Octavian Lupu

Îmi plac zilele în care vremea este ploioasă, când stropii de apă veniţi din înaltul cerului îţi izbesc faţa cu putere în timp ce mergi pe stradă, de multe ori grăbit, în căutarea unui adăpost. În astfel de ocazii trăiesc o senzaţie de primordialitate, un fel de întoarcere către începuturile fiinţei mele şi ale întregului univers. Este ca şi cum m-aş contopi într-o esenţă unică cu tot ce există, iar gândurile mi s-ar uni cu materia într-o ţesătură tainică, dar plină de lumină.

De fapt, imaginea ploii şi a norilor încărcaţi de apă, plutind într-un văzduh întunecat, a fost des folosită în cinematografie pentru a sublinia o anumită nuanţă de mister ce învăluie expunerea unei anumite povestiri dramatizate. Iar alteori, forţa ploii este combinată cu motivul teluric al apelor învolburate ce tind să iasă din matcă sau al valurilor mării, ce izbesc cu putere ţărmul. Rezultatul este de fiecare dată garantat, mai ales dacă se adaugă şi o coloană sonoră corespunzătoare.

De asemenea, îmi place să ascult ploaia, să disting acele sunete pline de tonalităţi nebănuite generate de picăturile de apă ce ating pământul. Aş sta ore întregi numai pentru a privi şi auzi spectacolul naturii într-o astfel de ocazie, să mă minuneze de frumuseţea marii creaţii ce mă înconjoară. În astfel de clipe simt cum toate întrebările lăuntrice se topesc în armonia sunetelor ce rezultă din unirea cerului cu pământul în gestul dăruirii fragmentelor de apă ca picuri de ploaie. În astfel de momente îmi doresc să transcend realitatea, să mă unesc cu eternitatea existenţei, să depăşesc orizontul imediat şi limitat a ce zăresc în jurul meu.

Uneori, când eram adolescent, îmi plăcea să stau noaptea în faţa ferestrei deschise şi să simt adierea plină de umezeală a ploii lovindu-mă peste faţă asemenea unei pânze realizate dintr-o textură fină. Privirea mi se adâncea în albastrul dens al cerului întunecat de prezenţa norilor. Cu cât era furtuna mai mare, cu atât trăiam o bucurie extatică tot mai mare închipuindu-mi că mă aflu pe puntea unei corăbii în mijlocul oceanului. Frigul pătrunzător al nopţii mă înfiora de fiecare dată în chip respingător şi atrăgător deopotrivă. Dacă te-ai născut şi ai crescut la munte, cu siguranţă că ai trăit ceva similar pe vremea când erai copil sau tânăr.

Îmi mai aduc aminte de furtunile vijeliose ce făceau să se clatine şi chiar să se rupă copacii falnici. Într-o anumită împrejurare, am stat singur într-o noapte când eram mic şi am simţit cum casa în care locuiam se clătina din temelii în răsunetul tunetelor ploii dezlănţuite. În astfel de momente de teamă, dar şi de venerare a puterii naturii, am început să am tot mai clar simţământul transcendentului, al existenţei lui Dumnezeu, depăşind impresiile cotidianului ateu şi al educaţiei nihilist comuniste.

Ploaia, furtuna, fulgerele şi tunetele aveau o capacitate de a predica mai elocventă decât a celui mai strălucit vorbitor. Era o putere a exprimării ce decurgea nu din mulţimea informaţiilor transmise, ci din elementaritatea simţămintele comunicate prin sunete şi imagini, ce se imprimau definitiv în memoria clipei.

La acea dată nu citisem Biblia şi nu eram influenţat de vreo ideologie religioasă. Din acest punct de vedere, ateismul mi-a făcut un bine nesperat, prin faptul că impresiile mele despre Dumnezeu s-au format în mod natural prin contactul direct cu o realitate în genere capricioasă şi lipsită de sentimente.

Teama o experimentam prin nesiguranţa generata în perioadelor obişnuite ale vieţii prin dispoziţia schimbătoare a oamenilor de care sub o formă sau alta depindeam. Dar atunci când izbucnea furtuna, îmi trecea orice fel de temere şi aveam ocazia să văd cum curajoşii zilei dădeau bir cu fugiţii în fata dezlănţuirii naturii. Tot orgoliul lor şi toată înfumurarea dispăreau într-o clipă.

Pentru mine furtuna şi stihia aveau ceva eliberator şi purificator. În alte ocazii, când eram elev în diferite internate militare, dezlănţuirea naturii îmi aducea satisfacţia de a vedea pe cei ce ne asupreau comportându-se bezmetic, asemenea unor copii, mai ales când primejdia era iminentă. Simţeam că în furia naturii găseam un aliat de neînvins, şi astfel în spatele chipului ei am început să intuiesc un Chip inteligent, dobândind în cele din urmă conştiinţa despre prezenţa Marelui Autor.

Abia după aceea am avut ocazia, la o vârstă matură, să citesc Biblia, recunoscând imediat amprenta Marelui Autor sub forma Creatorului cerului şi al pământului. Atunci cele două s-au unit zămislind în mine dorinţa de a trăi, suferi şi muri pentru El.

De fapt, în fiecare picătură de ploaie şi în fiecare strop de rouă se ascundea un mesaj pentru mine, o dorinţă de comunicare cu ceea ce nu se putea vedea în mod direct, însă totuşi Exista. De aceea, când am venit în Bucureşti în acei ani când chipul sau era desfigurat de buldozerele ce îi ştergeau identitatea şi trecutul, am reuşit să îmi menţin conştiinţa prezenţei Marelui Autor privind la elementaritatea lucrurilor, mai precis la picăturile de ploaie, la firele de praf şi la albastrul de neşters al cerului îmbrăcat de fiecare dată altfel în mantia norilor, dar mai ales a nopţii. Iar mesajul era acelaşi ca atunci când îndrăgostit de imaginea de neşters a munţilor admiram profunzimea bolţii pline de stele şi simţeam marama fină a ploii mângâindu-mi faţa.

Şi chiar acum, când prizonier sunt prin forţa împrejurărilor în acest mare oraş, pot distinge încă natura vorbindu-mi prin ploaie, prin firele de praf şi prin cerul înstelat, amintindu-mi de fiecare dată că nu sunt decât un simplu călător pe pământ aflat pe drumul care duce în veşnicie la Marele Autor al tuturor lucrurilor. Chiar dacă mi-aş retrăi de mii de ori această viaţă, cred că mesajul ploii din cer mi-ar aduce aminte de fiecare dată acelaşi lucru despre existenţa Marelui Autor. Iar în aceste clipe ce atârnă greu sub faţada unei false modernităţi, amintirea chipului Creatorului veşnic pe faţa naturii nu face altceva decât să îmi dea de fiecare dată speranţa regăsirii, renaşterii şi a unui nou început.

„Un val cheamă un alt val, la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine. Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui şi înălţam o rugăciune Dumnezeului vieţii mele. Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.”

Octavian Lupu

Bucureşti

11 iunie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…