Când am ajuns acasă în noaptea aceea, în timp ce soţia mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus: am ceva să-ţi spun. Se aşeză doar să mănânce în linişte. 

Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodată nu am putut nici să-mi deschid gura. Dar trebuia să-i spun ceea ce gândeam.

„Vreau să divorţez…” i-am spus cât am putut de încet. Vorbele mele păreau să nu o deranjeze. Din contra, foarte liniştită m-a întrebat, de ce? Am evitat întrebarea ei tăcând, ceea ce a făcut-o să se înfurie. Aruncă vasele şi strigă, „nu pari a fi om!” Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plângea în linişte. Eu ştiam că vroia să ştie ce se întâmplă cu căsnicia noastră. Dar nu aş fi putut să-i dau un răspuns satisfăcător. Inima mea acum aparţinea Luizei. Pe ea nu o mai iubeam. Cu un mare sentiment de vinovăţie, am redactat un acord de divorţ, în care îi dădeam casa noastră, maşina noastră şi 39% din acţiunile întreprinderii. După ce a citit-o a rupt-o în bucăţi. Femeia care stătuse 10 ani din viaţa ei cu mine, acum era o străină.

M-am simţit rău pentru atâta timp şi energie pierdute cu mine şi toate astea nu i le-aş fi putut înapoia niciodată. Dar acum nu mai puteam da înapoi, eu o iubeam pe Luiza. În sfârşit soţia mea plângea în faţa mea, ceea ce aşteptam de la început. Văzând-o plângând mă linişteam puţin, pentru că ideea divorţului care mă preocupase atât, acum era mai clară ca niciodată.

Ziua următoare am ajuns acasă foarte târziu şi ea stătea la masă scriind ceva. Eu nu mâncasem, petrecusem o zi foarte intensă cu Luiza şi îmi era mai mult somn decât foame, aşa încât m-am dus la culcare. Când m-am trezit dimineaţă, ea încă mai scria. Adevărul e că nu mă interesa, m-am întors în pat şi am continuat să dorm.

Dimineaţa mi-a prezentat condiţiile ei pentru a accepta divorţul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o lună înainte de a semna divorţul şi cerea ca timp de o lună să încercăm să trăim cât mai normal posibil. Motivele ei erau simple: fiul nostru avea nişte examene foarte importante luna asta şi nu dorea să-l influenţeze cu noutatea căsătoriei frustrate şi destrămate a părinţilor lui. Asta era ceva cu care eram şi eu de acord. Dar mai era ceva, îmi cerea să-mi amintesc cum am purtat-o în braţe în ziua căsătoriei noastre. Vroia ca în fiecare zi din luna asta, să o port în braţe din camera noastră până la uşa casei… m-am gândit că a înnebunit. Dar m-am decis să accept această ciudată cerinţă, că aşa această lună va trece fără să ne mai certăm sau cu momente rele.

I-am povestit Luizei de condiţiile puse de soţia mea… a râs destul şi s-a gândit că era foarte absurd. Spuse cu ton ironic : nu contează trucurile pe care le inventează, trebuie să accepte realitatea că veţi divorţa.

De când i-am exprimat intenţiile mele de divorţ, eu şi soţia mea nu am mai avut niciun contact intim. În prima zi când am dus-o mi s-a părut puţin cam dificil. Fiul nostru ne-a văzut şi a aplaudat de fericire zicând, tată, mi-a plăcut că o iubeşti atât de mult pe mama. Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastră până la uşa de intrare în casă am mers cam 10 metri cu ea în braţele mele. Ea închise ochii şi-mi şopti la ureche să nu spun nimic copilului despre divorţ. M-am simţit foarte incomod, am coborât-o din braţe şi ea s-a dus să ia autobuzul ca să meargă la servici. Eu am condus singur la serviciul meu.

A doua zi mi-a fost un pic mai uşor. Ea s-a aşezat uşor pe pieptul meu. Puteam să-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama că de mult timp nu i-am mai dat multă atenţie acestei femei. Mi-am dat seama că nu mai era atât de tânără, avea un pic de riduri pe faţă, părul ei începea să încărunţească. Era preţul căsniciei noastre. Pentru un minut m-am întrebat dacă eu eram responsabil de asta.

În a patra zi, când am dus-o, am simţit că revenea un pic de intimitate. Asta era femeia care îmi dăduse 10 ani din viaţa ei. În a cincia şi a şasea zi mi-am dat seama că sentimentul creştea din nou. Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei. Cu cât treceau zilele îmi era tot mai uşor s-o duc în braţe. Poate exerciţiul de a o căra, mă facea mai puternic. Într-o dimineaţă am văzut-o căutând o rochie, dar nu găsea nimic care să-i vină. Doar a suspinat şi a zis, toate rochiile mele mi-au rămas largi. De aici mi-am dat seama că pentru asta îmi era tot mai uşor s-o port în braţe. Pierdea foarte mult din greutate şi era foarte, chiar foarte slabă. Deodată am înţeles motivul… suferise atâta durere şi amărăciune în inima ei. Înconştient i-am atins fruntea.

Fiul nostru intră în acest moment şi spuse, Tata e timpul să o duci pe mama. Văzându-l pe tatăl său ducand-o în fiecare zi pe mama în braţe, se obişnuise. Soţia mea l-a îmbrăţişat cu putere. Eu mi-am întors privirea de teamă ca imaginea asta mă va impresiona şi mă va face să-mi schimb planurile.  Atunci am luat-o în braşe şi am început să merg spre poartă, iar mâna ei mi-a mângaiat gâtul şi eu am strâns-o puternic în braţe, exact ca în ziua când ne-am căsătorit. Dar starea ei fizică m-a întristat. În acea zi am simtit ca nu mai puteam nici să mă mişc. Fiul nostru plecase la şcoală. Am îmbrăţişat-o cu putere şi i-am zis, niciodată nu mi-am dat seama că în viaţa noastră lipsea aşa ceva.

Am plecat la servici, am sărit din maşină fără să închid uşa. Mă temeam că în orice moment puteam să-mi schimb părerea … am urcat scările, Luiza deschise poarta şi i-am spus, Regret mult, dar nu voi mai divorţa. Nu putea să creadă ceea ce îi spuneam, încât îmi puse mâna pe frumte şi m-a întrebat dacă am temperatură. I-am luat mâna de pe frunte şi i-am spus din nou. Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorţa. Căsnicia mea era plictisită pentru că nici ea nici eu nu ştiam să apreciem micile detalii ale vieţii noastre. Nu pentru că nu ne mai iubeam. Acum îmi dau seama că atunci când ne-am căsătorit şi am purtat-o în braţe pentru prima oară, asta este responsabilitatea mea până când moartea ne va despărţi.

În acest moment Luiza ieşi din şoc, m-a îmbrâncit cu putere şi plângând a închis poarta. Fugind am coborât scările şi am plecat de aici. M-am oprit la o florarie şi am comandat un frumos buchet de flori pentru soţia mea. Fata m-a întrebat ce să scrie pe cartea de vizită. Am zâmbit şi am scris: “Întodeauna te voi purta în braţele mele, până când moartea ne va despărţi”. În noaptea aceea, când am ajuns acasă, cu florile în mână şi cu zâmbetul pe faţă, am urcat în camera noastră, numai pentru a-mi întâlni soţia în patul ei … Era moarta… Nu spusese nimic despre boala care o consuma şi o măcinase fără să-mi spună nimic.

Micile detalii sunt cele care cu adevărat contează într-o relaţie. Nu casa, maşina, proprietăţile sau banii din bancă. Astea crează un fals confort şi un sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fă-ţi timp să fii prieten soţului sau soţiei şi ia-ţi tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenţa. Multe eşecuri în viaţă li se întâmplă oamenilor care nu şi-au dat seama cât de aproape erau de succes, atunci când s-au dat învinşi.

Daniela DELIBAŞ
Sursa:  http://danieladelibas.wordpress.com/category/life-is-beautiful/

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. George ROCA

    29 august 2012 at 10:59 AM

    Superba povestire. Un talent deosebit. Ma bucur ca ati publicat materialul! O autoare pe care merita sa o promovam!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Veronica BALAJ: În suflet cu poezia din două țări – Amalia ACHARD, Franța

În legătură permanentă cu poezia română, Amalia Achard o translează, prelungindu-i expresi…