Cum sa-ti faci casa in Romania
Populaţia împarte cu băncile povara cheltuielilor curente şi de perspectivă.
Astăzi sunt prea puţine soluţii pentru cumpărări ori construiri de case în România sau oriunde în lume. Şi nici nu vor fi mai multe fără politici cu bătaie lungă şi fără analize care să lege între ele trei etape succesive: ce a fost înainte de criza actuală; ce este acum; ce va fi după. În condiţiile în care piaţa imobiliară e inertă, chiar moartă, spun numeroşi analişti care văd că băncile îşi valorifică tot mai greu garanţiile imobiliare, numai o analiză fără complexe şi fără prejudecăţi ne va ajuta să depăşim limitele impuse de criză. Ce va urma… este încă în ceaţă. Iar în ceea ce a fost se află cheia tuturor problemelor, celor prezente şi celor viitoare, căci mai toate soluţiile sunt deja acumulate de istorie, dar numai investigarea amănunţită şi profesională a experienţelor istorice ne poate ajuta să identificăm balastul, cu tot şirul de rezolvări contaminate de „exuberanţe iraţionale”, pentru a scăpa de el şi pentru a valorifica numai soluţiile care s-au dovedit valide.
Aşadar, ce a fost? Voi pleca în căutarea răspunsului de la un adevăr aparent banal şi îndeobşte cunoscut. Acela că, în lumea în care trăim, cumpărarea ori construirea unei case este o problemă pe care numai familiile bogate o pot rezolva folosind în exclusivitate fonduri proprii, din venituri curente şi din economisire. Acest tablou al realităţii cotidiene, pe care criza l-a accentuat, are în România înfăţişări mai dramatice decât în multe alte ţări de pe planetă. De aici întrebarea firească: la noi, dar şi în lumea largă, familiile din afara zonei bogăţiei, care alcătuiesc grosul populaţiei planetei, cum se descurcă?
Dacă ar miza numai şi numai pe fondurile proprii, adică pe veniturile curente plus banii economisiţi, în nici un caz nu s-ar putea descurca. Şi niciodată, în vremurile moderne, nu s-ar fi putut descurca. Iar zona sărăciei ar fi cuprins întinderi catastrofale dacă acestei probleme vitale nu i s-ar fi găsit soluţii.
Omenirea a fost salvată însă de o instituţie în egală măsură venerată şi hulită: creditarea. Istoria a scos-o în faţă de vreme îndelungată, evoluţia ei trecând prin stări alternative de încetinire şi înviorare, având cu deosebire o funcţie economică, dar rolul de stimulator al îmbunătăţirii condiţiei umane i l-a pus în valoare capitalismul modern cu vreo 200 de ani în urmă. De atunci, an de an, deceniu de deceniu, acest rol a luat amploare, s-a diversificat cucerind vaste teritorii în consumul curent, apoi în cel al bunurilor de folosinţă îndelungată şi, în vremurile ceva mai apropiate de zilele noastre, extinzându-se în comerţul cu automobile şi pe pieţele imobiliare. Sub o deviză de-a dreptul fascinantă şi seducătoare: „Împrumută-te de la viitor şi cumpără-ţi în prezent casă, automobil şi alte lucruri de care ai nevoie!”. Cu alte cuvinte, asigură-ţi bunăstarea pe datorie.
Cum se petrec lucrurile în realitate? În ţările dezvoltate cu deosebire, fenomenul extinzându-se treptat şi în cele în dezvoltare, instituţiile financiare au deschis larg uşile creditării populaţiei. S-a trecut practic la democratizarea creditelor. După ce, mai întâi, lumea cunoscuse un proces benefic de democratizare a investiţiilor financiare. A devenit astfel posibil pasul cel mai spectaculos în materie: împărţirea poverii. Familia, din veniturile proprii, îşi plăteşte consumul de zi cu zi şi îşi achită facturile curente. Totodată economiseşte o parte din ceea ce câştigă. Iar pentru plata facturilor grele, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumută. De la bănci, fireşte.
Tabloul împărţirii poverii, descris mai înainte, a luat amploare de îndată ce rănile produse de cel de-al doilea război mondial au început să se vindece. Apoi, vreme de un sfert de veac, până prin anii 2007-2008, a devenit dominant în America, în Europa, în Asia şi în alte părţi ale lumii. El nu mai este însă actual acum. A venit criza şi l-a spulberat. Actuala criză globală, despre care nu ştim cât va dura, dar ştim că va schimba lumea şi ne va obliga să alegem un alt stil de viaţă, va impune fără îndoială şi o altă paradigmă a împărţirii poverii între bănci şi populaţie în privinţa finanţării cheltuielilor, a celor mici, dar şi a celor mari. Băncile vor credita cu mai multă rigoare, în timp ce populaţia va trebui să pună semnul egal între pofta de consum şi pofta de muncă performantă. Iar la obsedanta întrebare „Când va fi reluată creditarea?”, răspunsul cel mai corect este că niciodată. Ştiu că nu acesta este răspunsul aşteptat. Iar tinerii care vor o casă ca să-şi facă o familie pot să-l considere chiar nedrept. Dar cu certitudine că niciodată, de aici înainte, pieţele financiare nu vor mai fi lăsate să se întoarcă la extravaganţele care au contribuit la împingerea planetei într-o criză care produce atâta durere şi atâtea suferinţe. Aşa că nu mai poate fi vorba „de reluări” în materie de creditare. Politicile de acordare a creditelor, mai ales a celor cu ipoteci imobiliare, vor cunoaşte transformări radicale.
Cea de-a doua precizare este legată de conţinutul tabloului care ar putea să poarte titlul: „Bunăstare pe datorie”. Şi, cum am subliniat apăsat că acest tablou este opera capitalismului modern, mi s-ar putea reproşa că n-am reuşit să văd decât luminile. Faţa umană a capitalismului. Fără să fi avut ochi pentru a-i privi şi cealaltă faţă, profund inumană. Ceea ce nu este adevărat. Ca jurnalist, am umblat mult prin această lume reală, diferită de cea pe care o visăm, şi am văzut pretutindeni, chiar şi în ţări socotite bogate, nenumărate cocioabe, nenumăraţi oameni care trăiesc în mizerie, nenumărate familii care – chiar şi înainte de criză, în anii de vârf ai creşterii economice globale – nu aveau nici o şansă, oricât de mică, să primească de la vreo bancă nu un credit pentru vreo casă nouă, dar nici măcar un credit de consum cu care să-şi îmbunătăţească traiul de zi cu zi. Semnificativ în acest sens este faptul că inclusiv în bogata Americă, în anii de dinainte de criză, când creditarea populaţiei ca să-şi cumpere ori să-şi construiască locuinţe devenise o politică naţională, băncile împărţiseră solicitanţii de credite în patru categorii distincte. Cea dintâi era „Aur” – creditează-i cu ochii închişi; cea de-a doua era „Prima clasă” – merită să le acorzi încredere; cea de-a treia „Sub prima clasă” sau „subprime”, cum este cunoscută astăzi în toată lumea – cu indicativul „Riscă să le dai credite, poate vei câştiga!”; şi, în sfârşit, cea de-a patra categorie – „Fereşte-te de ei cât poţi!”. Dar tema acestui serial nu este împărţirea lumii – şi nici măcar împărţirea României – în zone luminoase şi zone întunecoase. O analiză a sărăciei, pe care criza a extins-o, la noi şi în toată lumea, nu ne-ar fi de nici un ajutor. Pentru că e un fapt cert: nicăieri în zonele întunecoase nu vin băncile să deschidă umbrele şi să-i apere pe săraci de vremea rea. N-au venit înainte de criză şi nu vor veni nici după ce criza va fi plecat definitiv din viaţa noastră.
Altceva vreau să subliniez. Şi anume că, înainte de criză, la interferenţa zonelor luminoase, tot mai întinse, cu zonele întunecate devenise tot mai mare şansa bunăstării pe datorie. Datorită expansiunii creditării, tot mai mulţi săraci au fost absorbiţi în clasele de mijloc, şi-au încropit mici afaceri cu banii împrumutaţi de la bănci, s-au mutat în case noi, şi-au finanţat un confort minim. Iată marele pod, construit de economia de piaţă, peste care au trecut sute şi sute de milioane de oameni, reuşind să-şi schimbe viaţa.
Din nefericire însă, din această lungă perioadă cu cer senin, de un sfert de veac, societatea românească a prins doar cinci ani, între 2004 şi 2008. Cinci ani în care am învăţat câte ceva din lecţia „Bunăstării pe datorie”. Acum, cu vădită timiditate, şi băncile şi populaţia încearcă să ajungă la un nou tip de legături. O nouă înţelegere. Lecţie grea şi probabil greu de învăţat.
Partajează acest conținut:
Publică comentariul