Denis Marian MALCIU – „Mărţişorul în tradiţia populară”
Nu putem să începem un rând despre „mărţişor” fără să cităm vorbele lui Nicolae Gane (1838-1916, din Fălticeni, descendent al unei vechi familii boiereşti, membru al Academiei Române), scrise la 1873 (Încercări literare, Iaşi) şi menite să înfăţişeze starea rea a lucrurilor de la finele sec. al 19-lea; vom vedea însă că această caracterizare se potriveşte şi mai bine cu realitatea de acum, semn că lucrurile au mers din rău în mai rău…
Iată deci ce observa un boier de odinioară, într-un grai simplu şi direct: „Astăzi, când societatea noastră, din română ce era s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gândi româneşte (…) în această grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat toate tradiţiunile vechi care împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine ce este un mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu ştiu!, căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria noastră”.
Dar să îl lăsăm în continuare pe Nicolae Gane „să scuture pulberea uitărei de pe acest vechi şi frumos obicei strămoşesc”. Iată deci ce însemna mărţişorul în vechea societate românească: „Mărţişorul era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuţ de aur spânzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe şi roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întâlnea cea dintâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşi ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca roza (…) Aşa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 martie! Ei erau naivi în sufletul lor; trăiau în simplicitate şi împrumutau vorbele şi obiceiurile lor de la mama natură, care împodobea fruntea fiicelor lor cu flori de câmp (…) Toate însă s-au şters de buretele aşa-numitei civilizaţiuni moderne care, în locul comorilor de înţelepciune şi tradiţiuni strămoşeşti, n-a găsit altăceva mai bun de pus în loc decât minciunile de la 1 aprilie, care şi acestea (…) au ajuns a se practica în toate zilele anului”.
Perioada despre care aminteşte Nicolae Gane, în care mărţişorul era un dar ce şi-l trimiteau românii unul altuia la 1 martie, este una destul de îndepărtată, de vreme ce Simeon Florea Marain constata în anul 1899, în lucrarea „Sărbătorile la români”, vol. al II-lea, că „această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se pierde” şi că „în ziua de azi (deci la 1899) mărţişorul este un dar ce-l dau numai părinţii copiilor lor”. Să vedem, aşadar, care sunt concluziile lui Simeon Florea Marain, expuse în studiul amintit, cu privire la datinile şi credinţele legate de mărţişor, aşa cum erau ele chiar la finalul secolului al 19-lea, concluzii deduse dintr-un vast material etnologic, ce cuprinde mărturii din diverse zone locuite de români.
Astfel, Simeon Florea Marain arată următoarele: „În cele mai multe părţi din Bucovina, şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea, este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor lor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătase roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ”.
Este important de observat că „datina punerii mărţişorului la gâtul sau la mâinile copiilor” se săvârşea în vederea obţinerii unor rezultate concrete sub aspect psihic şi corporal, care să opereze pe parcursul întregului ciclu anual. Astfel, părinţii aveau credinţa că îndeplinind această datină copiii vor avea „noroc în decursul anului, vor fi sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii şi peste vară nu o să-i apuce şi scuture frigurile”. Dar, pentru a fi eficace, datina trebuia îndeplinită cu respectarea unor condiţii; astfel, trebuia ca punerea sau legarea mărţişorului să fie făcută numai de femei („parte femeiască”) „la 1 martie des-dimineaţă, până nu răsare soarele”, până să se scoale copilul din pat şi fără ca femeia să fie văzută de o altă femeie însărcinată. O condiţie esenţială era însă aceea ca mărţişorul să fie purtat de copil toată perioada prescrisă de datină, iar la finalul acestei perioade să fie îndeplinite exact regulile legate de „predarea” lui. Dar atât această perioadă, cât şi gesturile prescrise de la final, erau puţin diferite de la regiune la regiune.
Iată în acest sens ce a reţinut Simeon Florea Marain: „Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se credea că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fi sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv. Alţii îl poartă până înfloresc porumbarul şi păducelul şi atunci îl pune pe un porumbar, respectiv pe un păducel, pentru a fi albi ca floarea lor. Şi iarăşi alţii îl poartă până când sosesc berzele (cocostârcii) şi atunci îl aruncă după aceştia, zicând: Na-ţi negreţele/ Şi dă-mi albeţele!”
Dar mărţişorul nu era purtat, la gât sau la mână, numai de copii (fete şi băieţi), „ci şi de fetele cele mari, ba chiar şi de o seamă de neveste tinere”; aşa stăteau lucrurile mai cu seamă în Muntenia, conform relatărilor lui Simeon Florea Marain. În acest caz se credea că purtarea mărţişorului, cu respectarea datinii în toate elementele ei, va conferi o protecţie în faţa razelor puternice ale soarelui, în cursul anului, menţinând frumuseţea, în special prospeţimea şi culoarea tenului. Dar perioada de timp şi gesturile ce trebuiau îndeplinite pentru eficacitatea „mărţişorului” erau de asemenea diferite în funcţie de zonă, după cum arată în continuare autorul citat: „Pe la finele lunii martie unele dintre ele iau legătura mărţişorului şi o pun pe trandafiri, iar moneda o dau pe vin, pâine albă şi caş, pentru a-i fi faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul. Altele, din contră, îl poartă până ce începe cucul a cânta sau până ce înfloreşte porumbarul ori vişinul, şi atunci îl aruncă, ca şi copiii, pe rămurelele acestor pomi. Sau până când sosesc berzele, şi atunci, cum le văd, le aruncă după acestea”.
Trebuie remarcat că în aceste cazuri compoziţia mărţişorului este uneori diferită, în sensul că poate lipsi moneda (de aur şi de argint), aşa cum rezultă din unele datini, mărţişorul constând numai în cele două fire, alb şi roşu, împletite. De pildă: „Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi le leapădă pe trandafiri înfloriţi” (N.A. Caranfil, Cântece populare de valea Prutului); sau „La 1 martie sau în ziua de Baba Dochie, fac fetele nişte strune roşii şi albe şi le poartă la gât până ce aud cucul întâia oară cântând. Atunci le aprind, afumă cu ele gâtul, înconjurându-l de trei ori, şi apoi le aruncă jos” (datină de la Mitocu Dragomirnei).
Concluzia lui Simeon Florea Marain este foarte interesantă şi merită notată şi analizată: „Din toate cele înşirate rezultă că mărţişorul sau mărţiguşul serveşte celor ce-l poartă ca un fel de amulet”. Aşadar, rolul său este în special de a conferi protecţie (în faţa unor boli, în faţa acţiunii dăunătoare a soarelui) şi de a înfrumuseţa, dar şi de a aduce noroc în cursul anului (în cazul copiilor). Acţiunile care trebuie realizate în cadrul datinii (gesturi şi formule) par a urmări realizarea unui „transfer” de forţă, vitalitate, energie de la elemente ale naturii la om. Astfel, copilul trebuie să primească ceva din calitatea argintului („sănătos şi curat ca argintul”); dacă pomului – pe crengile căruia a fost atârnat mărţişorul – îi merge bine, „se crede că şi copilului îi va merge bine în viaţă”; mărţişorul e legat de ramura primului pom înflorit văzut pentru ca omul care l-a pus să fie frumos ca floarea pomului; fata dă moneda-mărţişor pe vin, pâine albă şi caş, pentru a-i fi faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul; „când scoţi mărţişorul şi-l pui pe trandafir, te faci roşie şi frumoasă ca trandafirul” (N.A. Caranfil, Tribuna poporului).
Putem vedea în această datină, cu variantele ei, un anumit tip de rituri prin care omul încearcă să capteze, în beneficiul său şi al copiilor, forţele pozitive care acţionează în natură la debutul primăverii, ce o fac să renască, să revină la viaţă din amorţirea iernii. Această idee este oarecum întărită de existenţa în legendele şi cântecele populare despre Baba Dochia a unui personaj numit Făt-Mărţişor (sau, simplu, Mărţişor) care pare a fi „regentul” lunii martie dar şi al forţelor care transformă natura în perioada primăverii, forţe pe care le poate administra după plac.
Potrivit legendei, Baba Dochia o asupreşte pe nora sa (asemeni soacrei din basmul lui Creangă „Soacra cu trei nurori”), dar aceasta reuşeşte să îndeplinească cerinţele imposibile ale babei cu ajutorul lui Mărţişor (în unele variante cu ajutorul lui Hristos sau al lui Dumnezeu însoţit de Sf. Petru); atunci Baba Dochia îl huleşte şi îl înfruntă pe Mărţişor, bizuindu-se pe cele 12 cojoace, că o vor apăra de frig; dar Mărţişor, cu ajutorul lui Făurar şi al Vântoaselor, reuşeşte să o determine pe Dochia să arunce toate cojoacele şi astfel îngheaţă şi împietreşte, împreună cu fiul său, Dragobete Iovan (sau Dragomir) şi cu oile.
Mai trebuie spus că ziua de 1 martie sau „mărţişor” este prima zi din „Zilele Babe Dochia” (sau „Zilele Babei”), care sunt în număr de 9 sau de 12, în funcţie de zonă. Întâia „babă”, care cade la 1 martie, poartă numele special de Baba Dochie sau Baba Marta şi se mai numeşte şi Cap de primăvară. Semnificativ este faptul în multe zone ale ţării femeile sărbătoreau ziua de 1 martie, ziua Babei Dochia, şi se abţineau de la orice muncă, cu excepţia torsului; scopul lor era „să se domolească mânia Babei Dochie şi frigul de primăvară să nu facă pagube în câmpuri, apoi pentru ca să nu zacă nimeni în casă de vărsat, precum şi pentru înecat”; iar torsul era permis „pentru că şi Baba Dochie, când a mers cu oile şi cu caprele ca să le pască, încă şi-a luat furca şi a tors lână dintr-însa”.
Ne rămâne, la final, să constatăm încă o dată că până la sfârşitul sec. al 19-lea „poporul de rând” trăia într-un „climat” pur românesc, ţinând datini, obiceiuri, credinţe moştenite din trecutul său, din trecutul civilizaţiei sale proprii; este vorba nu numai despre perioada răspândirii creştinismului, ci despre un trecut mai îndepărtat, căci, ca şi în cazul „mărţişorului”, analizat aici, vedem o mulţime de sărbători, datini şi credinţe ne-creştine (păstrate concomitent cu cele creştine şi ţinute cu aceeaşi religiozitate), care cu siguranţă provin dintr-o tradiţie anterioară, care nu poate fi alta decât tradiţia dacică, conservată în mod miraculos în memoria populară.
Denis Marian MALCIU
Partajează acest conținut:
2 comentarii