O nostalgie şi o chemare a patriei cuib. O călătorie si o regăsire a sinelui în străinătate.

Fascinaţia povestirilor din cartea „Exilul românesc la mijloc de  secol XX” (Paşoptişti  români în Franţa, Canada şi Statele Unite), Editura Anthem, Arizona, 2011, aparţinând scriitorului şi publicistului Octavian Curpaş, cade sub incidenţa darului povestirii, originalitătii şi genialităţii spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât şi din universul povestirilor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu.

Prin harul povestirii, prin intuiţia psihologiei oamenilor, scriitorul întemeiază ontologic destine, universuri biografice, care sunt rezultatul relatărilor ample ale „povestitorilor” care, ca şi în Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, vin, la „hanul” de suflet al lui Octavian Curpaş, să-şi istorisească propriile vieţi din existenţa lor în lumea exilului pe meleagurile exotice ale făgăduinţei promise, ale aspiraţiilor împlinite, să-şi mărturisească dorul de patria-cuib, de ţara natală păstrată cu sacralitate în „casa” sufletului.

Cartea „Exilul românesc la mijloc de secol XX” se constituie, metaforic vorbind, ca un „HAN”, ca o naraţiune – cadru, ca o povestire în ramă, deoarece naraţiunile de sine stătătoare, subcapitolele, sunt încadrate înt-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Cartea este un fel de centru al lumii, loc de întâlnire al diferitelor destine care nu se izbesc însă de zidurile hanului-cetate din povestirea sadoveniană, ziduri care au valoarea simbolică a graniţelor dintre lumea realului şi lumea povestirii.

Toamna aurie din Hanu Ancuţei a devenit toamnă târzie în jurnalul nostalgic al pictorului Nea Mitică, pe numele adevărat Dumitru Sinu: „Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă  târziu, chiar de ziua  Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926” (Cap.1. subc. Satul meu, grădină dulce).

Spaţiul povestirii, la Octavian Curpaş, nu mai este mitic, nu mai este o imagine a paradisului pierdut din opera sadoveniană, ci cade sub incidenţa realităţii, sub semnul paradisului descoperit, „regăsit”, în lumea exilului. Spaţiul e bine precizat chiar din titlu: Franţa, Canada, Statele Unite. Aici s-au exilat şi de aici vin „paşoptiştii” – povestitori care, spun fiecare, ca şi la Sadoveanu, „o poveste cum n-am mai auzit” (după cum promite, la Sadoveanu, Comisul Ioniţă), originală, personală, reală: „La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aştepta  deja. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel întâlniri între noi. Aşa a şi fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. (…) Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant şi pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedited. (…) Aveam în faţa mea un român, care vieţuia de mulţi ani dincolo de graniţele României, şi căruia îi simţeam dorinţa sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neştiute de nimeni, despre viaţa şi experienţa sa din exil” (Cap1. subc.Un prânz cu nea Mitică).

Povestirile au valoarea unor documente, fiecare povestire este echivalentă cu un jurnal autobiografic care cuprinde istoria unor vieţi. Timpul povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stă sub semnul vârstei de aur, ci este real: „la mijloc de secol XX”. Nu mai este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini care par să ţină de fabulos.

Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaş evocă experienţe profesionale, de familie, de dragoste, de căutare a sinelui, experienţe reale relatate cu bucuria  împlinirilor în universal exilului. Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viaţă personală autentică. Nea Mitică pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexă în lumea americană. În istoria vieţii sale apar „prieteni” care din oameni reali, cu propria viaţă autentică, devin personaje de poveste. Legăturile  de prietenie ale lui Nea Mitică par să se explice  caragialian „Las’că rezolvă domn Mitică!”.

Exilul nu înseamnă pentru nici un personaj o înstrăinare  de ţara de suflet şi din suflet, de România.  Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate,  aminteşte de diaspora românească din timpul lui Mircea Eliade , Nae Ionescu, Petru Dumitriu. Nu poate fi vorba nici de o „autoexilare” din spaţiul cultural mioritic, nici de o „părăsire” a patriei-cuib, ci, mai degrabă, de o „plecare” din plaiul însufleţit de dorul românesc purtat  peste oceane în inimile românilor. Îndepărtarea de România  îmbină dorul de ţară cu dorul, sau, mai exact, cu dorinţa de afirmare a personalităţii zămislite în spaţiul doinei, spaţiu ondulat mioritic-în accepţia lui Lucian Blaga – între deal  şi vale, cu voinţa a ceea ce Mircea Eliade numea „aflarea de sine” nu te poţi întrece fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi  viu, tânăr, harnic, neliniştit cu ochii fascinând a ţintă, cu pumnii strânşi, cu genunchii palpitând în aşteptarea semnalului de fugă.(…) Compromiterea e rezultanta celor două linii cardinale de forţă din câmpul magnetic  al Republicii noastre: libertatea şi originalitatea.

E cel dintâi pas către aflarea de sine (…) „Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalităţii, dospit cu acel prea plin care izbuteşte întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negaţii te vor epuiza, pentru că negaţiile izvorate dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseşi afirmaţii, creaţii pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol.I., Editura Roza vânturilor, Bucuresti, 1990, p.84)

Modele ale  avântului profetic eliadesc, personajele cărţii lui Octavian Curpaş mărturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat să plece, împlinind profetismul românesc,  dintr-o ţară în altă ţară.  Pentru Mircea Eliade, scrisul reprezintă o posibilitate de a reveni, pe calea imaginaţiei, în ţinutul miraculos al copilăriei şi al adolescenţei. Aducând un elogiu limbii române, scriitorul afirma: „pentru orice exilat, patria e limba maternă pe care continuă să o vorbească. (…) Nu este vorba, deci, numai de o patrie exclusiv interioară, onirică.” (Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1990, p.43). Din perspectiva acestei afirmaţii, se poate vorbi de o prezenţă veşnic vie a patriei în imaginaţia istoricului religiilor, patrie pe care, prin această prezenţă, nu a părăsit-o niciodată. Limba română a devenit un substitut al patriei-cuib. Eliade motivează conştiinţa apartenenţei la neamul românesc, dar şi dorinţa sa de integrare în cultura poporului român: „Cred că nu puteam să scriu literatură decât în româneşte. (…) N-am vrut să mă simt deloc un exilat, un om rupt de neamul lui, un om care începe o nouă carieră.” (apud Adrian Păunescu, Sub semnul întrebărilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979). În Occident, Eliade se consideră a fi „un fragment”.

La Octavian Curpaş, parcă, prin povestire, exilul se anulează. Rămâne o fiinţare a povestitorilor pe tărâmul sacru al patriei-cuib. Ca şi la Eliade, povestitorii trăiesc „nostalgii fericite”, revelând un mit al patriei. Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta Steinhardt numea „Primejdia mărturisirii”: „Să vorbeşti despre trecerea de la o credinţă la alta, să lămureşti prin semne sau semnificaţii ceea ce ţine de har, inefabil şi taină este oare cu putinţă? Să spui de ce, să dai un răspuns precis şi clar?  (…) S-ar  zice că e o chemare încă nedesluşită, încă îndepărtată, care totuşi se face din ce în ce mai perceptibilă mai descifrabilă, mai urgentă, pană ajunge a se preschimba în goarna  mobilzării generale.” (Nicolae Steindhardt, Primejdia mărturisirii, cap. Mărturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.171).

Cred că primejdia constă în înţelegerea raportului dintre aspiraţii şi împlinirea lor, între cerere şi ofertă sau ,mai degrabă, în înţelegerea  a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre „modele mentale” şi „iluzii cognitive” (Paul Cornea, Interpretare şi Raţionalitate, Editura Polirom, 2006, p.438).

„Aflarea de sine” demonstrează că experienţa plecării  din ţară nu este o dezamăgire, nu este o „iluzie cognitivă” ci întâlnirea cu „modelul mental”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regăsire a sinelui. Personajele demonstrează, în variatele lor confesiuni, că orizontul aşteptării a fost pozitiv, că experienţa exilului nu e o aruncare în neant, ci o „chemare” în labirintul existenţial, în sensul căutării acelui centru care să dea un sens real vieţii, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din viaţă un potenţial de neogeneze, de noi semnificaţii care să aducă existenţa emigranţilor la adevărata ei lumină şi valoare. Exilul  românesc în secolul XX devine o regăsire a sinelui „paşoptistului” – mărturisitor care rămâne cu nostalgia şi „chemarea”, „patriei-cuib” şi care înţelege că „Dumnezeu s-a născut în exil”.

Cristina Maria NECULA
aprilie 2012     
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…