Liviu LĂZĂRESCU

Nu este deloc o întâmplare de toate zilele să poţi privi, pictat pe pereţii unei biserici ortodoxe, un sfânt necunoscut şi neînscris în Sinaxar (adică în cartea care îi cuprinde pe toţi sfinţii canonizaţi). Şi totuşi, cine intră smerit – cum se cuvine -, în altarul încântătoarei bisericuţe de lemn din satul Ocişor, poate privi şi citi, se poate convinge de realitatea acestui fapt. Scrie clar: „Sfântul Ioan Paleologu împărat”. Şi ca să nu existe nici o urmă de îndoială, nu numai că scrie împărat, ci i se adaugă şi prerogativele împărăteşti: o coroană pe cap şi un sceptru în mâna dreaptă.

Pictat la anul 1804, personajul este construit fără ezitare, fără stângăciile inerente artei religioase naive – întâlnită adesea în epocă -, şi fără decorativismul ritual al artei post-bizantine. Pictorul era desigur un biet artist anonim, care umbla din loc în loc după câte o comandă, cum se obişnuia. Lucra şi după rânduielile învăţate ca ucenic la vreun meşter oarecare, dar se mai inspira şi din viaţa localnicilor, neezitând să reprezinte în pictura lui elemente străine severelor erminii bizantine – ca,  de pildă, o şa din cele întâlnite la căluţii moţilor,  pusă aici pe spinarea asinului din scena numită „Fuga în Egipt”; ori căciuli ascuţite, negre sau roşcate, cum văzuse poate pe la nemeşii de odinioară…

Putem reţine faptul că izvorul stilistic al artei pictorului nostru nu este Răsăritul bizantin (a cărui splendidă artă aulică îşi atinsese apogeul prin secolele 15-16), ci Occidentul, cu setea lui de real, mai precis arta Renaşterii apusene (ajunsă la vârf cam în aceeaşi perioadă). Lumea evolua, iar mai toţi iconarii de noi, prin veacurile 17-18, se înscriu în acelaşi trend.

Toate ca toate, dar de unde şi de ce a apărut „Sfântul Ioan Paleologu împărat”? Dimpreună cu prietenul meu, istoricul Dorin Petrescu, am conchis că demersul anonimului pictor, de la începutul secolului 19, nu putea fi provocat decât de entuziasmul resimţit în faţa unui act cu adevărat istoric al penultimului împărat bizantin, Ioan VIII Paleologu (1425-1448). Presat de repetatele atacuri ale turcilor asupra Constantinopolului, capitala măreţului Imperiu bizantin, având în ochi lacrima presentimentului prăbuşirii, Ioan Paleologu cere ajutor militar Papei de la Roma, în fapt Occidentului… Ajutorul nu a venit şi, sub Constantin al XI-lea, dezastrul s-a produs. Era anul 1453…

După 350 de ani, minunatul nostru pictor de la Ocişor încă suferea în urma acestui fapt. Gestul împăratului Ioan Paleologu i s-a părut extraordinar. I s-a părut a fi primul gest, prima ofertă şi invitaţie la ecumenism. Adică la împăcarea Bisericii Răsăritene cu Biserica Romei. Consecinţa – în mica lui viaţă, scursă după atâţia şi atâţia ani de la scindarea celor două Biserici creştine, în 1054 –, a fost pornirea de a-l socoti sfânt pe acest măreţ împărat. Şi… l-a pictat ca atare.
Astăzi, descoperindu-i şi preţuindu-i gestul – pictor şi eu, mă înclin profund în faţa înaintaşului meu.

Prof. univ. Liviu LĂZĂRESCU

iunie 2011