea de o armată naţională ungurească – honvédség – de peste 150.000 de oameni, are de ţinut piept armatei imperiale condusă de intransigentul Haynau, dar şi sârbilor conduşi de Kuzman Todorovic, şi croaţilor conduşi de Josip Jelacic, şi românilor lui Avram Iancu, care luptau pentru autonomia lor naţională. Tot mai multe probleme, tot mai multe incertitudini, tot mai palid spiritul de realizare a Ungariei Mari după ideea şi principiile lui Kossuth.  Forţat de aceste împrejurări Kossuth se vede obligat să accepte negocieri cu sârbii, croaţii şi valahii despre drepturile lor naţionale, ca să salveze revendicările şi pretenţiile ungureşti. Realitatea istorică a demonstrat că a fost duplicitar, ipocrit şi în această problemă.  Astfel, Ioan Dragoş, deputat al comitatului Zarand în Dieta ungurească, este trimis din partea preşedintelui, guvernator şi regent,  Kossuth, să înceapă convorbirile de pace şi înţelegere cu Avram Iancu şi prefecţii legiunilor sale.

Prima întâlnire are loc la sfârşitul lui aprilie 1849, în casa lui  Ion  Buteanu  din Mihăileni unde Ion Dragoş s-a înfruntat cu prefectul Dobra, Vlăduţiu, Moldovan şi Avram Iancu. Pentru început se hotărăşte încetarea focului pe timpul convorbirilor, pe care atât  Kossuth cât şi maiorul Hatvani, comandantul trupelor din zonă, o  acceptă şi dau asigurările lor. Convorbirea e anevoioasă datorită  punctelor de vedere diferite. Ion Dragoş pretinde supunere pe baza principilor şi pretenţiilor lui  Kossuth la care Ion Buteanu răspunde: „Principiul nostru este libertatea naţională ori moartea”. Convorbirea s-a încheiat doar cu precizarea  poziţiilor  celor două părţi şi Ion Dragoş pleca cu   promisiunea  de-a reveni cu noi amănunte şi decizii de la Kossuth.

În acest timp, conducătorii moţilor aflară cu stupoare că, deşi au primit asigurări de încetarea luptelor pe timpul convorbirilor de pace şi al înţelegerilor, noi trupe ale honvédség-ului se îndreaptă spre intrările în Munţii Apuseni, ceea ce le stârneşte indignare şi neîncredere în adevăratele intenţii ale lui Kossuth. Când, la începutul lunii mai, Ion Dragoş, se reîntoarce pentru continuarea convorbirilor, Avram Iancu îl avertizează: „Să ştii însă ca de se va întâmpla ceva mişelie din partea ungurilor nu-ţi mai duci măselele dintre munţi”. Ion Dragoş protestează şi susţine ca vine cu promisiuni de egală îndreptăţire, de  libertatea limbii  şi credinţei româneşti.

De la Mihăileni plecară cu toţii la Abrud  să se consulte cu poporul  în vederea condiţiilor de înţelegere şi depunerea  armelor. În această vreme, încălcând încetarea focului pe timpul înţelegerilor, maiorul Hatvani cu armata sa se apropia de Abrud. La aflarea acestor veşti, moţii se întărâtară rău împotriva lui Ion Dragoş, pe care-l acuză de trădare şi pe Hatvani de mişelie. El  încercă, şi în parte reuşi, să-i  liniştească cu omenia lui şi puterea ce o avea, fiind  trimisul personal a lui Kossuth, spunându-le atâta vreme cât sunt între voi nici un fir de păr nu vi se va mişca din cap şi făgăduindu-le ceriul şi pământul. Prefecţii Ion Buteanu şi Petru Dobra se încrezură, dar Avram Iancu nu se mai încrezu în Ion Dragoş, şi plecă la Câmpeni să se pregătească pentru ceea ce bănuia  că  va urma.

În 7 Mai 1849, dimineaţa honvezii lui Hatvani asediară Abrudul şi începură jaful, maltratarea şi omorârea fără temei, fără pricină  a românilor. Prefecţii Buteanu şi Dobra fură puşi sub pază, preoţii şi românii fruntaşi fură arestaţi, casele românilor scotocite sub pretextul de a găsi arme, de fapt pentru a găsi şi însuşi aurul şi argintul moţilor.  Hatvani omorî cu mâna lui pe Crişănuţ din Roşia, numai pentru că  a spus „să nu fie aşe de trufaşi şi să salte aşe curând, ci să aştepte până vor auzi şi părerea moţilor”. Honvezii încurajaţi de vitejia lui Hatvani îi luară exemplu cu mai multă îndârjire şi avânt. În acest timp Ion Dragoş îi trimite solie la Avram Iancu să depună armele în faţa lui Hatvani!

În 8 Mai 1849, Avram Iancu se întoarce la Abrud, cu solul lui Ion Dragoş dar şi legionarii săi conduşi de Groza, Corcheş, Aiudeanu şi Rusu, care împrejmuiră Abrudul. Hatvani care  primi vestea încercuirii deschise atacul ca să facă o breşă spre Brad. Nu reuşi, şi mai mult decât atât o companie de honvezi căzu în mâna lăncierilor şi fu nimicită aproape în întregime. Izbitura moţilor fu atât de puternică încât spre seară numărul honvezilor lui Hatvani se înjumătăţi. Furios îl  arestă pe prefectul Petru Dobra îl tortură, apoi pusă santinelele  să-l arunce pe fereastra şi când ajunse jos fu împuşcat fiindcă, au zâs ei, o încercat să evadeze. Soldaţii unguri i-au tăiat capul şi înfigându-l într-o suliţă, l-au purtat pe străzi strigând: „Acesta este dumnezeul românilor!”. A doua zi fu şi mai grea pentru Hatvani care a trebuit să se retragă în dezordine din Abrud datorită loviturilor primite din partea românilor, care odată ce  ocupară Abrudul, o parte o luară pe urma rămăşiţelor armatei lui Hatvani, ce în retragerea sa îl luă ostatic pe Ion Buteanu. Din nefericire, atât pentru unguri cât şi pentru români, Hatvani a scăpat şi promise ungurilor lăsaţi în urmă ca se va întoarce. Într-adevăr, peste câteva zile în fruntea unei noi armate formate din 2.800 de oameni şi 4 tunuri s-a întors. Între timp, moţii făcură şi ei orânduială în Abrud şi Roşia unde ungurii omorâseră mulţi români nevinovaţi, numai pentru că erau români. Îl găsiră şi pe trădătorul Ion Dragoş ascuns într-o pivniţă şi furioşi i-au strigat: „Zi-i Tatăl Nost’ că trebuie să mori!” şi… mai mulţi băgară lancea în el.

La a doua intrare în Abrud a lui Hatvani, cu honvezii lui şi cu o companie nemţească, prinseră mulţi români şi fără nici o judecată îi împuşcară, din ordinul lui Hatvani, sub fereastra cartierului său de unde dădea ordinile şi privea execuţiile. A fost cea mai neagra zi a moţilor fiind împuşcaţi, spânzuraţi, tăiaţi în săbii de la copii şi femei până la bătrâni pe câţi i-au aflat, fără apărare, fără judecată.

În 18 şi 19 Mai 1849, Avram Iancu contracarează  şi într-o luptă ce a durat o zi şi o noaptea Hatvani fu bătut „pe la toate puncturile şi văzându-se a doa oară pierdut îşi alese fatalul drum spre Zlatna”. Moţii, luându-i urma, l-au ajuns la Gura Cernei, unde fu lovit crunt din două parţi. Cei ce scăpară din trecătoare au fost aşteptaţi de lăncieri mai jos în valea de la Cerbu, unde au avut cea mai cruntă soartă iar dintr-o companie nemţească, ce purta cap de mort la pălărie, au scăpat doar şase. Un istoric ungur scrie: „La Cerbu a fost Valea Morţii pentru honvezi şi  compania germană prinsă între lăncierii şi coastele înalte ale văii de unde veneau  pietre şi bolovani. Până în amurgul serii ţine cumplitul măcel şi valea pare a se fi schimbat într-un uriaş sicriu deschis: o mie şapte sute de morţi zac acolo”. Iar Avram Iancu are să spună că „…a pierit toată turma lui Hatvani!”. (Florian Dudaş „Avram Iancu în tradiţia poporului român”, Facla, 1989, pag.114-118).

Nu pieri chiar toată turma împilatoare a lui Hatvani.  El şi nişte rămăşiţe ale ariergărzii  scăpă cu fuga şi avu norocul să scape şi la podul de la Bolfu, unde trecu doar cu câteva  momente înainte ca femeile buciumanilor să pună stăpânire pe pod şi să nimicească pe honvezii din spate. Toate izvoarele vremii spun ca în această bătalie şi urmarire a lui Hatvani din cei 3.000 nu au scăpat mai mulţi de o sută şi că în cele două atacuri asupra moţilor ar fi pierdut mai mult de 5.000 de oameni: honvezi, gardişti şi germani din companiile ce îl însoţeau. E drept că şi moţii au avut pierderi dar cei ce au rămas au fost liberi.

Când ungurii ce mai scăpară cu viaţă dintre văile şi munţii legiunilor lui Avram Iancu, se opriră să-şi mai tragă sufletul, Hatvani părea ieşit cu totul din minţi de înfrângerile suferite şi s-a răzbunat pe Ion Buteanu. Batjocorindu-l în toate felurile îi spuse să se spânzure de un salcâm. Ion Buteanu protestă şi ceru să fie înfăţişat lui Kossuth. Hatvani se înfurie, îl înjură şi lovindu-l i-a zis: „acum, aici eu sunt Kossuth, spânzură-te!”.  Forţat şi maltratat Ion Buteanu, prefectul Zarandului, unul dintre fruntaşi revoluţionarii români din Transilvania a fost spânzurat, aşa cum Petru Dobra a fost împuşcat fiindca a vrut să evadeze. În tradiţia poporului român, a moţilor întâi de toate, sunt mai multe versiuni despre sfârşitul acestui erou naţional şi fiecare dintre ele îl prezintă cu demnitate şi curaj în faţa morţii şi eu cred că aşa a fost pentru că cei curajoşi în viaţă sunt curajoşi şi-n faţa morţii. Dintr-o anumită sursă, Florian Dudaş reproduce: „Eu mor liniştit pentru că moartea mea este răzbunată destul prin cele două deculături (pierderi) totale  ale maghiarilor la Abrud”.

Nu acelaş lucru se poate spune despre josnicia şi netrebnicia lui Hatvani Imre  absolvent al unei facultăţi de drept. Şi nu o spunem numai noi romanii, au spus-o mulţi alţii printre care şi marele romancier ungur Jokai Mor: „n-a fost faptă vrednică de un ungur, de un soldat, de un om cinstit”. Clar! Înfrângerea lui Hatvani în cele două  bătălii este foarte semnificativă pentru noi, români care ţinem la neamul nostru, trecut şi viitor. E o epopee de eroism pentru libertate şi identitate naţională opusă împilării ungureşti, în care Hatvani şi Kossuth au demonstrat perfidia şi brutalitatea ungurească faţă de neamul românesc.  Şi Kossuth nu s-a oprit nici după aceste înfrângeri, deşi era prins în chingi din toate părţile, ci a cerut  generalului Bem să spele ruşinea înfrângerilor lui Hatvani de la Abrud  şi să lichideze rezistenţa română din Munţii Apuseni printr-o nouă expediţie militară a vitejilor honvezi. Cum Hatvani devenise doar o zdreanţă umană, o umbră uriaşă a fărădelegilor săvârşite, nu mai putea conduce  noua expediţie proiectată de-a pătrunde, prin toate trecătoarele, în Munţilor Apuseni şi-a înfrânge fără milă rezistenţei românilor. Expediţie în care Generalul Bem angajează 15.000 de militari, iar în locul lui Hatvani este numit  baronul Kemeny Farcas, colonel, militar de carieră.

La începutul luni iunie, baronul Kemeny Farcas în fruntea a 4.000 de soldaţi, bine echipaţi şi înarmaţi, pătrunde în Zarand dinspre Deva, ajunge la Brad, apoi o ia spre Abrud, trecând prin sabie şi foc tot ce era românesc. Rezistenţa romanilor nu poate să-l oprească şi în data de 10  zece iunie intră în Abrud. De a doua zi Abrudul este înconjurat de legionarii lui Avram Iancu şi încep hărţuieli şi atacuri din toate părţile. Kemeny  trimite  o solie cu scrisoare la Avram Iancu în care cerea să depună armele şi să facă pace cu ungurii. „Dacă nu ne-am supune ni se ameninţă cu  stârpirea  totală până la pruncii din faşă” le spune Avram Iancu prefecţilor şi tribunilor legiunilor în consiliu ţinut îndată ce a primit scrisoarea de la Kemeny. În consiliu nu se ţinu seamă de ameninţările ungurilor ci se hotărî  continuarea luptelor, şi pentru început se   împresură total Abrudu şi le tăie ungurilor toate  comunicaţiile  prin trecători. Zi de zi  atacurile moţilor erau tot mai înteţite şi puternice până în data de 16 iunie când moţii îi încleştară de moarte iar soldaţii ungurii începură să strige din toate părţile „Oda vagyunk!” (suntem pierduţi!). Kemeny, militar de carieră, îşi dădu seama ca va avea aceiaşi soartă ca Hatvani, dacă nu se retrage din timp. Aşa că a pregătit strategic retragerea şi s-a retras în mare grabă. Dar în trecători şi pe văi îl aşteptau alţi români care  subţiară  mult  coloana honvezilor în retragere ce ducea nouăzeci de care de răniţi şi lăsa în urma  cinci sute de honvezi morţi…

Marea campanie plănuită de generalul polonez Iosif Bem şi de preşedintele, guvernatorul şi regentul Lajos Kossuth ( „kossuth” în slovacă înseamnă ţap!!!) de exterminare totală a rezistenţei românilor din Munţii Apuseni, declanşată în iunie 1849,  a fost un eşec total, mai ales după dezastrul bătăliei de la Fântânele, în care conducătorul militar, Pal Vasvári zis şi „Kossuth cel Mic”, împreună cu jumătate din honvezii lui şi-au găsit sfârşitul.

După înfrângerile de la Fântânele şi Abrud, Kossuth şi Bem au renunţat definitiv la exterminarea totală a românilor nesupuşi, care s-au opus alipirii Transilvaniei la Ungaria. Cu aceste înfrângeri au realizat ce utopie era făurirea Ungariei Mari cotropind şi supunând barbar şapte naţionalităţi înconjurătoare, ce erau acolo autohtone şi majoritare.  De altfel  utopia Ungariei Mari se sfârşea definitiv în următoarea lună, prin înfrângere de la Şiria a honvédség-ului revoluţionar şi fuga preşedintelui, guvernator şi regent, Kossuth Lajos deghizat în valet polonez, fără barbă şi mustaţă.

Este adevărat că în jurul lui Kossuth s-au aglutinat pe lângă unguri ce aveau dreptul legitim de naţiune independentă şi alţii, neunguri cuprinşi de spiritul revoluţionar şi care  urau imperiul habsburgic  din cele mai diferite motive. De exemplu, dintre generalii vitejii armate ungare revoluţionare – honvédség – ce s-au predat la Şiria;  unul era german german, altul german austriac, doi germani unguri, un croat, un sârb bănăţean, doi descendenţi armeni şi restul unguri, unguri dintre care nu toţi vorbeau corect ungureşte! De restul de 1.400 de ofiţeri şi 32.000 soldaţi ce s-au predat odată cu generalii lor armatei ţariste în est şi celei austriece în vest, nici nu mai vorbim ce coloratură naţională aveau. Mă opresc doar la căpitanul român Gheorghe Pomuţiu (George Pomuţ), absolvent al facultăţii de drept, poliglot, care, după  predarea armelor, a emigrat în America unde a ajuns un foarte apreciat general nordist, motiv pentru care după război a fost numit consul, apoi consul general al Statelor Unite la Petersburg, unde a negociat cu succes Alaska pentru americani.

Dar pe lângă acest amalgam revoluţionar aglutinat în jurul Ungariei Mari a lui Kossuth trebuie adăugat şi cât de bine a fost finanţat  honvédség-ul  în comparaţie cu celelalte forţe naţional-revoluţionare de la 1848-1849. La începutul revoluţiei ungare, când Kossuth a fost numit ministru de finanţe al Ungariei, el a cerut şi a primit 42 de milioane de forinţi pentru a crea o armată ungară revoluţionară de 200.000 de honvezi, cu ofiţeri şi generali cu soldă bună! Să mai adugăm şi jafurile de pe unde treceau şi… aurul moţilor! Meditaţi şi comparaţi situaţia honvédség-ului cu dăruirea patrioţilor sârbi, croaţi, slovaci şi mai ales a românilor transilvăneni care au fost cei mai năvalnic asaltaţi pentru exterminare.

Corneliu  FLOREA

Cluj-Napoca

iunie 1999         

P.S. Acest articol l-am scris la 150 de ani de la victoria moţilor de la Abrud şi l-am revăzut  de curând, completându-l. Cu această ocazie am căutat în volumul „UNGURII”,  al jurnalistului şi scriitorului Paul Lendvai, să văd ce scrie el despre expediţiile honvédség-ului, de exterminarea rezistenţei moţilor în timpul  revoluţiei din 1848-849.  NU scrie nimic! Scrie numai cât de revoluţionari îndreptăţiţi şi viteji, fără pereche, au fost ungurii. OK! Scrie cu patos unguresc despre Kossuth şi Petofi. OK! Despre ultimul ştiam că a murit ca un erou în bătălia de la Sighişoara din 31 iulie 1849, dar acum, din volumul lui Paul Lendvai, aflu cu surprindere ca unii l-au bănuit ca ar fi fost „spion rus”   şi ca de fapt nu a fost erou în bătălie pentru că a dispărut fără să i se găsească corpul. Pentru marea majoritate a ungurilor a devenit un erou naţional, în schimb pentru alţii dispariţia lui e un mare semn de întrebare la care, pe parcurs, s-au adăugat alte semne de întrebare şi mirare. Întâi, s-a spus că a cerut azil în Rusia !?! S-a însurat cu fiica unui funcţionar siberian şi a continuat să scrie cu pseudonimul Aleksander Petrovici!? Apoi nişte prizonieri de război unguri i-au văzut mormântul în Siberia! După 1990, o delegaţie ungurească s-a dus în Siberia să-i aducă rămăşiţele pământeşti în Ungaria. Frumos!  Şi acum bomba: Scheletul pe care omul de afaceri, falimentar între timp, l-a prezentat opiniei publice ungare ca fiind a lui Petofi a fost atribuit de antropologi unei femei gravide! (Paul Lendvai în volumul său „UNGURII” apărut în Editura Humanitas la paginile 232-233).

Vezi, draga domnule Paul Lendvai şi ceilalţi unguri condeieri, aşa-s şi istoriile voastre despre români şi propaganda urii voastre împotriva noastră, pe care o trâmbiţaţi de peste o sută şaizeci de ani în toată lumea! Una fabulaţi şi alta e realitatea istorică şi socială a ungurilor şi secuilor din Transilvania, din România. Să fii sănătos, fiindcă  sănătatea poate îndrepta mintea şi conştiinţa.

Acelaşi,

 

Corneliu FLOREA
Winnipeg, Canada
Noiembrie 2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“Cuvinte nerostite (proză scurtă)” de Anișoara Laura-MUSTEȚIU

Într-un torent de viteză, un BMW negru trece pe șoseaua udată de ploaie lăsând o dâră de a…