11. MODELELE COLECTIVE

Conceptul de „tratament la Viena”  lansat (şi mai ales practicat intim) de reprezentanţi semnificativi ai actualei guvernări este o soluţie revoluţionară încheind mai bine de două sute de ani de efort de modernizare sanitară a ţării, efort în  care se includ aproape toţi domnitorii principatelor de după fanarioţi şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu,  administraţia din timpul Regulamentului Organic şi guvernele de la 1848, ministerele lui Cuza şi Carol I, geniul tutelar al Doctorului Davilla şi marile generaţii de întemeietori ai medicinei româneşti, ministerele, guvernările şi universităţile României Mari, Spiridonia de la Iaşi, eforiile spitalelor naţionale şi culmile medicinii româneşti din întregul secol al douăzecilea; ba chiar şi revoluta construcţie socialistă care ne-a dotat cu ceea ce avem astăzi ca spitale municipale şi spitale universitare. Dar toate acestea aparţin unui sistem învechit în care trebuia să bagi bani. Ele nu mai corespund viziunii pedeliste asupra sănătăţii poporului, iar guvernul Boc, preocupat de doctrina cum să storci bani,  vine să le schimbe.

Acest efort de revoluţionare nu putem să nu-l considerăm a fi şi a se defini pentru destinul nostru naţional în directă legătură cu formarea  acelui tip nou de politician pe care-l oferă populaţiei, ca model, actuala guvernare: Politicianul care se tratează la Viena făcând statului economie la banii pe care ar fi trebuit s-i cheltuiască dezvoltând sistemul sanitar din ţară. Acest politician, prin speranţa de viaţă care-i creşte, devine exemplu şi model pentru cetăţeanul de rând, ambiţionându-l să muncească bine, să câştige bani mulţi, pentru a se putea trata şi el la Viena!

Şi, chiar dacă în articolele de până acum am insistat mai mult asupra modelelor personale pe care oamenii aflaţi în centrul de interes al opiniei publice le oferă acestei populaţii, nu putem încheia fără a vorbi şi despre alte categorii de modele de la care naţiunea ar putea lua exemplu dacă s-ar ambiţiona şi ar găsi căile să câştige cât câştigă astăzi aceste modele. Cu toate că ne cam îndoim, pentru că bugetul statului ajunge de abia pentru cei care sug în prezent de la el, aşa că cetăţenii ceilalţi, care au rămas pe dinafară, ar trebui să găsească sau alt stat, sau alt buget de la care să sugă şi ei pentru a se putea trata la Viena. Fapt pentru care vom face un referendum din care sperăm că va rezulta ceva mai mult decât la ultimul, care a avut rezultat favorabil doar pentru unul dintre români.

Deci, cu Dumnezeu înainte, continuăm lista de exemple-modele spre propăşirea naţională:

A doua categorie sunt familiile. Celulele de bază ale societăţii care au întotdeauna un cuvânt de spus prin caracteristicile lor comune de a fi prezente în societate subliniindu-şi împreună succesele, ascensiunea benefică sau malefică, exemplul de comportament comun şi de nivel de trai comun, proprietatea comună, profesiunile şi instituţiile de care şi-au legat numele.

Istoria noastră e plină de numele unor asemenea familii care au avut un rol determinant în afirmarea naţiunii şi în emanciparea ei, în dezvoltarea locală pe care au girat-o şi au impulsionat-o prin strădania mai multor personalităţi care au preluat ştafeta din rândurile ei în politică, în administraţia publică, în cultură, în artă, în ştiinţă, în economie, în dezvoltarea industrială şi crearea de branduri specifice localităţilor sau întregii ţări.

Aşezămintele brâncoveneşti sau aşezămintele cantacuzine sunt exemple de ctitorii de familie chiar în domeniul de la care am început aceste rânduri. Secolul trecut ne-a oferit şi reversul medaliei faţă de fapta acestora, familia regală ajungând sub Carol al doilea să însemne valizele cu bani pe care Auschnit, Malaxa, bancherii şi alţi întreprinzători care dacă nu cotizau erau falimentaţi, i le „donau”, cam în genul donaţiilor făcute astăzi către partide, exact din afacerile pe care aceştia le aveau contractate cu statul prin dotarea armatei, a căilor ferate, a concesiunii drumurilor şi clădirilor publice, etc. Iar paradoxul şi mai mare l-a constituit familia Ceauşeştilor care, lipsiţi de avere fiind în existenţa lor proletară, erau obligatoriu consideraţi drept ctitori ai tuturor edificiilor şi instituţiilor importante făcute pe banii noştri. În  fine, secolul al douăzecişiunulea începe să configureze familia Băsescu, familie ce acum se defineşte pe planul a două generaţii în încrengături cu Falcă, Bercea Mondialu, miliardarul care a înfiinţat „Luxten” iar acum scrie literatură şi, zice-se, chiar Nicolaiciuc proaspăt recuperat din cele străinătăţi. Modelul acesta de familie devine de mare succes pe plan judeţean, acolo unde, urmând exemplul flotei, industria naţională nu mai are nici voie nici nevoie să funcţioneze, agricultura trimite bani direct proprietarilor funciari din străinătate, iar capitalul românesc s-a retras făcând loc fondurilor europene care alimentează direct clientela politică, diferenţiindu-i net avantajele faţă de ceilalţi cetăţeni. Acest scop unic de existenţă a statului român este recunoscut pe faţă chiar de cei care-l guvernează, fapt pentru care modelul de familie-căpuşă pe avantaje bugetare se dezvoltă în Parlament şi-n cercurile guvernamentale, capul, adică marele mafiot simulând a face politică, iar ceilalţi membri învârtind afacerile cu bani de la guvern sau bani europeni care tot din cotizaţiile noastre provin.

A treia categorie o formează unele instituţii, profesii sau organizaţii obşteşti care, pornind de la o personalitate ce le înfiinţează sau le revoluţionează activitatea, produc omogenizarea unui întreg colectiv de oameni care duc înainte nişte idei, nişte principii, nişte reţete sau nişte criterii de activitate. Acestea le impun ca instituţii sau organizaţii naţionale nu prin simplul fapt că fiinţează în organigrama unei guvernări, ci prin cel că activează benefic sau malefic(vezi securitatea) în afirmarea unei tradiţii de importanţă naţională, căpătând rol determinant în progresul / regresul naţional şi în crearea unei anumite mentalităţi care poate deveni chiar psihologie naţională sau comunitară. Biserica este, desigur, pe primul şi cel mai vechi loc printre aceste instituţii, dar sunt destule altele afirmate şi istoriceşte şi în contemporaneitatea noastră. De exemplu şcoala şi armata au fost de multe ori instituţiile de mare încredere ale românilor, breslele şi organizaţiile profesionale au avut un mare  rol în emanciparea naţională. Cooperaţia sătească a avut de asemenea un început bun minat de neşansa de a deveni cooperaţie socialistă. Învăţătorul, agronomul şi medicul de ţară sunt profesiuni pe care  populaţia le-a simţit întotdeauna aproape, iar faptele individuale de corupţie din justiţie, din poliţie, din străvechi hulita meserie a vameşilor sunt modelele negative ce conduc la neîncrederea populaţiei în statul de drept sau, mai bine zis, lipsa ei de convingere că ar trăi într-un stat de drept care le-ar putea asigura o existenţă curată. Pentru că justiţia nu este numai actul unei exercitări în sine, cum îşi înţeleg unii judecători puterea; justiţia este acea componentă care conferă unei culturi sau unei civilizaţii trăsăturile ei caracteristic umaniste sau antiumaniste. Ea, împreună cu gradul de onestitate al aparatului de ordine oglindesc mai bine şi mai în fond nivelul de democraţie decât simpla statistică a alegerilor. Din acest motiv omenirea a ajuns a-i acorda marea libertate ca şi marea răspundere. Ca factor educativ, justiţia este cea care dă cetăţeanului conştiinţa libertăţilor lui. Fapt pentru care orice act nefast în interiorul ei este criminal pentru democraţie.

Şi, în fine, preluând de la aceste instituţii şi organizaţii unele dintre trăsăturile  care le situează pe plan naţional, dar punând accentul pe o anumită doctrină care începe să caracterizeze membrii unei formaţii, se constituie partidele politice. Dintre care unele, servite fără chemare şi adevărat interes naţional, pier lăsând în urmă oameni dezamăgiţi care au crezut în interesul comun, pe de o parte, iar de alta pe carieriştii care-şi caută repede loc sub stindardul altei doctrine. Altele, însă, îşi află pe parcursul activităţii tot mai multă adâncire în virtutea preocupărilor de afirmare naţională devenind modele de atracţie publică, de convingere în slujba unor valori. Şi formează, atât prin liderii care se disting dar şi printr-o voinţă comună care se manifestă concret în construcţia socială a ţării, modelele benefice progresului naţional.

Din păcate, istoria noastră recentă ne oferă şi în acest caz, mai degrabă modele demobilizatoare, aducătoare de tristeţe sau regret naţional. Ceea ce, nu numai că dezamăgeşte şi blazează reducând apetitul pentru politică, dar şi dezorientează calea de afirmare a unei societăţi, decăzându-i organizarea statală, lăsând-o fie în mâinile dictaturii interne, fie la cheremul unor interese internaţionale oculte, fie în bătaia de vânt a ambelor, cum a avut omenirea (şi poate mai are) exemplul semidictaturilor din semicolonii. Pentru că, spre ce altceva poate conduce credibilitatea pierdută de unele partide care s-au compromis până la desfiinţare?

Iată modelul de ratare al câtorva dintre cele care au avut o existenţă bine marcată fie în teritoriu fie parlamentar: PUNR nu a mai avut discurs; PDAR a fost vândut; ecologiştii s-au autopoluat căutând mai mult funcţii decât doctrină; social-democraţia care se chema „Titel Petrescu”, tocmai ca să se diferenţieze, s-a integrat în cea pe care voia s-o contrazică; UFD şi APR au fost partide finanţate dubios, cu lideri carierişti care le-au folosit ca trambuline şi le-au lăsat de izbelişte când ei şi-au găsit funcţii la altele; iar  acum UDMR-ul, care părea destul de echilibrat, din deşarta vanitate de a participa la toate guvernările, ceea ce nu este nici normal nici recomandabil pentru un partid, se compromite într-o coaliţie duşmană populaţiei… La care se adaugă marea dezamăgire şi reala pierdere pentru demnitatea eşichierului nostru politic: PNŢCD care s-a dezmembrat ca un cadavru prin lipsa de coeziune a prea multor securişti din interior.

Exemple triste şi modele de dorit a fi irepetabile!

Pentru că elementul comun al acestor patru categorii de modele care se oferă populaţiei este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.

12. ÎN LOC DE CONCLUZII:

CINE-I RĂSPUNZĂTOR DACĂ AJUNGEM DIN NOU LA „OLE”?!

Vorbeam despre elementul comun al celor patru categorii de modele: Modelul personal, modelul de familie, modelul unor instituţii, organizaţii sau profesii şi modelul configurat de partidele politice. Fiecare în parte are o existenţă publică, ceea ce-i conferă vizibilitatea crescândă prin care se oferă populaţiei. Iar elementul lor comun este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.

Iar, dacă specificul naţional e decăderea, atunci se pune cu vehemenţă întrebarea dacă spitalele din Viena au vreun remediu pentru aceasta şi dacă elicopterele promise de preşedinte ne pot transporta pe toţi acolo pentru a ne vindeca de o asemenea boală gravă. Sau, cum am spus, cei ce iau simbrie din apocalipsa nou creată vor ajunge la mintea românului cea de pe urmă şi se vor supune celei adevărate, a lui Ioan care, la 3-19 spune: „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte”…

Timpul pentru această pocăire este limitat: Doar atâta vreme cât Cel ce vorbeşte prin Scriptură încă îi mai iubeşte!

Poate că unii ar v rea să profite, păcătoşi, aşa cum sunt de această iubire funciară a Creatorului şi încearcă să folosească timpul în care vor mai dispune de ea luându-şi în continuare simbria de provocatori ai apocalipsei. Şi, iarăşi poate, mărinimia Dumnezeiască al cărei timp e nemărginit, încă îi va ierta, ca să vorbim în limbajul acestei Scripturi.

Dar dacă trecem la limbajul nostru secularizat, dacă ne referim la reacţiile omului de rând care are o singură viaţă, atunci trebuie să ne temem de faptul că neiertarea va veni foarte repede. Fiindcă cetăţeanul care se vede bolnav şi înfometat şi lipsit de asistenţa socială pentru care a plătit taxe, nu e înger. Nici măcar înger al Apocalipsei nu e, ca să aducă el pedeapsa şi schimbarea; aşa că nu va putea răbda la infinit. La un moment dat, chiar dacă nu va şti ce pune în loc, el se va răscula şi acesta este marele pericol de care nu pe el avem dreptul a-l face vinovat, ci pe cei care i-au provocat starea de revoltă!… Revolta lui va veni îndreptăţindu-l să răstoarne ceea ce crede că îi face răul şi, astfel, s-ar putea să profite alţii aducând şi mai răul. Ar putea să vină un Ghadaffi care, rânjind din spatele sângeroaselor virgine care-l apără, să sfideze spunând despre poporul revoltat: „They love me!”, iar apoi să râdă băsescian: „Hă!…Hă!”

Din acest motiv, proferăm acuzaţia adresată tuturor celor care, în nesăbuinţa şi rapacitatea lor spoliază populaţia fără să le pese că provoacă tot mai adânc starea de nemulţumire. Acuzaţie de colaboraţionism cu duşmanii democraţiei, acuzaţie de agenţi ai comunismului care ar râvni să se întoarcă şi capătă speranţe când năduful îl face pe bietul om să ricaneze spunând prostia cu „mai bine era pe vremea lui…”.

Degeaba vom striga atunci şi vom protesta şi vom recunoaşte că nu era mai bine. Va fi prea târziu pentru cei care provoacă asta desfiinţând spitalele!… Aşa proaste, cum sunt ele, dar care prezintă măcar garanţia că omul are un medic alături de el, că medicul acela nu-l părăseşte chiar dacă statul nu-l dotează cum trebuie, că-l tratează cu metode mai vechi, dar îl tratează!… Că-i ia un mic ciubuc, chiar; dar i-l ia la condiţiile noastre, nu ca preţurile de la Viena pe care o pungă normală de român nu are cum să le suporte!

Nevoiaş, cum  a fost lăsat de fostul regim şi înglodat mai adânc de cel actual, cetăţeanul are nevoie chiar şi de spitalul acela, aşa cum e. Statul, care a încasat asigurări de sănătate de la el, are datoria măcar să i-l întreţină la nivelul la care e, dacă nu i-l poate îmbunătăţi imediat. Nu insistăm pe acest caz pentru ca unii să spună că speculăm momentul. Chiar şi un sigur om dacă a murit din acest motiv, e nevoie de alarmă naţională. Pentru că de aici se poate generaliza o lipsă de speranţă în supravieţuire. Iar speranţa de a supravieţui a unui popor este un drept la care nimeni nu are voie să atenteze!

Dar iată că omul de rând, omul normal, românul de treabă moare în faţa spitalului desfiinţat, iar naţiunea este ameninţată astfel că va rămâne doar cu interlopii şi politicienii corupţi de acei interlopi. Dar nici cu aceştia din urmă pentru mult timp, ci numai până se vor ridica alţi politicieni, chiar din rândurile interlopilor şi îşi vor face legea lor. Constituţia, pe care tot vrea Băsescu s-o schimbe, va avea un articol care obligă partidele să nu mai vândă locuri electorale decât unor atestaţi interlopi şi astfel se va realiza parlamentul unicameral proiectat la Cotroceni, denumit Camera Interlopă, ca unic for legislativ al României.

Atunci, adio democraţie, adio demnitate naţională, adio trai decent în România. Vom rămâne doar cu palatele de tablă şi vilele de protocol; vom înlocui instituţiile publice cu cele din argoul interlop; mandatul de preşedinte se va prelungi cu cât prevede legea maximum pentru furt calificat; condamnările penale vor fi echivalate cu diplomele şcolii de jandarmi; în Consiliul Naţional de Apărare va fi cooptat reprezentantul deţinătorilor ilegali de arme; familiile aflate sub venitul mediu vor primi loturi pentru cultivat etnobotanice; Banca Naţională se va rentabiliza prestând contra comision servicii de furturi on-line; fondurile europene de dezvoltare se vor vărsa direct în conturile politicienilor puterii; administraţia locală va fi înghiţită cu buget cu tot de gunoaiele lui Prigoană; sentinţa pentru fals intelectual se va echivala cu masteratul, iar jaful armat va da dreptul la înmormântare cu onoruri militare; arma artileriei se va specializa în tunuri la bănci, cea a transmisiunilor se va dota cu tabloide, iar grănicerii vor face cursuri de călăuze pentru intrarea clandestină în spaţiul Schengen; lipsa fondurilor de import se va rezolva organizând mari depozite de mărfuri furate din Europa; ne vom mitui judecătorii şi poliţiştii luând de la ei bani cu camătă; aşa cum ofiţerii de poliţie s-au demilitarizat în inspectori şi comisari, comandanţii puşcăriilor vor fi rectori şi decani; ne vom face educaţia cu alba-neagra şi aprovizionarea din groapa de la Glina; TVR-ul va rămâne canal particular iar „Taraf” va deveni televiziune naţională; contrabanda cu ţigări va fi administrată într-o regie de stat comună cu vama şi poliţia de frontieră; iar la Constanţa se va deschide consulatul general al piraţilor din Somalia. În fine, pentru întărirea credinţei, codul penal va fi revizuit şi redactat la Institutul Biblic, unde pedepsele se vor transforma în bătut mătănii; latura forte a UDMR-ului nu va mai fi cea a lui Laszlo Tokes  ci a cocalarilor; şi vom asista la modul cum un alde Băsescu umblă căutând pile şi plocoane spre a se cumetri cu Bercea Mondialu!… Nici un alt merit decât cel recunoscut de valorile mafiote nu va mai fi în stare să propulseze vreun lider politic, iar maneaua va deveni imn naţional!

Este singurul drum pe care ni-l putem imagina de vreme ce căile meritocraţiei sunt cele mai trădate astăzi din motive limpezi: Atât incultura unei lumi interlope în ascensiune, cât şi reaua credinţă a celor care se laudă a fi clasa politică, ambele având drept numitor comun corupţia şi dispreţul faţă de nevoile cetăţeanului cinstit.

Spre o asemenea situaţie, dar mai dură decât cea prezentată de noi mai sus cu îngăduinţa unui oarecare amuzament, ne împing toţi cei pe care i-am pomenit aici a se complace astăzi ca simbriaşi ai aducerii apocalipsei. Şi, din păcate, au destule şanse de a reuşi dacă voinţa politică a românilor nu va sancţiona culpabilizarea lor, măcar în acest ultim ceas pornit de la moartea primilor doi oameni la porţile încuiate ale spitalelor.

Sau, mai bine zis, pornit din momentul când guvernul a sfidat respingând de la el această vină.

(sfârşit)

Corneliu LEU

Bucureşti

9 iunie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…