Despre Kafka şi kafkianism (Intenţiuni monografice)

1172 Despre Kafka şi kafkianism (Intenţiuni monografice)George PETROVAI

1. A doua scrisoare către tata

Dragă tată,
Îţi trimit şi aceasta a doua scrisoare, deşi nu sper să-ţi parvină, aşa cum de altminteri nu ţi-a parvenit nici prima. Cu toate astea ţin să fie cât mai bine întocmită, căci ea se vrea mărturisirea mea sinceră în legătură cu raporturile statornicite între noi din copilărie şi până în clipa de faţă.
Să nu-ţi fie cu supărare, dar amintirile mele din cea mai fragedă pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfăcut de sine, care cu regularitate îşi pendula rigorismul între o severitate suportabilă şi un autoritarism de factură tiranică.
Cu siguranţă că nu-ţi mai aminteşti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare dată mă marcau în chip dureros: când strigai la mine şi mă certai, când îmi interziceai cu trufie să te contrazic, ori când îţi înfigeai săgeţile sarcasmului tău răutăcios în sensibilitatea mea de copil. Aşa că, dragă tată, dacă lăsăm la o parte influenţele exercitate de viaţă asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educaţiei tale. E drept, un surprinzător produs à rebours, dacă avem în vedere faptul că tu vroiai să faci din mine un adevărat Kafka – voinic, îndrăzneţ şi răzbătător, adică asemeni ţie, pe când firea mea de Löwy, fire moştenită de la mama, mă împingea irezistibil spre studiu, cugetare şi visare. Şi astfel, sub pecetea grea a personalităţii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prăpastia dintre noi, dintre năzuinţele tale legate de mine şi realitatea oglindită în bicisnica mea persoană.
Însă cu toate excesele tale ce mă băgau în sperieţi, fii convins că te iubeam şi că-mi regretam amarnic acele încăpăţânări şi nereuşite care ţie-ţi provocau frecvente accese de furie. După cum sunt convins că şi tu mă iubeai, dar – ca şi cum te-ai fi jenat de însăşi posibilitatea exprimării tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii şi duioşiei paterne, şi care în inima mea înfricoşată deveniseră inseparabile de fiinţa ta puternică: uneori strigăte şi ameninţări, alteori reproşuri şi insulte. În schimb nu sunt atât de convins că în ceea ce te priveşte ai regretat vreodată metodele aspre de educaţie cu care invariabil mă reduceai la tăcere…
În pofida raporturilor stranii dintre noi, care şi-au avut partea lor de contribuţie la ulterioara mea însingurare, nu aş fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei să-ţi judece aroganţa şi metodele traumatizante utilizate. Dimpotrivă, mă ungea la inimă când auzeam că eşti lăudat pentru îndemânarea şi perseverenţa dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de şcoală sunt convins că n-aş fi ezitat nici o clipă să-ţi apăr onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu preţul sângelui meu. Din fericire pentru mine şi puţintica mea voinicie, niciodată nu s-a atins acest punct de criză în discuţiile dintre noi…
Într-un asemenea mediu prea puţin propice unei dezvoltări normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui şi răului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o părere într-o anumită chestiune, dar cu toate astea părerile celorlalţi în respectiva chestiune erau după tine profund eronate, şi când furios pe această jenantă sterilitate în materie de idei, te porneai să-i înjuri de-a valma pe toţi.
După ani şi ani am început să ţin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilărie şi adolescenţă, iată ce notez în legătură cu binele şi răul:

Există un rău absolut?
Întreaga existenţă umană, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuţeală în jurul axului principal constituit din bine şi rău. Genesa biblică ne asigură că prima pereche umană şi-a pierdut pentru totdeauna liniştea edenică a-nceputului omogen şi neprihănit, după ce prin gura şarpelui corupător a aflat că-i stă în putere să influenţeze destinul urmaşilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opoziţii dintre bine şi rău. Şi astfel, odată cu acel nenorocit de măr furat, a demarat istoria divertismentului şi a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre…
Se subînţelege că după ce-au pierdut dreptul de moştenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Că ce şi-au zis sărmanii de ei? Împotriva sentinţei divine nu putem face recurs (Curţile de Apel încă nu-şi intraseră în pită), capul şarpelui primordial nici vorbă să-l strivim sub bocancii infanteriştilor ori sub şenilele carelor de luptă, atâta timp cât fandositul de el zboară mai ceva ca gândul, aşa că nu ne rămâne decât să ne răfuim cu el în plan conceptual, unde la o adică putem oricând să-i demonstrăm că nu există.
Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adăpostul preferat al răului, de unde acesta conduce lumea şi unde până în clipa de faţă nu se simte serios ameninţat nici de fumul de tămâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor…
Şi iac-aşa, încă din zorii cugetării sale, omul s-a străduit să elaboreze teorii cât mai subtile şi mai convingătoare despre bine şi rău. Lucrurile au mers târâş-grăpiş până în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de răspicat: Adevărata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esenţe suprasensibile care sunt dominate şi pătrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natură divină!
Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simţuri nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor şi nu ar avea realitate decât în măsura în care participă la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare măsură să ştie decât să aibă (din fericire pentru omenire încă mai există asemenea visători de mare preţ şi în zilele noastre), Platon a decretat că ştiinţa adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile şi că lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).
(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinării dintre bine şi frumos este o splendidă împlinire a acestei aspiraţii platoniciene.)
Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul şi surprinzătorul filosof David ni se dezvăluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distincţia operată de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Căci spunea David: “Iar binele este mai de preţ ca adevărul, ca fiind mai universal”.
Dar – fapt valabil şi pentru filosofia platoniciană – există un miraculos raport intrinsec între farmecul şi influenţa exercitată de marile creaţii ale omenirii: Chiar dacă autoritatea exercitată de ele asupra spiritualităţii şi înţelepciunii universale cunoaşte perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenţa potenţială nu scade, ci dimpotrivă sporeşte, graţie farmecului lor inalterabil.
*
Şi atunci, noi ce de azi, ce trebuie să înţelegem prin bine, după ce atâtea minţi luminate s-au străduit să descojească noţiunea şi s-o desfacă în bucăţi ca pe o portocală şi după ce avem ştire (cunoaşterea ar fi după acelaşi Platon o reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârşită listă a frământărilor şi suferinţelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine şi rău, ciocniri din care răul de regulă iese biruitor, dacă ar fi să ne gândim doar la uriaşele cohorte ale celor căzuţi în războaie ori ale celor seceraţi de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri sunt înghiţiţi cu fulgi cu tot de Molohul ambiţiei şi trufiei, respectiv de cel al urii şi cruzimii?!
E clar, prin bine trebuie să înţelegem nu doar o speranţă şi o aspiraţie mereu perfectibilă în urcuşul anevoios al omului înspre Binele suprem. Căci binele este o valoare cu caracter istoric, care diferă de la o epocă la alta, de la o categorie socială la alta, de la om la om.
Aflăm, astfel, că mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Pentru că un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri), cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată. Ori forma conştientă a binelui necesită o serie întreagă de procese intelective, volitive şi afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) şi alegere, scopul moral, intenţia morală, mijloacele morale adecvate, judecăţile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se exprimă elementele conştiinţei morale, căci binele moral este funcţia socialului.
În ceea ce priveşte răul, văzut ca funcţie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).
Două concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului:
1)Asemenea binelui, răul este noţiunea polară ce aparţine moralei, prin urmare orice greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;
2)Relativitatea celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice, nimeni nu vedea vreo contradicţie între a fi civilizat şi a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ţi lichida fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele.
*
Iar acum, după aceste precizări, ce putem spune: Există sau nu există un rău absolut? Deşi suntem înclinaţi să-i acceptăm fiinţarea şi prezenţa neîncetată în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici pe departe absolutul.
A crede despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El le-a făcut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi sunt ulterioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă a-l ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credinţei şi al logicii noastre umane.
De altminteri, Biblia ne dă asigurări că răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numărate) şi nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine înţeles că nu se poate vorbi de absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei…
La fel de neînţelept ar fi să se creadă că binele şi răul coexistă în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simţ şi un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinţează că Binele este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin şi Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu mai rămâne nimic.
Să mai subliniem că răul absolut este inacceptabil şi din următorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinţa de îngenunchere a păcatului şi de întoarcere a păcătosului: Oricine săvârşeşte o abatere de la normele de convieţuire socială, implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod să-şi adjudece un bine personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile religii, nu există păcătoşi incurabili şi deşeuri biosociale. Sub coaja răului zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perseverenţă ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit.
Putem spune, aşadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie obţinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog, taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice.
Însă noţiunile de normal şi normalitate necesită ele însele o cercetare atentă, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetăţeneşti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiţi cu ifose şi pretenţii de oameni onorabili, care se văd la un moment dat în vârful piramidei sociale, după ce au pus umărul la răsturnarea ei valorică şi la apoi la o penibilă încercare de reaşezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…

Revenind la firul epistolei noastre după acest intermezzo, fac următoarele precizări:
a)Cu toate că întreaga ta viaţă te-ai dovedit un bun şi pios evreu, totuşi coreligionarii noştri n-au scăpat de înjurăturile tale;
b)A fost o perioadă din viaţa mea când m-am considerat ateu şi socialist. Apoi o altă perioadă când am citit nu doar cu entuziasm, ci şi consistent din Spinoza, Darwin şi Nietzsche. Iată de ce actuala perioadă, în care mă simt irezistibil atras de ştiinţă (în mod deosebit de teoria relativităţii) şi de problemele iudaismului, nu face decât să-mi întărească convingerea cum că fundamentele moralei sunt aceleaşi în toate timpurile şi pentru toţi oamenii, fie ei evrei sau neevrei.
*
Dragă tată,
Merită să-ţi reamintesc că ţi-ai impus voinţa şi în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizează atât de bine, adică fără a te sinchisi câtuşi de puţin de dorinţele şi pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistică), tu ai tăiat nodul gordian scurt şi categoric: “Ai să faci dreptul”! Şi aşa a rămas, căci eu cu firea mea blajină şi sperioasă, m-am grăbit să-ţi fac pe voie. Adevărul e că am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci şi mai târziu a fost definitiv exclusă problema alegerii, că doar nu erai tu omul să stai la târguială cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau să aibă pentru mine greutatea unor legi inexorabile.
O, să nu crezi că-ţi fac vreun reproş pentru profesiunea impusă! Întâi de toate pentru faptul că alegerea n-ai făcut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasă cumpănire între caracterul ei profitabil şi setul de însuşiri cu ajutorul cărora urma să o exercit în viitor fără a mă face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simţul practic al rasei mele în general, al tău în particular. Privind în jurul meu, am constatat că cei mai mulţi dintre coreligionarii noştri optau pentru meserii bănoase, care totodată le confereau o poziţie solidă în clasa de mijloc: medici, avocaţi, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul căruia mi-am făcut practica după absolvirea facultăţii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens…
Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama că banul şi poziţia în societate sunt inseparabil legate, dar că ele – în general vorbind – nu au acţionat ca nişte scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul cărora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare şi s-au salvat ca popor.
Este adevărat că din rândul evreilor s-au ridicat şi acele vârfuri aducătoare mai degrabă de faimă decât de bani, aşa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud şi Albert Einstein, pentru a numi doar câţiva dintre acei celebri gânditori, scriitori şi savanţi, în care rasa noastră s-a dovedit extrem de prolifică. Iar ei, în virtutea solidarităţii impusă de perioada catedocraţiei (perioada resemnării) şi a religiei noastre congregaţionaliste, şi-au avut partea lor însemnată la apărarea neamului şi credinţei.
Chiar dacă nu-mi face plăcere, adevărul – al cărui umil slujitor, după modelul lui Spinoza, mă declar – mă obligă să menţionez două categorii aparte de evrei faimoşi: unii, aşa ca Heinrich Heine şi Karl Marx, care nu-şi mai recunoşteau după botez originea şi neamul, ba chiar dobândeau apucături antisemite (Marx, bunăoară, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle “baronul Iţic” şi “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea că sunt “cea mai scârboasă dintre toate seminţiile”); alţii, aşa ca Roza Luxemburg, Leon Troţki (născut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care printr-un inexplicabil proces de natură ideologico-morală s-au transformat în evrei neeevrei, adică au devenit nişte automate nesimţitoare la tot ce ţinea de omenesc, de ei servindu-se copios revoluţia socialistă.
Aşa cum deja am lăsat să se întrevadă din însemnările despre bine şi rău, opinia mea – fireşte, diametral opusă de cea a evreilor fundamentalişti – este că în fiecare dintre noi trăieşte şi acţionează Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Căruia i se datorează singura şi adevărata revoluţie săvârşită în istoria umană, graţie adâncimilor sufleteşti şi întinderilor în timp şi spaţiu unde continuă să lucreze până la atingerea scopului divin anunţat în urmă cu 2000 de ani…
Al doilea motiv, dragă tată, pentru care nu-ţi fac imputări în legătură cu profesiunea, decurge de-acolo că facultatea urmată la porunca ta nu m-a îndepărtat nicicât de literatură şi filosofie. La vremea respectivă gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretenţios, ci spre tot ce e mare, sănătos şi solid construit.
Astfel, deşi Oscar Wilde era pe-atunci în mare vogă atât în Anglia cât şi pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos şi decadentismul primejdios pe care le înfăţişează cu binecunoscuta-i vervă, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumuseţii estetice care ia locul desăvârşirii morale, ori acela “al frumosului care e mai mult decât binele, căci el cuprinde binele” – celebra afirmaţie a tânărului Goethe, şi pe care autorul a pus-o să slujească principiul parnasian al impersonalităţii artei.
Ceea ce, pe de altă parte, nu m-a împiedicat să-i apreciez în acelaşi roman subtilitatea şi justeţea unei judecaţi ca: “În ziua de astăzi oamenii cunosc preţul fiecărui lucru şi valoarea nici unuia”, afirmaţie corectă la adresa găunoşeniei aristocraţiei engleze din timpul său, precum şi splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfăţişează radicala transformare morală a autorului după scurgerea celor doi ani de muncă silnică, pedeapsă primită pentru corupere de minori.
Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatură rusă: Puşkin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.
Deşi sunt convins că prea puţin te interesează opiniile mele despre autori şi cărţi (niciodată nu te-ai omorât cu cititul), totuşi, dragă tată, întrucât am rămas profund impresionat de frumuseţea şi eficacitatea artistică a spovedaniei – modalitate narativă în care excelează Dostoievski, îmi voi continua această spovedanie sui-generis, mărturisindu-ţi că în marea literatură rusă din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântătorul G.P.Danilevski, din opera căruia am citit pe nerăsuflate romanele Mirovici şi Prinţesa Tarakanova.
Impresiile cu care am rămas după citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu mă pot înfrâna să nu ţi le împărtăşesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe două episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman tratează încercarea temerară a ofiţerului Vasili Mirovici de a-l elibera din detenţie pe prinţul Ioan Antonovici, cel care în copilărie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului “Om cu masca de fier” – din raţiuni politice este închis, singur ori împreună cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vină, pentru care nu găseşte înţelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a – ţarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitură de palat, este aceea că s-a născut într-o ramură împărătească colaterală (este strănepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) şi că prezenţa lui în ţară ori în străinătate ar putea crea tulburări politice cu mult mai grave ca răscoala lui Pugaciov.
Acestea fiind vremurile şi oamenii, lui Mirovici nu-i este dat să-şi ducă la bun sfârşit misiunea asumată: potrivit ucazului împărătesc, tânărul prinţ este asasinat de paznicii săi înainte de apariţia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însuşi destin, se predă, este arestat, întemniţat şi în final decapitat.
Prinţesa Tarakanova descrie o altă pagină tenebroasă şi însângerată din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitimă a ţarinei Elisabeta – fiica naturală a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretenţii la tronul Rusiei. Dar amintirile şi dovezile ei scrise în legătură cu descendenţa sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina şi anturajul ei consideră că pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsă, dacă ar fi să ne gândim doar la Grişka Otrepiev, celebrul călugăr care la fel a emis pretenţii la tron după ce s-a dat drept ţareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.
Argumentul forte al celei ce-şi spune prinţesa Tarakanova este marea asemănare la chip cu defuncta ţarină. Dar Ecaterina nu se lasă impresionată de acest argument, ci porunceşte să fie capturată în Italia, unde ea-şi afişa pretenţiile. Ceea ce se şi întâmplă printr-un şiretlic nedemn al contelui Orlov, după care prizoniera este transportată în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemniţată în Fortul lui Aleksei.
Aici, fără a se ţine cont de faptul că este însărcinată şi că suferă de tuberculoză galopantă, încăpăţânata pretendentă este supusă la un regim de detenţie din ce în ce mai sever, doar-doar se va căi pentru înşelăciune şi-şi va divulga complicii. Nu se întâmplă nici una nici alta, căci îndată după naşterea unui băieţel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în faţa preotului pe patul de moarte că este îndreptăţită la tronul Rusiei.
Două cărţi tulburătoare care ilustrează atât jocurile derutante ale hazardului, cât şi amestecul dintre măreţie, cruzime şi ticăloşie…
Revenind după această digresiune la firul scrisorii noastre, te înştiinţez, dragă tată, că în calitate de angajat m-am străduit din răsputeri să-mi fac datoria, chiar dacă rapoartele conştiincios întocmite îmi răpeau timpul pe care aş fi fost atât de fericit să-l dedic scrisului. Şi cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare că pe lângă celelalte angarale sâcâitoare, mă interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.
Câţiva ani mai târziu, mai precis după înfăptuirea revoluţiei bolşevice din Rusia, informându-mă în legătură cu evoluţia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam să aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o bună parte din notiţele mele de-atunci şi de mai târziu le-am rătăcit, ori cu bună ştiinţă le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmează să reconstitui esenţa concepţiilor mele cu privire la marxism şi bolşevism:

În anul 1917, în toiul primului război mondial se dezlănţuia în Rusia ţaristă revoluţia bolşevică. Se poate spune că pe fondul crizei generale a capitalismului, a apărut şi s-a acutizat criza politico-ideologică din imperiul ţarist, lucru de care au profitat Lenin şi ciracii săi pentru triumful ideilor bolşevice, în prima instanţă o mişcare gândită în străinătate ca o forţă de şoc pornită din interior în vederea demoralizării armatelor ruseşti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor săi, mai apoi înţeleasă ca un instrument eficace în lupta pentru putere şi ca rampă de lansare a revoluţiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolşevism.
Fără a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuinţate împotriva adversarilor de idei (eseri, menşevici, burghezi etc.), la vremea respectivă se considera că victoria bolşevicilor în cea mai întinsă ţară de pe planetă, constituie o încurajatoare împlinire a profeţiilor lui Karl Marx în legătură cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.
Atîta doar că Marx şi-a elaborat profeţiile şi teoriile politico-ideologice fără a se gândi măcar o clipă la Rusia ţaristă, căci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului părea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudală (iobăgia, învăţământul, administraţia ş.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun şi profund cunoscător al economiilor din Germania şi Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins că – potrivit legităţilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din ţările puternic industrializate, unde atât nivelul general al conştiinţei sociale, cât şi formele concrete de organizare şi protest ale proletariatului se constituiau în convingătoare argumente ale acestei predicţii.
N-a fost să fie aşa, bolşevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv şi-a făcut de cap sub bagheta lui Lenin şi apoi la comanda autocratică a lui Stalin, ceea ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că istoria, înţeleasă ca suma faptelor umane remarcabile şi memorabile, nu consimte să se orânduiască după vrerea şi previziunile oamenilor, oricât ar fi aceştia de mintoşi sau firoscoşi. Istoria este expresia vie şi deseori încifrată a voinţei divine, care acţionează cu forţa exemplelor asupra tuturor oamenilor înţelepţi, dar îşi arată favoarea în sensul redempţiunii doar în cazul câtorva aleşi…
*
Dragă tată,
Am lăsat la urmă două dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corectă a artistului, respectiv a gânditorului:
a)Căutarea binelui, frumosului şi adevărului în viaţă şi în producţiile artistice;
b)Căutarea Absolutului printr-o neobosită alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.
N-am idee ce ştii tu despre activitatea mea literară, cu toate că volumul Un medic de ţară ţi l-am dedicat ţie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispreţului cu care tu de regulă cinsteşti atari preocupări, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a făcut ca ele să circule într-un cerc restrâns de prieteni şi de, hai să le zicem, iniţiaţi în mersul fenomenului literar.
Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergenţei a doi factori: pe de o parte concepţia mea despre lume, ridicată la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de altă parte neîncrederea mea persistentă în valoarea propriilor creaţii literare.
Aproape tot ce am scris şi publicat până în prezent se datorează încurajărilor insistente ale nepreţuitului meu prieten Max Brod, care se lăsa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarbă în harul meu literar, încât ajungea să-mi smulgă manuscrisele din mână, nu care cumva să le distrug…
În semn de mare preţuire pentru tine, dragă tată, îţi voi face o destăinuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod şi nici suita mea de logodnice, cu toate că aceştia trăiau cu convingerea că m-au pătruns până în rărunchi şi că deci îmi cunosc la centimă tribulaţiile literare.
Iată despre ce este vorba. Pentru toţi acei care mi-au citit producţiile literare, eu sunt receptat prin excelenţă ca prozator – autor de romane, povestiri şi scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa, întrucât aidoma celor mai mulţi dintre tinerii care se avântă pe tărâm literar, eu am început cu felurite însăilări şi versificaţii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele şi le-am aruncat pe toate în foc, după ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui să-mi măsor sărmanele mele forţe. Că doar nu-i de ici de colea să te iei la întrecere cu acei poetaşi vanitoşi, care – după modelul broaştei din fabulă – îşi umflă piepţii cu speranţa nemuririi şi care după primul volumaş publicat se îmbolnăvesc fără şanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!…
Din acele producţii adolescentine mi-a rămas întipărită în minte una botezată Inimă rătăcitoare, nu pentru că, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistică deosebită, ci pentru acel grăunte profetic al nevoii resolidarizării umane prin iubire şi trecere hotărâtă la dezarmare:
Mi-am smuls inima din piept/ şi i-am făcut vânt în lumea largă;/ mă săturasem să-i tot port de grijă,/ iar să-mi doară prea plăcutul/ taman când viaţa mi-i mai dragă./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ şi-am tot zăcut/ ani după ani,/ fără dorinţi/ şi fără căinţi,/ până-ntr-o zi/ când din trecut/ a apărut şi-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, măre Doamne,/ cum aş putea să topesc/ gheaţa termonucleară/ dintre oameni şi popoare,/ când propria-mi inimă/ departe de mine se zbuciumă?/ Aşa că mi-am luat traista-n băţ/ şi-am purces în căutarea dânsei./ Dar cum era să-mi recunosc/ după ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai anţărţ?/ Şi, totuşi, ea există/ printre maldărele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insistă/ să se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-vă să m-ajutaţi/ inima să-mi regăsesc/ altfel simt că-nebunesc!/ Împreună alte şanse-avem/ ştiut fiind că ea/ şopteşte-ntruna numele de Om.
…Aşa şi eu. Mi-am azvârlit inima în lumea largă în căutarea perechii potrivite. Şi chiar am găsit-o: de două ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urmă pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare dată relaţiile s-au oprit la jumătate, fiindu-mi sortit să mă aleg cu cognomenul de etern logodnic. Şi, Doamne! Câtă nevoie aş fi avut de-o inimă caldă şi iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul şi preamuncitul de demonii singurătăţii…
Atunci mi-am căutat alinarea în călătorii, scris şi cugetare. Călătoriile la mare şi munte m-au ajutat să înţeleg că frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma-urmei decât o copie a frumosului natural, care în desăvârşirea sa se revelează omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simţurilor sale): de la gingaşul tremur al unei frunze, pînă la veşnica nelinişte a mării şi la monumentalitatea cocoaşelor încărunţite de zăpezi ale culmilor ameţitoare. Iată, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o preţuire de prim rang, astfel că uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Şi atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existenţei: Pe bună dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adică cu Dumnezeu!
Pătruns de fiorul dorului după desăvârşit, am încercat eu însumi să definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocaţia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinţa, definiţa nu vroia în ruptul capului să se lege după canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit până la urmă să mă declar mulţumit cu următoarea descriere: Frumosul este graţia divinului, ce-şi pune amprenta eternităţii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumină, deasupra abisurilor şi tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou ncicând încheiat al inimilor sfâşiate de iubire; este vioara nevinovăţiei, pe care alunecă arcuşul plăsmuit din lumina începutului; este eterna odă a bucuriei că trăim şi că nu vom lăsa să se stingă torţa vieţii pe această planetă spălată cu lacrimile suferinţelor şi căinţelor, dar şi cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta şi izbândi.
Scrisul m-a ajutat să făuresc frumosul artistic după slabele mele puteri şi să caut binele, scotocind după el atât prin minţile şi sufletele personajelor zămislite de mine, cât şi prin hăţişul relaţiilor statornicite între ele.
Cât priveşte adevărul, la începutul căutărilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, că doar el spunea că “scopul vieţii nu constă în putere, bogăţie sau voluptate, ci în căutarea dezinteresată a adevărului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevărul tot n-am aflat”.
Aşa că trecând peste explicaţia reducţionistă (deci total nesatisfăcătoare): Adevărul rezidă în acordul dintre teorie şi realitate după unii, dintre idee şi utilitate după pragmatişti, am mers mai departe cu căutările, şi iată-mă ajuns la memorabilă scenă cu Iisus adus în faţa lui Pilat (Evanghelia după Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, căci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevărul?”, el nu primeşte nici un răspuns de la Iisus, ba mai mult, însuşi capitolul respectiv se încheie cu această întrebare capcană, aparent fără răspuns.
Însă răspunsul ne este oferit de aceeaşi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirmă cât se poate de tranşant: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, apostolului Ioan rămânându-i să pună punctul pe “i” cu precizarea: “Adevărul vă va face liberi”!
“Iată”, mi-am spus, “temeiul tăcerii lui Iisus. Doar afirmase cu altă ocazie că numai prin El oamenii ajung să cunoască adevărul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i şi singura cale care duce la adevărata libertate, căci în vecinătatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”
Lecturile atente din iudaism şi creştinism m-au ajutat să-mi formez despre Absolut următoarea concepţie: Dumnezeu este totuna cu absolutul şi veşnicia. El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, ca atare se poate defini clar şi concis doar prin propoziţia tautologică de esenţă translogică, hărăzită auzului lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenţă iradiază de la El şi trebuie să-L privească pe El, ba mai mult: să conveargă înspre El, deoarece El este aici şi pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, “sfera cu centrul oriunde şi circumferinţa niciunde”, după cum inspirat afirma Master Eckhart.
Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca să rezolve problema raportului dintre trup şi suflet, să ştii, dragă tată, că teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situaţia noastră, ea ne oferă o explicaţie pe cât de simplă, pe atât de exactă a tensiunilor dintre noi: tu toată viaţa te-ai luptat să ai, deci eşti trupul (materia), în vreme ce eu vreu să ştiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Ori concepţia ocazionistă susţine că acordul dintre trup şi suflet se realizează doar prin intervenţia lui Dumnezeu. Înseamnă că şi nouă ne-a rămas o singură şansă: să implorăm ajutorul divin!…
Exerciţiile mele conceptuale şi stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat  în studiul A fi duh sau a fi trup.
S-ar putea ca unii dintre cititori să nu fie de acord cu tema sintetizată în acest titlu, care-şi ascunde seriozitatea sub aparenţa sa jucăuşă. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din următoarele două motive:
1)Trăim într-un stat cu o democraţie cel puţin curioasă dacă nu chiar originală, unde opiniile nu au fermitate şi atitudinile nu urmează calea regală a angajamentelor asumate, ci ele basculează cu lejeritate între o tiranie, e drept că  doar vag resimţită, şi o anarhie fără jenă afişată pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjează faptul că tirania este anarhia ingenios camuflată a canaliei de sus, iar anarhia este respingătoarea tiranie a canaliei de jos?!…Şi fiindcă mai sus aminteam de democraţie, ţin să precizez că în această chestiune am părerile mele pe care voi căuta să le detaliez cu altă ocazie. Iată de ce nu pot să nu fiu de acord cu Georges Bernanos, după care democraţia modernă este invenţia intelectualilor, respectiv cu cea exprimată de Julien Benda: “Democraţia este accesul maselor la susceptibilitatea naţională”;
2)Bolşevismul a decretat unanimitatea obligatorie, şi în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.
Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii să spună că la alcătuirea titlului m-am pretat la un simplu şi gratuit joc de cuvinte. Căci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viaţă fiind să tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degrabă se ascunde îndemnul la necontenita pregătire pentru moarte, pentru acel înfricoşător pas prin care se face trecerea de la fiinţă la nefiinţă?
Nu pot decât să-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se ştie prea bine că a trăi înseamnă a muri niţel în fiecare clipă. Ori tocmai aici omul înzestrat cu raţiune şi conştiinţă se deosebeşte de celelalte vieţuitoare: El există, adică are conştiinţa finitudinii sale în această lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama că este un nevrednic călător!
Astfel stând lucrurile, merită să ne întrebăm care călător s-ar dovedi atât de neghiob încât să-şi împovăreze vreuna din călătoriile sale minuţios pregătite, cu fel de fel de fleacuri şi hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul şi atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, dacă ar fi vorba de o călătorie de afaceri ori de un de plăcere, se subînţelege că omul nostru şi-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (călătoria) să nu se transforme într-un calvar al hămălelii, şi pentru ca el – surâzător şi destins – să poată aspira prin toţi porii senzaţiile după care aleargă cu limba scoasă şi care-i crează iluzia că-şi trăieşte din plin viaţa. Iar această iluzie este întreţinută de întregul şir la generaţiilor anterioare, căci aceştia prin întreaga lor contribuţie la sporirea prosperităţii (a se citi aberanta triadă: consum-comoditate-confort), n-au făcut decât să o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grăbit şi mai blazat al actualei civilizaţii.
Însă comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât să scoată în evidenţă surprinzătoarea contradicţie după tiparul căreia se străduieşte cu tot dinadinsul să-şi toarne istoria năzuinţelor şi a înfăptuirilor sale. Căci deşi până la urmă ajunge să se convingă de găunoşenia şi efemeritatea întristătoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (că doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât şi de marii înţelepţi ai lumii, totuşi omul continuă să se conducă cu precădere după legea trupului şi să acorde legii spiritului o îngrijorător de mică atenţie. Faptul acesta devine în egală măsură dezgustător şi alarmant pentru morala în rapidă disoluţie (minciună la tot pasul, hoţie la toate nivelele, sex, violenţă, droguri etc.), dacă luăm aminte la tertipurile unor pretinşi păstori de suflete, care una spun în teorie, însă în realitate aleargă mai dihai ca cei mai hrăpăreţi dintre enoriaşi după bunuri pământeşti şi plăceri trupeşti.
Cu toate că sunt arhicunoscute, explicaţiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesară să o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul şi prea plictisitul om modern va continua să gonească pe cărarea lată înspre pieire şi spre ratarea definitivă a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece că a cam sosit timpul să se oprească din această cursă sinucigaşă, să coboare din maşina de care este atât de satisfăcut, apoi să-şi ia crucea în spinare şi să o apuce pe cărarea îngustă şi bolovănoasă înspre crucea călăuzitoare de pe Golgota.
În pofida faptului că istoria omenirii ne oferă pilde memorabile în acest sens, totuşi trebuie să fim înţelegători că nu-i la îndemâna oricui să renunţe la plăcerile de-o clipă, pentru ca prin lepădarea de sine şi de bunurile pământeşti, să poată cunoaşte dulceaţa inepuizabilă a dragostei (darului) lui Dumnezeu şi prin ea a tuturor semenilor. De regulă, o asemenea schimbare esenţială are loc într-un moment de răscruce al vieţii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauză scapă cu viaţă numai fiindcă a fost ocrotit de vrerea divină, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înţeles că nu de la oameni trebuie să aştepte liniştea şi fericirea, fie în urma unei impresionante hotărâri, rezultat firesc al dizolvării propriei voinţe în imensitatea voinţei divine.
Este adevărat că şi cărturarii se leapădă în parte de lumea asta pentru a-şi împlini menirea. Dar una este lepădarea în vederea desăvârşirii morale şi a mântuirii şi cu totul alta lepădarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii cărturăreşti. Iar acei cărturari care urmează legea spiritului după capul lor, nu cred că pot emite pretenţii la suprema izbăvire, şi asta deoarece în ciuda eforturilor depuse şi a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe rămân numai trup şi numai lut.
Multe ar mai fi de spus, dar mă opresc aici: astăzi mă simt stors de vlagă, de ceva timp comunic cu cei din jur prin bileţele, durerile din gât sunt atroce, sfârşitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu mă sperie. Dimpotrivă, am speranţa reîntâlnirii noastre într-o lume mai bună ca asta , căci – nu-i aşa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscările şi traumele de care am avut parte în copilărie, durerile şi decepţiile ce mi-au fost servite mai târziu de viaţă, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat să o duc, toate astea mi-au favorizat predispoziţia spre meditaţii sumbre în legătură cu fericirea umană. Nu ascund faptul că mânat de imboldul descifrării măcar în parte a tainelor înfricoşătoare în care este drapată existenţa omenească, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar concepţiile acestui mare şi viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor şi firilor nevolnice, căci gândirea lui aprigă îi preamăreşte pe supraoameni şi-i dispreţuieşte pe cei slabi, ba chiar se răfuieşte amarnic cu mila propovăduită de creştinism.
Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor două mari şi tonifiante religii înfrăţite – iudaismul şi creştinismul, cu sentimentul nou şi înviorător că în acest chip poate că şi eu voi contribui cu o câtime la înfăptuirea ecumenismului atotcuprinzător…
(În acele incomparabile momente de elan şi speranţă, dat mi-a fost de la Dumnezeu să citesc Imitatio Christi, una dintre cărţile fundamentale ale omenirii, care cu toată încrederea pot fi aşezate în imediata vecinătate a Bibliei. Influenţa binefăcătoare a acestei superbe cărţi asupra mea s-a vădit de îndată în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare aşa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns să fii sincer şi bine intenţionat, nu-i de-ajuns deasemenea să fii tobă de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esenţial şi înălţat până la transuman, care poartă numele de inspiraţie! Sub fiorul inspiraţiei şi atinşi de harul revelaţiei, aleşii întotdeauna vor săvârşi fapte ieşite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur cu cât înzestrarea lor intelectuală este departe de-a oferi explicaţii satisfăcătoare…Şi mai departe: Că Imitatio Christi este o carte senzaţională, rezultă şi de acolo că oriunde a-i deschide-o, de îndată eşti cucerit de adevărul şi frumuseţea inegalabilă a celor descrise…De altminteri, toate cele patru cărţi (părţi) alcătuitoare sunt înţesate cu fermecătoare cugetări, indestructibil articulate pe coloanele de marmură ale textelor biblice judicios selectate. De reţinut că cea de-a treia carte diferă de primele două atât în ceea ce priveşte întinderea (cuprinde 59 de capitole, adică mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât şi în ceea ce priveşte maniera de conglăsuire cu cititorul: Iisus Însuşi se adresează acestuia prin apelativul “Fiule”, ceea ce, evident, creşte cota ei de interes.)
Însă cu toate că în desele mele ceasuri de restrişte, fericirile evanghelice au avut puterea să mă consoleze, totuşi ele n-au izbutit să mă convingă deplin şi pentru totdeauna. Ceea ce se cheamă că încă n-am ajuns la tăria adevăratei credinţe. Dar, mă rog, câţi dintre oamenii pe care-i cunosc pot mărturisi cu mâna pe inimă că şi-au crucificat îndoielile şi că au ajuns la înălţimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei şovăitori)?
Cu atari îndoieli şi poticneli, iată cum arată nucleul cugetărilor mele despre fericire:
Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevărată Fata Morgana. Poate din pricina nenumăratelor decepţii suportate în viaţă. De aici graba periculoasă din partea celor mulţi de a-i inhala fericirii parfumul îmbătător, atunci când năzdrăvana de ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri uşoare se tupilează după justificări de genul: “Avem o singură viaţă şi aceea scurtă”, prin urmare “Să ne bucurăm de clipa ce-o trăim”.)
Dar dacă bucuria şi fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea şi tristeţea manifestă apetit spre contagiune. De unde şi rigiditatea prost mascată, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Căci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlată, totuşi devine jenantă şi dizgraţioasă pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viaţă. Evident că lucrurile iau o turnură perfect suportabilă, atunci când cele două chipuri – al bucuriei şi al durerii, se află la distanţa minimă prescrisă de reţetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, şi asta pentru că – o ştim cu toţii – poţi foarte bine să iubeşti întreaga omenire dintr-o atare poziţie strategică şi în acelaşi timp să urăşti de moarte omul care te calcă pe nervi cu negul lui de pe nas…
Dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, de cele mai multe ori suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, ceea ce dovedeşte în ce grad alarmant ne-am obişnuit cu ideea că ea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lângă ea, aproape fără să o băgăm în seamă?!
Fireşte că mi se poate replica: Fericirea se câştigă prin voinţă şi străduinţă necurmată! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinţa este consecinţa logică a abandonării luptei cu vicisitudinile vieţii. Iar de-aici, din această poziţie conceptuală confortabilă, n-a mai rămas decât un pas mic până la a-l face vinovat de stare lui nenorocită pe însuşi nefericit. Căci ce-şi spun cei căptuşiţi cu bani, pentru a-şi adormi resturile de conştiinţă îngropate în osînză: “Cine ştie, poate că nefericitul x are vocaţia perversă a cultivării nefericirii”…
Mă rog, s-ar putea foarte bine să fie şi din ăştia. Cu toate astea, morala sănătoasă contrazice categoric o asemenea aserţiune inspirată de egoism. De ce? Din simplul motiv că ea este teoria cinică şi grozav de comodă a parveniţilor şi ciocoilor, ale căror bogăţii sunt mai mult sau mai puţin suspecte. Şi mai este modalitatea lor greţoasă de a-şi propti fericirea strâmbă cu nefericirea celor mulţi.
Păi cum altfel? Că doar numai o minte bolnavă s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge să-şi piardă slujba (astfel condamnându-şi familia la mizerie şi nefericire), întrucât se dovedeşte mai deştepta decât şeful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îşi pierde întreaga familie şi agoniseală în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al cărui unic fiu suferă de ani şi ani de-o boală incurabilă, iar el sărmanul a cheltuit tot ce-a avut şi-şi sparge în continuare capul să găsească alţi bani pentru medici şi leacuri, căci tot mai speră că Dumnezeu în marea lui milă i-l va face odată şi odată bine…
De aia zic eu că adevărata fericire, în egală măsură trainică şi viguroasă, provine din interiorul omului, iar seminţele ei dătătoare de rod bogat se numesc credinţă, milă, genenerozitate, precum şi iubirea neprefăcută a tuturor nefericiţilor. Căci Dumnezeu nu caută la averea ori la poziţia socială a omului, ci El se uită în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul cărpănos este mai prejos ca săracul, iar geniul este egalul săracului cu duhul, ambii fiind făpturile Sale.
Adio, tată, şi fii binecuvântat! Nu ştiu cine a spus: “Din veac în slujbă viermii sunt,/ Sub glie-i văd rozând, rozând…” Eu îi văd şi-i aud de ceva vreme, dar nici vorbă să mă sperie. Mă întăreşte convingerea că sunt pregătit sufleteşte să mă prezint în faţa eternităţii…

2. A fi sau a nu fi kafkian

Kafkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.
Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka  începe să se estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-a adjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şi imposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei, şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care se înscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şi definitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetare ştiinşifică, cât şi ca model literar.
Prin urmare, pentru înţelegerea corectă a kafkianismului, el trebuie receptat în dubla sa ipostază determinantă: ca mod conceptual şi atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artistică a înţelegerii şi a trăirilor autorului.
În primul capitol al acestei părţi, însuşi Kafka ni se destăinuie. Şi astfel, într-o manieră aparte, aflăm despre traumele copilăriei şi despre unele dintre decepţiile ulterioare, dar şi despre puţinele bucurii ce i-au străluminat negurile vieţii: bucuria de a citi, călători şi iubi (însă fără norocul rotund al împlinirii prin dragoste şi căsătorie), precum şi bucuria de-a scrie şi de-a creşte spiritual prin scris, chiar atunci când te îndoieşti de calitatea producţiilor tale artistice. Căci, ne încredinţează Kafka, “arta este pentru artist suferinţă, de care se eliberează pentru o nouă suferinţă”.
Neîndoios că sunt atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, care în ceea ce priveşte problemele sufleteşti şi suferinţele provocate de viaţă, au tot dreptul să afirme că la acest capitol ei sunt mai kafkieni decât însuşi Kafka.
Riguros adevărat, cu menţiunea că dacă privim fenomenul în discuţie din acest unghi, avem de-a face doar cu coaja kafkianismului: nenumăraţi oameni au cunoscut pe propria piele efectele dureroase ale alienării şi însingurării, atâta doar că unuia singur i-a fost dat să le înfăţişeze în opera sa la un înalt şi inconfundabil nivel artistic! Căci, ne asigură Romul Munteanu în Prefaţa la romanul Procesul, “Opera constituie în astfel de împrejurări o ilustrare artistică a biografiei, un comentariu asupra condiţiei umane, realizat din perspectiva individului care-şi studiază propriile vibraţii interioare, ale căror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmică”.
Fără discuţie că analiza unei opere, oricât ar fi aceasta de accesibilă, implică anumite riscuri: fie că vei insista asupra unor elemente considerate de maximă importanţă şi atunci vei trata sumar ceea ce te-a impresionat în mai mică măsură, fie că vei proceda altminteri (desigur, cu tact şi responsabilitate intelectuală), oricum o atare iniţiativă va genera discuţii şi va crea nemulţumiri în rândul comentatorilor de profesie. Că, adică, vor spune ei, se putea altfel şi atunci lucrurile ar fi ieşit mult mai bine…
Cu atât mai mult în cazul operei lui Kafka, unde surprizele se iţesc la tot pasul pe drumul captivant ce duce spre culmile împodobite cu delicioase capcane stilistice. Se ştie doar că opera acestui scriitor este inseparabilă de strania sa persoană şi că mai ales, potrivit opiniei lui R.M.Albérès, el “a construit în mod deliberat povestiri neinteligibile, o lume inexplicabilă şi ireductibilă la un comentariu raţional”.
*
Insolitul şi atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate de anumite elemente nerative, care în îmbinarea lor atinsă de graţia divină, îi definesc stilul şi forţa artistică a expresiei.
Primul dintre aceste elemente este concepţia lui Kafka despre lume, din care – după propriile afirmaţii – se va naşte cretitudinea rostului său pe acest pământ, anume aceea de a reda “universul prodigios pe care-l am în cap”.
Filosofia sau concepţia kafkiană despre lume s-a cristalizat în decursul timpului, şi la configurarea ei – precum în cazul atâtor şi atâtor semeni celebri şi mai puţin celebri – şi-au adus contribuţia cei doi factori: impresiile culese din viaţă şi învăţăturile extrase din lecturi.
Fireşte că diferenţierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (mult mai conturate sunt asemănările!), atunci când ele se datorează doar impresiilor şi învăţăturilor acumulate. Baza deosebirilor esenţiale dintre oameni este de ordin genetic şi ea se învederează în însuşirile native ale minţii, respectiv în cele ale inimii şi firii.
Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viaţă şi influenţa lecturilor de calitate pe o minte receptivă şi o fire hipersensibilă. Din nefericire, primele sale impresii de viaţă se leagă de imaginea autoritară a tatălui său, lucru pe care îl va înfăţişa peste ani şi ani în două scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare către tata şi Verdictul.
Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât ea reprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate că a fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie 1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică, dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. “Plămânii şi capul au complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el…
Aşadar, putem spune că anul 1912 se dovedeşte un an bun şi prosper pentru Georg Bendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeşte cu Frieda Brandelfeld, o fată dintr-o familie bogată, iar afacerile cunosc o creştere însemnată, cu toate că “tatăl său îl împiedicase de la adevărata activitate proprie, prin faptul că nu vroia să admită decât doar concepţiile sale personale”.
Cuprins de fericire, Georg se hotărăşte să-i scrie prietenului său dificil din Petersburg despre logodnă. Apoi, cu scrisoarea în buzunar, el se îndreaptă spre camera tatălui său pentru a-l înştiinţa de cele plănuite. Aici, însă, în cea mai autentică manieră kafkiană, va avea parte de un adevărat şoc, ocazie cu care se va convinge că fericirea nu-i decât o iluzie. Tatăl său are o comportare cât se poate de bizară: Dacă la început pune sub semnul întrebării existenţa prietenului din Petersburg, puţin mai târziu neagă categoric că Georg ar putea avea un asemenea prieten (“N-ai nici un prieten la Petersburg!”), pentru ca în final să-i spună deschis şi categoric: “De bună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele”. Îndată după aceea el îl acuză pe Georg că prin logodna sa a profanat amintirea mamei, şi-a trădat prietenul, iar pe el – bătrânul lui tată – l-a vârât în pat. Devenit deodată justiţiar, încheie cu cuvintele: “Te osândesc la moarte prin înec!”
De îndată ce verdictul a fost rostit, Georg se simte irezistibil atras de apă, aşa că o ia la fugă spre pod. Ajuns aici, el se avântă peste parapet  “ca un gimnast perfect”, iar în timpul căderii mai apucă să rostească încetişor: “Dragi părinţi, totuşi v-am iubit mereu”…
Nici mai târziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub povara autorităţii paterne, căci ea este modelul după care în romanele Procesul şi Castelul a construit imaginea unei autorităţi absolute şi de neînţeles.
Cât priveşte influenţa lecturilor, se ştie de la Max Brod că viitorul mare scriitor praghez se simţea atras de tot ce e “mare, sănătos, simplu şi solid construit, ce ajută omul să se purifice şi să se regenereze”. Fără a diminua cîtuşi de puţin rolul marilor scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, Tolstoi etc.) în formarea intelectuală şi artistică a lui Franz Kafka, este lesne de dedus că el şi-a consolidat concepţia despre lume studiind pe de o parte Biblia şi problemele fundamentale ale iudaismului, pe de altă parte gânditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche.
Profilul filosofic al lui Kafka i-a îndemnat pe comentatorii operei sale să caute noi apropieri şi înrudiri. Astfel, dacă pentru Max Brod, considerat primul şi cel mai fidel interpret al gândurilor scriitorului, există o certă înrudire spirituală a lui Kafka cu teologia iudaică şi în acelaşi timp cu Kierkegaard, Mariana Şora se arată mult mai rezervată la acest capitol. Căci iată ce susţine ea în Prefaţa la romanul Castelul: “Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard e tardivă şi, deci, irelevantă pentru toate scrierile anterioare care vădesc aceleaşi caracteristici artistice şi aceleaşi tendinţe ca şi cele de mai târziu”.
Şi tot Mariana Şora face alte câteva precizări interesante:
a)Între Kafka şi filosofia existenţei se pot stabili corespondenţe, dar nicidecum înfluenţări, aşa ca între Proust şi Bergson. Ba mai mult, întrucât Sein und Zeit a apărut la trei ani după moartea lui, el poate fi considerat un precursor al lui Heidegger;
b)Operele cele mai importante ale lui Karl Jaspers au apărut deasemenea după moartea lui Kafka;
c)Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, doar că vizionarismul său este la antipodul invenţiilor aberante şi haotice, pe care le poate plăsmui un creier atins de schizofrenie.

Lumea în care se mişcă eroii kafkieni corespunde în întregime intenţiilor acuzatoare şi critice ale autorului. Este o lume străină şi labirintică, o lume cu adevărat leviatanică în sensul statului acaparator şi dizolvant, în care personajele trebuie să se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din punctul de vedere al aventurii mitice, există certe asemănări între lumea kafkiană şi şi marile modele ale literaturii universale: basmele, Odiseea, Don Quijote.
Dar lumea kafkiană nu aparţine în întregime ficţiunii. Ea păstrează nenumărate puncte de contact cu realitatea, căci este lumea aflată în profundă criză spirituală după încheierea primului război mondial, iar aceasta la rândul ei nu este decât o prelungire a Kakaniei lui Robert Musil.
Aceste particule de realitate transpuse în ficţiune sunt mai lesne identificabile în povestiri, acţiunea lor – sau măcar a primelor, desfăşurându-se în Praga. Dar ele nu lipsesc nici din romane. Astfel, cercetările mai recente au reuşit să stabilească fără urmă de dubiu că satul cadru din romanul Castelul are o topografie identică cu cea a satului Wossek, sat de unde se trage familia Kafka. O altă asemănare, de data aceasta remarcată de însuşi Max Brod în Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda (personaj din Castelul) şi ziarista cehă Milena, pentru care scriitorul face o mare pasiune în vara anului 1920. Dovada furnizată de Brod este umătoarea: paginile despre Frieda şi legătura ei cu arpentorul K. au fost scrise de Kafka în perioada pasiunii sale pentru Milena…
Iar această lume kafkiană, pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic, prin îmbinarea dintre “concreteţea descrierii şi straniul întâmplării” (Mariana Şora), este traversată de sciziunea autorului şi este atrăgător populată de el cu simboluri, absurd şi fantastic.
Sciziunea ni se prezintă ca un fel de dedublare, mai exact ca luciditatea autorului împărţită între antinomii de neîmpăcat. Deşi Kafka ştie prea bine că antinomiile nu pot fi conciliate decât în absolut, totuşi – conform mărturisirii sale: “Am încercat întotdeauna să comunic ceva necomunicabil, să explic ceva inexplicabil, să povestesc despre ceva ce am trăit până în măduva oaselor” -, el caută să unească contrariile cu ajutorul mijloacelor artistice, celălalt drum pe care se poate ajunge în vecinătatea absolutului, bunăoară aşa ca în Castelul, unde eforturile enigmaticului K. vizează mai degrabă absolutizarea căutării decât căutarea absolutului. Şi pentru moment el chiar izbuteşte să unească antinomiile în surprinzătoare fabulă Puntea, scrisă la persoana întâi, în care personajul central este puntea animizată. Iar ea ne anunţă că face legătura peste un abis, cu mîinile înfipte de-o parte a abisului, iar cu picioarele de cealaltă parte. Puntea, însă, se prăbuşeşte atunci când se întoarce ca să vadă trecătorii, adică atunci când tinde să aibă o perspectivă universală.
De regulă, sfâşierile lăuntrice îl încearcă pe Kafka atunci când se îndoieşte de valoarea producţiilor sale literare. În acele momente i se pare ba că tot ce pune pe hârtie este “sec, ţeapăn, fals”, ba că ajunge să pună o frază pe hârtie “ca ea să fie perfectă”. De unde şi convingerea lui că mai poate încerca satisfacţii trecătoare din lucrări, dar că “fericirea n-aş putea-o atinge decât dacă aş reuşi să ridic lumea ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil”.
Ce să ne mai mire în acest caz că opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiată (nici unul din cele trei romane nu-i terminat!), când se ştie prea bine că sub imensa presiune a unor atari hiperexigenţe, însuşi autorul şi-a ars o parte din manuscrise, ba mai mult – după inspirata expresie a unui istoric literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, căci i-a lăsat cu limbă de moarte lui Max Brod ca să-i ardă cele mai multe dintre scrieri.
Drept este că s-a pus serios la îndoială sinceritatea acestei ultime dorinţe exprimată de Kafka, atâta vreme cât împlinirea ei i-a fost încredinţată lui Max Brod, adică taman aceluia care stăruise din răsputeri ca autorul să-şi publice scrierile şi făcuse tot posibilul să-l ajute în această direcţie.
Simbolurile îşi aduc partea lor de contribuţie la ceea ce singularizează arta kafkiană: reprezentarea parabolică a existenţei. Este adevărat că după Romul Munteanu, simbolurile kafkiene “plutesc parcă într-o voită nedeterminare”; dar tot atât de adevărat e, potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, că simbolurile kafkiene “nu sunt niciodată simboluri pentru fenomene limitate, ci ele reprezintă realităţi generale”. Pentru Max Brod, de pildă, tribunalul din romanul Procesul simbolizează judecata divină, iar castelul din romanul omonim, însăşi divinitatea cu căile ei necunoscute.
Pornind de la aceste proiecţii ale lui Brod, unii comentatori au văzut în celebrul castel kafkian o vastă alegorie, cu câte o “cheie” pentru fiecare personaj. Alţi comentatori – ne înştiinţează Mariana Şora – au ajuns la identificări de-a dreptul hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din Castelul) este totuna cu biserica protestantă, iar Curtea domnească cu cea catolică.
În ceea ce-l priveşte pe Kafka, în ochii unora el este însăşi expresia maniheismului, din cauza – afirmă ei – credinţei sale într-un dumnezeu rău. Aşa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios să i se opună imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist…
Este de la sine înţeles că dincolo de aceste interpretări mai mult sau mai puţin juste, persistă coordonatele artei kafkiene – simbolurile şi ficţiunile sale absconse, în spatele cărora se învederează multiple sensuri posibile, căci pentru acest straniu scriitor totul pare să fie posibil şi nimic cert, sau altfel spus că “întâmplările şi situaţiile stranii sunt metafore inventate de un spirit vizionar, în încercarea de a transpune în imagini concrete situaţii şi trăiri de o largă valabilitate”, ca să ne folosim de cuvintele Marianei Şora. Exemplul cel mai potrivit în acest sens ne este oferit de birocraţia atotputernică şi misterioasă a castelului (misterioasă mai ales din pricina iraţionalităţii ei), în care pe de o parte autorul satirizează sistemul absurd-birocratic bine cunoscut de el în calitate de funcţionar (prin extensie satira se îndreaptă împotriva oricărui sistem de dominaţie), iar pe de altă parte în respectiva birocraţie avem imaginea unei ordini cosmice implacabilă.
Odată construită, lumea kafkiană trebuie admisă aşa cum a conceput-o demiurgul ei, adică o lume absurdă, în care după desacralizare, ordinea transcendentă şi raţiunea nu mai au ce căuta. Într-o astfel de lume este un nonsens total să ne întrebăm în ce măsură este adevărată aserţiunea hegeliană care susţine că tot ce-i real este şi raţional. Cel mult putem răspunde în maniera lui Vasili Grossman, atunci când el, în celebra povestire Panta rhei (Totul curge) abordează problema statului întemeiat de Lenin şi apoi construit de Stalin – problema statului opresor şi fără libertate, sau altfel spus problema statului în care tragicul se dizolvă, locul lui fiind luat de apocaliptic: Nu, afirmă categoric Grossman, nu tot ce e real este şi raţional. Dimpotrivă, continuă el, “tot ce este inuman e absurd şi inutil”, căci “a trăi înseamnă pentru om a fi liber”! Avem astfel încă o dată dovada că nu doar în lumea kafkiană, ci şi în lumea noastră cea de toate zilele, iraţionalul cîştigă din ce în ce mai mult teren în faţa raţionalului prin războaie, acte de terorism, intoleranţă, minciună sau avariţie, şi că el îşi are corespondenţele sale tot mai alarmante cu realitatea…
Aceasta fiind lumea plăsmuită de Kafka, se subînţelege de ce absurdul – uneori mai şters, alteori agresiv până la halucinant, îşi iţeşte capul cam peste tot în scrierile sale. Iată, bunăoară, senzaţionala parabolă În faţa legii, inclusă şi în finalul romanului Procesul, şi care este analizată de preotul închisorii cu atâta subtilitate şi măiestrie, încât după parcurgerea argumentaţiei sale, nu mai poţi spune cu tărie cât din ea este absurd şi cât raţional (sau, mă rog, conform Scripturilor), după cum iarăşi nu poţi să-ţi dai seama care dintre cei doi este înşelatul: paznicul sau omul de la ţară! Căci – nu-i aşa? – este relativ normal ca omul să vină de la ţară, iar păzitorul cu “barba lui tătărească şi neagră” să nu-l lase să intre în lege.Dar pe urmă începe să-şi facă mendrele absurdul. Omul nu se alarmează pentru atâta lucru, ci se pune pe aşteptat, sperând că va putea intra mai târziu. De altminteri, însuşi păzitorul îi întreţine această speranţă când îi spune: “Tot ce se poate, dar acuma nu”. Timpul trece în aceeaşi notă de aşteptare răbdătoare, şi iată că omul nostru, de-acuma bătrân, se îmbolnăveşte şi trage să moară. Cu ultimele sale puteri, el îi face semn păzitorului să se apropie pentru a-i putea şopti: “Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea. Cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Atunci păzitorul îi răcneşte la ureche: “Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid”…
Dacă nu luăm aminte la faptul că evenimentele din Verdictul nu sunt decât simptomele unei realităţi tragice mult mai adânci, atunci spiritul justiţiar al tatălui nemulţumit de fiu ne apare deplasat, ba chiar absurd, iar gestul funest al al lui Georg cu atât mai mult.
În aceeaşi categorie, să-i spunem şocantă, intră şi povestea tânărului Karl Rossmannn din romanul America. E drept că tânărul Karl aspiră la independenţă, însă primeşte de la unchiul său – senatorul şi omul de afaceri american, o pedeapsă disproporţionat de mare în comparaţie cu banalitatea culpei comise: Realmente el este izgonit de unchi, numai pentru că fără consimţământul acestuia, se hotărăşte să-l viziteze pe Pollunder (om de afaceri şi prieten cu senatorul) în vila sa de la ţară. Încălcarea de către Karl a autorităţii unchiului, chiar dacă dorinţa acestuia nu ne apare clar formulată, duce automat la schimbarea modului de existenţă, lucru ce-i va fi comunicat tânărului printr-o scrisoare ce-i va fi înmânată exact la miezul nopţii: “Te-ai hotărât în această seară să pleci împotriva voinţei mele. Rămâi la această hotărâre întreaga ta viaţă”.
Dar absurdul năucitor cu care se confruntă procuristul de bancă Josef K., personajul principal din romanul Procesul? Pur şi simplu într-o bună dimineaţa el este anunţat că-i arestat, fără ca inspectorul care răspunde de cazul lui să-i poată spune de ce anume este acuzat: “N-aş putea spune că eşti acuzat”, îl anunţă acesta cu seninătate, “sau mai bine zis nu ştiu dacă eşti. Adevărul este că eşti, mai mult nu ştiu”. Astfel începe romanul şi totodată calvarul comodului procurist. Din acest moment demarează goana lui în dreapta şi stânga, mai întâi pentru a afla conţinutul acuzaţiei ce i se aduce, mai exact în temeiul căreia a fost arestat, apoi – după ce o va cunoaşte – pentru a-şi pregăti apărarea. Dar zadarnic se prezintă în faţa unor instanţe stranii şi a unor judecători mai mult decât dubioşi, ce-şi au birourile în podurile unor imobile sumbre, cu scări interminabile (“Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului”, se amuză scriitorul în capitolul şapte), zadarnic apelează la avocat şi la ajutorul unor cunoştinţe, culpa el tot nu şi-o cunoaşte, la judecătorii şi funcţionarii influenţi n-are şanse să ajungă vreodată (ca peste tot în scrierile kafkiene, aceştia sunt inabordabili până la inexistenţă), iar lui i se prelungeşte starea bizar-echivocă instalată în clipa arestării, cînd inspectorul îi adusese la cunoştinţă următoarele: “Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. Deasemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de traiul dumitale obişnuit”.
Dar exact la un an de la începerea procesului, Josef K. ajunge la conştiinţa culpabilităţii sale, tot de-atunci rezistenţa lui slăbeşte, ca atare el se lasă condus la marginea oraşului de către cei doi călăi tăcuţi, care în final îl ucid cu un uriaş cuţit de bucătărie: “Ca un cîine”, spune el, “şi era ca şi cum ruşinea ar trebuit să-i supravieţuiască”. De altminteri, cu aceste cuvinte se încheie romanul.
Fantasticul este o altă componentă de bază care contribuie la însufleţirea lumii kafkiene şi la spectaculoasa împlinire a fabuloasei sale arte. Pentru o corectă apreciere a operei kafkiene, trebuie să facem distincţie între fantasticul preeminent din Un medic de ţară sau din Metamorfoza şi cel din Castelul, de exemplu, unde personajele fac salturi uriaşe, respectiv cel din America, unde pietonii ba fac salturi de adevăraţi gimnaşti, ba – atunci când strada este prea aglomerată – preferă “să deschidă portiera câte unei maşini şi să traverseze prin aceasta dincolo, ca şi cum ar fi trecut printr-un pasaj public…”
La drept vorbind, fantasticul nu are aceeaşi greutate în povestirile Un medic de ţară şi Metamorfoza. De ce? Pentru că dacă în prima povestire, fantasticul cu nedezminţite arome de basm este întâmplător şi benefic (medicul loveşte cu piciorul în cocina porcilor şi de acolo ies de îndată caii cu care într-o clipă ajunge la bolnavul aflat la o depărtare de peste zece mile!), în cea de-a doua avem parte de un fantastic precis (am putea spune chiar ştiinţific) şi cu efecte punitive pentru Gregor Samsa, cel care într-o dimineaţă s-a pomenit metamorfozat într-o gînganie scârboasă. Căci chiar asta-i semnificaţia miriapodului: existenţa parazitară! Ori din povestire aflăm, că dacă Gregor n-a fost chiar un parazit, oricum era un somnolent şi un comod.
Într-un autentic stil kafkian, povestirea demarează cu această transformare (cititorul este pus în faţa faptului împlinit, fără preparative şi fără explicaţii), după care acţiunea se centrează pe încercările repetate ale lui Gregor de a-şi asigura părinţii şi sora de bunele lui intenţii şi pe repulsia crescândă a acestora faţă de miriapodul ce nu mai are nimic în comun cu Gregor de altădată. Dincolo de absurdul întâmplării, incredibila metamorfoză ne prezintă înstrăinarea dusă până la coşmar şi halucinant. Într-adevăr, situaţia reintră pe făgaşul normal de-abia după ce servitoarea îl descoperă pe Gregor mort din cauza inaniţiei, căci pentru a-şi grăbi sfârşitul, el refuză cu obstinaţie să mănânce în ultimele zile ale vieţii sale larvare. Fără a se mai gândi la cel plecat din această lume, ba chiar cu un sentiment de uşurare că în sfârşit au scăpat de pacoste, părinţii şi fiica ies la plimbare, ocazie cu care ei observă că fata este numai bună de măritat, prin urmare trebuie să-i găsească un soţ bun. Deci viaţa merge mai departe…
*
Cel de-al doilea element narativ, care conferă forţă artistică scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea că este destul de dificil să caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai fiindcă nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci şi pentru că – aşa cum cu justeţe afirmă Romul Munteanu -, “personajele kafkiene sunt metafore, create prin referinţă la familie, societate şi legile ei apăsătoare, sau la întregul univers”. Din acest motiv, cele mai multe dintre ele n-au nume, sau – mă rog – se cheamă Beţivul, Maestrul foamei, K., Josef K., şi asta întrucât respectivul apelativ vizează un individ simbol, ale cărui largi valenţe sunt destinate să sugereze condiţia umană în general.
Dar nici măcar personajele botezate de autor nu sunt la acest capitol prea cuşere, de îndată ce Kafka recunoaşte că pentru atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculaţii cabalistice. Astfel, în Jurnalul din februarie 1913 el consemnează că “Georg are acelaşi număr de litere ca Franz. În Bendemann – mann nu e decât o întărire a lui Bende, care are acelaşi număr de litere ca şi Kafka şi vocala e se repetă în acelaşi loc ca a în Kafka.” Cu certitudine că şi cu alt prilej el s-a pretat la speculaţii cabalistice, ca de pildă în cazul lui Samsa, eroul din Metamorfoza, unde se evidenţiază aceeaşi asemănare cu Kafka, mai precis cu atmosfera apăsătoare din familie în vremea copilăriei şi adolescenţei lui Franz. Cu toate că iniţial autorul a negat că ar fi vorba de o criptogramă şi în acest caz, ulterior a admis că totuşi “e indiscret să vorbeşti despre ploşniţele din propria familie”.
Vedem, aşadar, că în opera kafkiană nu avem de-a face cu eroi, ci practic cu unul singur, care de drept şi de fapt îl reprezintă pe autor! În favoarea acestei aserţiuni pledează cu hotărâre multiplele corespondenţe dintre Kafka şi personajele sale, în mod deosebit solitudinea ce-i marchează pe toţi.
Axându-şi întreaga operă pe relaţia dintre individ şi societatea leviatanică din care face parte, Kafka dezvoltă şi argumentează câteva idei cu un mare impact psihologic şi social:
a)Tragedia singularizării şi alienării;
b)Imposibilitatea comunicării;
c)Ideea că omul nu poate ajuta pe semenul său;
d)Neputinţa valorificării omului prin propriile sale forţe.
Merită subliniat deasemenea că eroii lui Kafka nu sunt aruncaţi în lume fără voie, atâta timp cât ei îşi asumă dificila sarcină de a vedea adevărul faţă în faţă. Desigur, nu e o misiune la îndemîna oricui, căci adevărul întreg se cmpune din adevăruri parţiale, iar cel mai adesea părţile sunt minciuni şi, în plus, se contrazic. Dar, precizează autorul, numai în corul minciunilor zace adevărul!
Cu toate că ne apar debusolaţi şi rătăciţi într-o lume străină, eroii lui Kafka  – care după părerea lui Albert Camus “trăiesc într-o lume în care totul este dat şi nimic nu este explicat” – şi-au făcut în timp record intrarea în loja literaturii universale. Şi cu o asemenea autoritate încât unii critici şi admiratori ai operei kafkiene au ajuns să caracterizeze realitatea după lumea concepută de el…
Iar apropierea făcută de Marthe Robert între arpentorul K. şi Don Quijote este pe deplin justificată: ambii sunt eroi solitari, care se lansează – fără a fi deloc eroici – în aventuri de care nici un eşec nu-i vindecă; rătăcirile lor au un scop precis, deşi absurd, şi le apare ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliază cu fantasticul, tragicul cu comicul.
*
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cel de-al treilea element la care trebuie să facem referire este limbajul kafkian: o limbă simplă, clară şi epurată de preţiozitătăţi sau ornamente inutile, care te duce de îndată cu gândul la marii artişti ai cuvântului, preocupaţi până la obsesie de puritatea expresiei.
Franz Kafka este prin excelenţă un scriitor citadin, interesat mai degrabă să descrie mizeria mahalalelor şi a uriaşelor magherniţe pragheze, decât să se lase furat de peisajele naturii. Cu toate că a călătorit mult şi a menţinut legături strânse cu natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar vegetarian), opera sa conţine extrem de puţine tablouri inspirate de natură, stilul lui precis şi lapidar (deseori aidoma unei dări de seamă) remarcându-se mai degrabă prin  disecţii psihologice şi subtile comentarii logice.
Poate tocmai datorită acestui fapt, frumosul tablou cu care practic se încheie romanul America iese de îndată în evidenţă, ca cea mai detaliată dacă nu chiar cea mai frumoasă descriere a unui colţ de natură din întreaga sa operă: “În prima zi trecură printre munţi înalţi. Pereţii de stâncărie neagră-albăstruie îşi aruncau înspre tren colţurile ascuţite. Scoţând capul pe fereastră, căutai în zadar vârfurile acestor masive. Prin faţa ochilor se derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei îţi răcorea faţa.”
Se menţionăm deasemenea subtila ironie kafkiană, îndeosebi atunci când autorul vrea să scoată în evidenţă contradicţiile interne ale lumii zămislită de el. Ca de pildă bucăţica de lume din castel, unde aflăm că “există o coordonare admirabilă a diverselor servicii, coordonare despre care se bănuia că e perfectă, îndeosebi acolo unde părea să nu existe”.

Frank Norris şi drumul său artistic de la literatura de aventuri la cea de revoltă socială

Spui Frank Norris şi te gândeşti îndată la unul din clasicii literaturii nord-americane, lucru mai mult decât notabil dacă avem în vedere faptul că, din cauza unei operaţii de apendicită, el s-a stins din viaţă în anul 1902, la o vârstă la care mulţi alţii sunt doar în faza ezitărilor şi căutărilor: 32 de ani!
Nu numai că avem dreptul, dar chiar este indicat să ne întrebăm cam care ar fi fost destinul artistic al lui Frank Norris dacă mai trăia ani buni şi cam care este pierderea pentru cultura universală prin moartea lui pretimpurie. Fireşte că n-avem nici cea mai mică şansă să primim răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări, după cum n-au primit nici strămoşii noştri şi după cum nu vor primi nici urmaşii noştri răspunsuri la întrebările ce vizează fundamentele înfricoşătoare ale existenţei. Doar simple presupuneri, adică ceea ce se potriveşte cu condiţia noastră mărginită de fiinţe pieritoare, căci moartea pretutindeni prezentă în noi şi în jurul nostru înseamnă dezlănţuirea colosalului iraţional întruchipat în negaţia vieţii, cu toate că Vanamee, enigmaticul personaj din romanul “Caracatiţa”, era de părere “că moartea nu există” şi că “există numai viaţă şi oprire a vieţii, pe care noi o numim, prosteşte, moarte”.
Dar accidentul fatal abătut asupra lui Norris doar la un an după consemnarea acestor afirmaţii, l-a contrazis categoric şi fără drept de replică, iar nouă celorlalţi ne dovedeşte o dată în plus cum că moartea este o cruntă şi neiertătoare realitate, cu care nu-i deloc recomandabil să şuguieşti ori să-i pui existenţa la îndoială…
Fiu al unui bogat negustor de bijuterii, Norris s-a născut în anul 1870 la Chicago. După câţiva ani, din motive de sănătate, părinţii săi s-au mutat în California. Mijloacele financiare de care dispunea, i-au permis lui Norris să-şi facă o foarte îngrijită educaţie artistică la Paris şi Londra, perioadă de timp în care (anii 1888-1889) viitorul scriitor şi-a manifestat predilecţia spre pictură. De-abia după revenirea în SUA s-a apucat de scris, însă primele sale încercări au fost criticate ca fiind “lipsite de perfecţiune sintactică”…
Dacă avem în vedere faptul că prima operă a lui Frank Norris, apărută în anul 1892, se numeşte “Yvernelle, o poveste din Franţa feudală” şi că acest poem romantic i-a fost inspirat de cronicile lui Froissart, nu este greu de dedus că aici în Europa el a făcut cunoştinţă cu romantismul şi naturalismul, acumulări literare la care n-a renunţat după revenirea în ţară, adică atunci când a început să cunoască din ce în ce mai bine zguduitoarele realităţi americane: expansiunea spre Vest, cu încleştările aferente şi literatura de frontieră inspirată din viaţa pionerilor în Vestul sălbatic, deasemenea dezvoltarea fără precedent a marilor trusturi (Rockefeller, Vanderbilt, Morgan) şi pătrunderea lor în economia rurală, ruinarea micilor fermieri prin tarifele instituite de trusturile feroviare şi deposedarea lor de pământ, în pofida unor drepturi elementare, aşa ca dreptul de preemţiune asupra terenurilor ameliorate ani la rând, şi în pofida opoziţiei lor înverşunate cu arma în mână. Căci, ne asigură Norris în “Caracatiţa”, la fel cum o va face mai târziu John Steinbeck în “Fructele mâniei”, dreptul forţei nu poate duce nicăieri la armonie şi fericire, ci doar la durere şi sărăcie.
Ceea ce, de altminteri, chiar se întâmplă cu rancherii (fermierii) din romanul “Caracatiţa”, în urma confruntării lor inegale cu coplişitoarea forţă a Căilor Ferate. Unii dintre ei îşi pierd viaţa, dar acest sacrificiu se dovedeşte complet inutil, căci cu toţii (fermierii învinşi şi familiile celor morţi) sunt izgoniţi de către trepăduşii trustului din casele şi de pe terenurile asupra cărora se credeau proprietari. Numai că cei puternici au decis că lucrurile stau altfel, iar legea le-a susţinut pretenţiile sfruntate.
Iată de ce Prestley, alter ego-ul autorului, consideră după derularea acestor evenimente că “oamenii nu erau nimic, moartea nu era nimic, viaţa nu era nimic”. Ca un veritabil discipol al lui Leibniz, el apreciază că “există numai FORŢA care aduce oamenii la pământ, FORŢA care-i atvârle din lume ca să facă loc generaţiilor următoare, FORŢA care face grâul să crească şi încă o dată FORŢA care-l culege spre a face loc recoltei viitoare”.
Într-o asemenea confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru terenurile producătoare de imense cantităţi de grâu, iar acesta la rândul lui aducător de belşug în casele şi vieţilor magnaţilor, ce însemnătate poate să aibă unul ca Dyke, fost mecanic de locomotivă la Căile Ferate, după care ruinat ca fermier începător de acelaşi trust nesăţios, adus la disperare, scos în afara legii, hăituit cu ogarii, prins şi închis pe viaţă pentru făptuirea unei crime? Ori cui îi pasă de viaţa sfărâmată a familiei lui Hooven, nostimul arendaş neamţ de pe ranch-ul Los Muertos (Morţii), după a cărui moarte în încleştarea cu mardeiaşii Căilor Ferate, îi moare şi soţia de inaniţie, iar fiica mai mare se prostituează pentru a putea supravieţui în oraşul unde nu cunoaşte pe nimeni?!…
Romanul “Caracatiţa” (apărut în anul 1901) i-a asigurat lui Frank Norris nu doar intrarea triumfală în tagma scriitorilor, căci intrarea şi-o făcuse cu dreptul în anul 1899 prin romanul “Mc Teague”, dar i-a asigurat chiar celebritatea. “Caracatiţa” face parte din trilogia “Epopeea grâului”, celelalte două romane apărând postum: “Groapa” în 1903, respectiv “Vandover şi bruta” în 1914.
În pofida unor efecte căutate şi a unor asperităţi de construcţie, consider că romanele “Mc Teague” şi “Caracatiţa” sunt cele mai reprezentative pentru creaţia acestui “mare adolescent”, cum îl denumea un critic pe Frank Norris, atât în ceea ce priveşte tipologia personajelor şi factura ideilor sale naturaliste din prima parte a creaţiei, cât şi crezul său în afirmarea deplină a dreptăţii şi libertăţii, “în omenirea care merge înainte”, aşa cum apare acest crez ilustrat în partea a doua a creaţiei, mai exact în “Epilogul” romanului “Caracatiţa”.
Doar câteva cuvinte despre “Mc Teague”. În intenţia autorului, el trebuia să fie o cronică a drojdiei marelui oraş american San Francisco. Este, de altfel, subintitulat “O întâmplare din San Francisco”. Într-adevăr, el redă nu doar decăderea morală a personajului principal – dentistul Mc Teague, ci şi influenţa nefastă exercitată de marile oraşe în general, de mediul social în special asupra altor caractere: Trina, soţia lui Mc Teague, care se lasă dominată de lăcomia pentru bani şi de afecţiunea patologică pentru soţ, atunci când acesta o brutalizează, respectiv cuplul de neuitat format din mexicana Maria Macapa, femeia căreia-i lipseşte o doagă, dar care-şi încântă soţul, negustorul de vechituri Zerkow, cu povestea ticluită de ea însăşi despre serviciul fabulos din aur masiv pe care – chipurile – l-a posedat cândva familia ei. Iar patima pentru aur este într-o asemenea măsură răscolită de Maria, încât evreul polonez Zerkow, cel cu iluştri înaintaşi din punct de vedere artistic, precum Shylock, Harpagon sau Gobseck, ajunge să-şi piardă complet minţile, îşi ucide cu sălbăticie soţia, după care este descoperit şi trupul lui plutind în apele golfului, fără a se putea preciza vreodată dacă s-a înecat din greşeală ori dacă s-a sinucis. Diametral opusă acestei perechi este perechea formată din timidul moş Grannis şi bătrâna domnişoară Baker…
Trina la rândul ei va fi asasinată de Mc Teague, după ce acesta – somat să nu-şi mai practice meseria de dentist, întrucât nu avea studiile necesare -, se abrutizează tot mai mult din cauza nevoilor şi a alcoolului. Însă Trina, dominată până la nesimţire de patima dosirii banilor, rabdă până şi mutilări din partea monstruosului Mc Teague, fără a consimţi să-l ajute ori să-şi trădeze dulcea taină a ascunzătorii banilor. Asta merge până într-o noapte, când Mc Teague pătrunde în casă, o asasinează pe Trina, îşi însuşeşte banii şi apoi fuge în munţi pentru a i se pierde urma.
Din acest loc, Norris, aidoma altor confraţi americani, face loc romanului de aventuri. Începe vânătoarea asasinului, iar cel mai înverşunat urmăritor al său se dovedeşte fostul său prieten Marcus, verişorul şi primul iubit al Trinei, el făcând parte din patrula de urmărire a şerifului.
Mc Teague este prins în deşert după o urmărire palpitantă. Marcus reuşeşte să-i imobilizeze o mână în cătuşa prinsă de propria sa mână, însă fugarul – înzestrat cu o forţă neobişnuită asemenea tuturor eroilor romantici -, îl omoară pe fostul prieten transformat în copoi, dar neizbutind să-şi scoată mîna din cătuşe (cheia de la cătuşe este de negăsit), îşi află el însuşi sfârşitul în deşert.
Şi astfel se face dreptate, chiar dacă romanul suferă de lipsa unui happy-end şi mai ales de sentimentul apăsător datorat numărului mare de morţi. “Mc Teague” poate fi considerat un roman naturalist, dacă n-am cunoaşte precizarea autorului: “Naturalismul este o formă a romantismului”!

George Petrovai

Partajează acest conținut:

Publică comentariul

You May Have Missed