Cum nici nu putea fi altfel, având în vedere că este vorba de un medic, doctorul Dorel Schor ne oferă în noua sa carte o serie de „pastile” de o ingeniozitate  înţepătoare. Pentru un admirator al umorului absurdului, în oricare din formele sale artistice, studiului cărţii „Costumul lui Adam – Ascuns după cuvinte” (Editura Niram Art, Madrid, 2012, traducere în limba spaniolă de Fabianni Belemuski, cu ilustraţii ale caricaturistului Constantin Ciosu), este o adevărată plăcere, un volum de aforisme în care se găseşte condensata o întreaga experienţă de viaţă.

Fără nici o îndoiala, pot afirma că acest volum va ocupa pe rafturile bibliotecii mele un loc vecin cu  filme că „Supa de raţă” de Fraţii Marx, „Ia banii şi fugi!” de Woody Allen, „Amanece que no es poco/ “Trezeşte-te că nu e lucru puţin” de José Luis Cuerda, “Todos a la cârcel/ Toţi la închisoare” de Luis García Berlanga, cărţi de autori de geniu ca Gómez de la Serna, Edgar Neville,  sau discuri de  cântăreţi ca Javier Krahe, între mulţi alţii. Şi asta deoarece maximele lui Dorel Schor sunt pline de îndrăzneală, subtilitate şi simţ al umorului, câteodată unul chiar negru.

S-a teoretizat mult despre ce este sau cum ar trebui definit umorul. Sintetizând câteva din nenumăratele definiţii, sau excluzând altele, suntem convinşi că acest volum  semnat de Dorel Schor conţine un umor fin. Astfel, în încercarea de a acoperi această afirmaţie, vom face o scurtă prezentare a celor mai importante antecedente în umor.

Întorcându-ne cu mult timp în urmă, la perioada elenă, întâlnim cinicii, personaje care puneau în discuţie sistemul, folosind maxime şi sentinţe ce reuşeau să dezarmeze valorile cele mai bine stabilite. Carlos García Gual nota cum aceşti zdrenţuiţi „sub emblema câinelui, duceau o viaţă canină, lenevind la soare în agora  din Atena sau piaţa din Corint” [1]. Pe deasupra, contrar „prestigioaselor şcoli antice de filosofie, cinismul nu a însemnat decât o pantomimă caraghioasă faţă de o tragedia minunată[2]. Acei cinici erau, la urma urmelor, veritabili maeştri în a provoca, purtători ai unei „anumite gândiri care se exprima mai ales prin anecdote, gesturi şi glume care caută să provoace prin râs şi sarcasm”[3]. Şi o astfel de provocare nu este gratuită: „când cinicul refuza să omagieze ceea ce este «respectabil», caută să denunţe lipsa de autenticitate a acestei respectabilităţi şi falsitatile sale, pe care ceilalţi le acepta mai mult din obişnuinţă şi comoditate decât ca urmare a unui raţionament.”[4]

Ceva mai târziu, în secolul al XVII-lea spaniol, îl găsim pe Francisco de Quevedo, care, contagiat de o anumită atmosferă de epoca, va adopta elementele retorice atât la modă în acea perioadă şi le va folosi în mod magistral. Astfel de tehnici poetice celebre au supravieţuit, la fel şi componenta acidă care caracterizează geniul baroc. Bryce Echenique diferenţia ironia de teribilul sarcasm al lui Quevedo atunci când afirma că frazele rezultate din ironie „sunt lansate mai degrabă că fluturaşi de badmington decât  ca săgeţi veninoase şi pătrund în inima oamenilor fără să le cauzeze vreun rău profund” [5], în această linie situându-se Cervantes, despre a cărui ironie s-a teoretizat foarte mult.

Însuşi Bryce Echenique sublinia, citându-l pe Luis Racionero, ca ironia este o caracteristică „a civilizaţiilor antice care au trecut prin multe, au văzut prăbuşindu-se imperii, au asistat la căderea tiranilor, la aclamarea impostorilor. Toate acestea le-au impregnat o urmă de scepticism, de anticipare caustică a necunoscutului.”[6]. Această afirmaţie a lui Bryce Echenique se potriveşte ca o mănuşă scriitorului român-israelian (sau vice-versa), Dorel Schor.

O altă anecdota nostimă, inclusă de romancierul peruan în discuţia despre tema care ne interesează,   are de a face cu scriitorul catalan Josep Pla: „un editor american i-a oferit o adevărată avere în dolari (…). Refuzul modest al lui Pla a fost o timidă şi surâzătoare mulţumire, urmată de o nuanţare negativă: mă scuzaţi, domnule, dar o sumă atât de mare mi-ar dezechilibra bugetul. [7]

Un punct de vedere interesant despre ironie şi umor oferea Fernando Lazaro Carreter, preşedinte al Academiei Regale Spaniole (RAE) în discursul prin care dă bun-venit în sânul Academiei umoristului grafic şi scriitorului Antonio Mingote. Ideile schiţate de Lazaro sunt explicate magistral de Maria Luisa Bruguera Nadal: „Lazaro Carreter îl numea pe Mingote ironist şi nu umorist şi explică motivele. Umorul are de a face cu transgresiunea raţionalului fără scopul de a-l schimba; adică, o atitudine intranzitivă. La Mingote, exista o dorinţă de a provoca schimbarea lucrurilor. Pentru Lazaro, dezacordul cu ceea ce este regulamentar constituie fundamental umorului, a cărui extrema o numim comic. La celălalt capăt, dobândeşte forme mai suave şi provoacă senzaţia de plăcut a unui zâmbet, putând ajunge chiar şi la poezie.”[8]

În ciuda preciziei explicaţiei lui Lazaro, încă nu sunt clarifícate foarte bine graniţele dintre aceşti 2 termeni, mai ales în cazul lui Schor, unde întâlnim umor (adică “transgresiunea raţionalului”, după Lazaro: „Poţi fi în acelaşi timp şi prost şi urât. Natura nu discriminează”) dar şi ironie (adică “dorinţa de a schimba lucrurile”, în, de exemplu: „Viaţa cauzează mai multe victime decât moartea”).

Francisco Umbral, făcând aluzie la umoriştii grafici (între care se găseşte însuşi Mingote, alături de Forges, Roto şi alţii), scria că, spre diferenţă de politician, obligat să nu iasă din seriozitate ca să îşi păstreze credibilitatea: „umoristul iubeşte lucrurile în simplitatea lor şi le salvează din mâinile murdare ale politicianului. Teatrul grecesc era politic pentru că oferea doctrină, dramă, durere şi sublinia viaţa sau moartea. Socraticii, cinicii, sofiştii zâmbeau la toate acestea.” [9]

Umbral notează faptul că Ramón Gómez de la Serna pulverizează discursul în proza şi în vers, individualizând metafora care „eliberată, devine mai puţin justificată şi mai lipsită de apărare”, “oferindu-se fără motiv atenţiei noastre”[10] Poetul Campoamor, exponent maxim al unui stil poetic prozaic şi conceptual, a elaborat o serie de subspecii între care se găseşte „umorata”, un fel de poezioara sintetică ce scoate în evidenţă spiritul liniştit al acestui sceptic conservator. Câteva exemple de „umorata”: „Atâta vreme cât eu cred/ce contează că nu e adevărat?”, „Din toate lucrurile vizibile şi invizibile/crezi doar în dragoste, care este dintre cele incredibile”. Gómez de la Serna ar sublima această formulă, recreându-se în aşa anumită „plăcere intelectuală de a se juca cu idei şi cuvinte, de a găsi conexiuni neaşteptate, considerate de teoriile incongruentei că elementul esenţial al umorului”[11]

Dorel Schor se diferenţiază de Ramón Gómez de la Serna prin faptul că acesta din urmă abordează sfera socio-politica în mod marginal şi doar tangenţial. Schor, pe de altă parte, merge mai departe, dar nu în maniera lui Quevedo, cu acel „umor plin de impacienta, de atacuri către reprezentanţii ţării”, exploatând „permanente posibilităţi de a  găsi ocazia perfectă pentru a se distra pe seama a tot ce pare ridicol” [12]. Schor abordează politica în mod generic şi profilactic, fără să cadă în particularizări, ceea ce ridică circumstanţialul la universal valabil. Am putea spune că, în sensul însuşirii aceluiaşi joc de asocieri incongruente ca şi Ramón, Schor se apropie într-un mod nu mai puţin ludic de arena politică: „Politicienii sunt nişte persoane cu vocea în eterna schimbare”; “Politician este cel care ţipa. Diplomat este cel care tace”.

Cuvintele adresate de Victor Manuel Pelaez unui „urmaş” al lui Ramón, José Manuel Lara, servesc pentru a face aluzie la Dorel Schor când, de exemplu, estimează capacitatea sa de integrare a “surprizei în rama cotidianului” [13]. Bunăoară: „Femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii. Mai ales, văduvele”, „Nu poţi duce o viaţă dublă cu un singur salariu”. Victor Manuel Pelaez cita cuvintele unui altui umorist, José López Rubio, în ceea ce îl priveşte pe Lara: „glumă transformată în umor şi umorul transformat în absurd, la doi paşi de suprarealism, care ne lasă perplecşi, uimiţi”[14] Să citim următoarele maxime ale lui Schor: „Un caz rar: s-a lovit singur în amorul propriu”; „Şi cuiele stabilesc contacte.”

Continuă acelaşi autor: „Caricatura, parodia, surpriză, neverosimilitatea, deformarea şi gluma sunt concepte strâns legate între ele.”[15], ceea ce se adevereşte şi la Schor: „Soţul ei e un înger şi ea îi pune coarne… Înger cu coarne?”, “Astenia este tot oboseala, dar mai cultă”.

În sfârşit, aşa se rezumau în acelaşi articol liniile maestre ale umorului lui Lara, care se pot atribui foarte bine şi lui Schor: „Toate ideile lui Lara despre umor au la bază un caracter inofensiv, de joc şi ruptura cu normele (…) Autorul pleacă de la un model cunoscut de cititor şi, de la această cunoaştere comună, începe să îl deformeze, îl recreează cu scopul de a prezenta cititorului-spectator o nouă versiune care să-l surprindă şi să îl facă mai conştient de mecanismele convenţionale ale subtextului alterat”[16] Dăm iarăşi câteva exemple extrase din cartea lui Schor: „Ziua bună se cunoaşte seara”, “Aproape totdeauna, marele “eveniment” al zilei se întâmpla noaptea”.

Între maximele din „Costumul lui Adam”, putem găsi recursuri retorice de caracter variat. Făcând uz de forţă dezorganizatoare, atât de proprie umorului, Schor dezmembrează frazele populare şi folosite: „În spatele unui om de succes, exista o mie de invidioşi”. Cum putem vedea din acest exemplu, s-a concretizat revitalizarea unei fraze universal cunoscute şi mult uzate.

Multe din maximele sale, sunt construite pe o bază a contrastului sau opoziţiei terminologice, ajungând chiar la paradox: „Nopţile albe se datorează gândurilor negre”, „Privesc nudiştii şi mi-i imaginez îmbrăcaţi”, „Dacă Dumnezeu te uita, îşi aduce aminte te ţine diavolul”, „Am pierdut o bătălie, cine a găsit-o?”. De asemenea, Schor are tendinţa de a eroda solemnitatea unor supoziţii: „Viaţa este o excursie organizată”. Din impactul cu cele mai tragice sau triviale circumstanţe, se naşte scânteia neaşteptată a puterii de a consterna.

În plină tulburare a ceea ce altă dată erau consideraţi stâlpii cei mai siguri ai civilizaţiei, Schor se arata precaut, chiar şi nemilos: „Eşti ridicol… dar îţi stă bine.” Altă dată salvează cele mai fragile evidente, aruncându-le colacul salvator al înţelegerii… Jonglând cu aliteraţia („Şi soarta de consoarta e o artă”), jocul de cuvinte, exagerarea, echivocul sau parodia, până la urmă, exista în aforismele lui Schor o bază existenţiala alături de o scânteie de fericită spontaneitate, o dezordine salvată de plăcerea intelectuală căreia îi cade prada discernământul nostru. Aşa cum afirma Ortega y Gasset: „A fi artist înseamnă a nu-l lua în serios pe omul atât de serios care suntem când nu suntem artişti”. Schor, judecând după maximele sale, îndeplineşte cerinţele lui Ortega.

—————————————————————

Note:

[1] García Gual, Carlos, Secta Câinelui, Alianza, Madrid, 2007, p. 12
[2] Ibídem
[3] Ibídem
[4] Ibídem, p. 22
[5] Bryce Echenique, Alfredo, De la umorul lui Quevedo la ironia lui Cervantes,  „Estudios Públicos”, 77 (2000), p. 383
[6] Ibídem, p. 381
[7] Ibídem
[8] Bruguera Nadal, María Luisa, Umorul literar în scrierile lui Antonio Mingote, „AIH. Actas XII”, 1995, p. 54
[9] Umbral, Francisco, Decada roşie, Planeta, Barcelona, 1993, p 218
[10] Umbral, Francisco, Ramón şi avangarda, (Ediţia a doua), Espasa-Calpe, Madrid, 1996, p. 65
[11] Arribas, Inés, Literatura de umor în Spania democratică, Pliegos, Madrid, 1997, p.38
[12] Ibidem, p. 68
[13] Pelaez Pérez, Víctor Manuel, Despre umorul lui Tono, „ALEUA”, 19 (2007), p. 174
[14] Ibidem, p. 175
[15] Ibidem, p. 178
[16] Ibidem, pgs. 178-179

——————————————-

Diego Vadillo LÓPEZ*
http://niramartisrael.defesesfinearts.com
Madrid, Spania
12 martie 2012

——————————————-

* Diego Vadillo López este profesor de Limba şi Literatura Spaniolă la Madrid, autor a două romane, “Voce aruncată în gol” (2005) şi “Utopie şi Astigmatism” (2007), a unui volum de versuri  (2010)  şi două volume de eseuri (2011), pe lângă numeroase articole şi recenzii în diverse publicaţii culturale.

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George PETROVAI: Uriașa miză politică a alegerii unui președinte neputincios

Motto: Și iar va fi ce a mai fost în trei decenii necurmat, cu-alegeri prezidențiale și-un…