Există un limbaj universal al sufletului uman pe care l-aș numi limbajul eternității, pentru că el poate trece chiar dincolo de moarte așa cum a fost simțit, cum i-au auzit șoaptele toți oamenii înzestrați cu sensibilitate specială. Unii reușesc să transcrie parțial acest limbaj în limbi omenești și aceștia sunt poeții.

Cred că nu trebuie să ne ferim de datele științifice pe care cunoașterea din ultima vreme ni le pune la dispoziție, pentru a ne explica unele din tainele existenței noastre, așa cum nici Eminescu  nu ignora cunoștințele avansate din diverse domenii ale vremii sale, pe care de altfel le-a fructificat  nu numai în proză sau în scrierile politice, atât de cuprinzătoare cât și în poezie.

Un exemplu elocvent este poezia La steaua:

”La steaua care a răsărit
E o cale atât de lungă
Că mii de ani i-a trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie
Era pe când nu s-a zărit
Azi o vedem și nu e!

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noaptea adâncă
Lumina stinsului  amor
Ne urmărește încă”.

Așadar, fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile. Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul “ceea ce se aseamănă se adună”.

Fie că citim pentru prima oară o poezie și constatăm că ne reprezintă simțămintele și gândurile noastre apoi fixăm în memorie acest moment, acest lucru minunat care ne-a delectat, ne-a făcut plăcere ca atunci când te întâlnești cu un prieten drag și depeni amintiri, fie recitim – pentru că știm unde să căutăm în bibliotecă, am cumpărat volumul sau CD-ul cu textul înregistrat, ori găsim scrierea respectivă pe internet sub imperiul aceluiași impuls, demonstrează că noi am fost înzestrați cu o capacitate extraordinară și anume aceea că stă în puterea noastră să ne alegem gândurile. Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un proces de rezonanţă: gândurile frumoase și bune  cheamă frumosul și binele, gândurile rele adună răul! Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.

Prin gândurile noastre, noi emitem permanent energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. Până nu demult s-a crezut că creierul este cel mai puternic emițător de energie spre exterior, cu impulsurile sale electromagnetice, dar  s-a descoperit faptul că și inima este înzestrată cu ceea ce numim “inteligenţa inimii” şi că influenţele acesteia sunt foarte profunde pentru noi, pentru că ea generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului.

Eminescu – profund cunoscător al istoriei poporului român, asemeni poetului G Coșbuc  care ”îi cânta amarul ” (pentru că amândoi cunoșteau deopotrivă poporul cu istoria sa și amarul), prin rațiunea  și mai ales prin inima sa, a radiat în timpul vieții pământești un câmp extraordinar, câmp – care prin scrierile care le-a lăsat omul de cultură Mihai Eminescu a continuat și continuă să vibreze și azi, și în viitor, punând în mișcare la rându-i: sentimente, emoții, conștiințe ale românilor, oriunde s-ar afla ei.

Spre detractorii neamului, spre năvălitori, spre străinii veniți în țară cu gânduri rele de îmbogățire prin speculă ori prostirea populației  prin minciuni și tot felul de elucubrații doar de ei știute, Eminescu  a devenit necruțător, demascându-i direct așa cum o face în poezia Doina;

”De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
…………………………………..

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta”,
……………………………..

Ei bine! Din partea acestora și-a atras ura, mânia, dorința lor de a-i închide gura celui care avea rolul să contribuie la trezirea maselor. Așa se explică destinul lui ca ființă umană, supusă opreliștilor, în timp ce el pleda pentru dreptatea și izbânda poporului său. Dușmanii acestui popor nu au obosit nici după un veac să-l atace pe Eminescu, numai că ei nu s-au putut atinge de spiritul lui, care a rămas fidel  năzuințelor,  idealurilor în care el a crezut.
Bineînțeles că acest aspect de implicare, de apărare a ființei naționale, de condamnare a ipostazelor de nedreptate generate de vremuri, este întâlnit în opera fiecărui poet și este spre lauda lui atitudinea aceasta civică alături de cea socială.

Se pune o întrebare legitimă;
Cum poate inima să să se implice în trăire, să creeze un câmp electric  și electromagnetic? În ce fel comunică ea? Cum sunt transmise informaţiile? Răspunsul științific este complicat, dar nu este locul aici să-l explicăm ci vom răspunde simplu: prin emoții.

Atunci când trăim anumite stări, cum ar fi, de exemplu, compasiune, iertare, dragoste, dar şi stări negative, ca de exemplu mânie ură, supărare, gelozie, noi influenţăm direct anumite structuri din interiorul nostru,  iar aceste modificări se propagă în trupul nostru, cât şi în afara noastră pe distanţe extraordinar de mari, datorită câmpului cuantic, influenţând tot ceea ce există în această lume.
Studii ample și riguroase asupra inimii au arătat că aceste câmpuri electromagnetice generate de inimă au şi o altă cauză la fel de importantă şi anume CONVINGERILE noastre, toate acele lucruri pe care le credem cu tărie şi în jurul cărora ne modelăm vieţile.

Convingerile noastre se nasc și se zidesc sub influența mediului familial, tradițional, religios, educațional, etc și sunt de nezdruncinat, poate numai în cazuri de spălare a creierului să fie dislocate. Aceste lucruri au fost constatatate și cunoscute încă din antichitate și s-a ținut seamă de ele mai ales în situațiile delicate ale istoriei, dar abia acum avem explicația lor.

Deci nu numai emoţiile noastre sunt emise în afara noastră, ci mai ales convingerile noastre. Iar inima este un fel de interfaţă care transformă toate emoţiile şi convingerile noastre în energii electromagnetice.
Prin urmare, toți, absolut toți biografii, criticii literari, traducătorii, autorii oricărui articol, recitatorii până la ultimul cititor – român sau prieten al adevărului (să ne amintim dictonul antic:– Amicus Plato sed magis amica veritas; mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul, după cum afirmă în lucrearea sa intitulată Viata lui Aristotel, filozoful Ammonius Saccas), au rezonat, au vibrat în același registru cu Eminescu. Dacă socotim și generațiile anterioare nouă, care i-au citit versurile, ajungem la un număr imens de oameni, de cititori, care la rândul lor au emis vibrații și au întreținut focul viu al idealului eminescian! Pe bună dreptate, toți apreciem la Eminescu atât cultura, talentul, cât și mesajele sale parcă inspirate de divinitate, aduse nouă dintr-o sferă a Luceafărului, prin intermediul poetului care cunoscând expresiile:  “fugit irreparabile tempus”, “vanitas vanitatum”, “panta rei”, “fortuna labilis” reușește să le exprime în versuri de o rară frumusețe (aproape intraductibile) în capodopera  Luceafărul apărut în 1883, un poem a cărui temă este timpul și condiția geniului neînțeles într-o lume care rămâne doar râvnitoare și căutătoare a luminii, doritoare și chemătoare a astrelor, fără a putea depăși soarta ei muritoare, bucurându-se în schimb de iubirea pământeană:

…………………………
”Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân- piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe”.
………………………..

Cum în ultimul secol s-au deschis posibilitățile ca un număr mare de români să locuiască în alte țări, chiar pe alte continente este lesne de înțeles că au luat și poartă cu ei, în gândurile și inima lor peisajele încântătoare ale copilăriei, chipul părinților când erau tineri, obiceiurile de Paști și de Crăciun dar și pe Eminescu.

Nu mă voi opri asupra celor care au trăit, au scris, l-au elogiat, i-au făcut statui ori i-au imortalizat chipul real ori poetic, artistic, în tablouri aparținând diverselor curente sau realizate prin  diferite proceduri aici în țară, în România lui iubită, în dulcea Românie, ci la câțiva care trăiesc înafara hotarelor țării, dar nu au uitat nici locurile nici oamenii de spirit ai acestor meleaguri, considerându-l pe Eminescu demn de a fi cunoscut și de alte popoare.

Fac o excepție și amintesc în primul rând pe Rosa Del Conte, italiancă, eminentă profesoară universitară, eminescolog, numită de Academia română ”prieten apropiat al poporului român”, care l-a făcut cunoscut Occidentului pe M. Eminescu,  în lucrarea sa „Eminescu sau depre Absolut“, apărută pentru prima dată în 1961, operă fundamentală care dovedește nu numai  dragoste și admirație ci cât de profund l-a înțeles autoarea pe Eminescu.
În al doilea rând, am să mă refer la Ioana Ungureanu

Cine este Ioana Ungureanu ? este etnolog, muzicolog, profesor de canto la Universitatea Santa Cecilia din Roma şi preşedinta Asociaţiei Dacia Românilor care ȋncă din 1985 edita revista de istorie, cultură şi civilizaţie “Columna”. De peste 40 de ani stabilită la Roma, profesoara Ioana Ungureanu nu numai că  vorbeşte impecabil româneşte, cu sonorități plăcute, inconfundabile care-i trădează profesia, și cu un ușor accent câștigat prin vorbirea limbii italiene, dar în domnia sa recunoaștem firea ospitalieră a românilor, este caldă, prietenoasă și primitoare. Am purtat dialoguri încântătoare în repetate rânduri și mi-a vorbit cu pasiune despre viața și activitatea sa prodigioasă, în cariera internațională din care nu a lipsit niciodată evocarea unui crâmpei de spiritualitate românească (inclusiv cântecele interpretate la nai de Gheorghe Zamfir, cu care a fost colegă la Consevator). După ce am aflat că dorește să revină definitiv în țară, la întrebarea : ce înțelege prin patrie, mi-a răspuns citându-se pe sine, dintr-un alt interviu: “Patria e ȋn tine, oriunde vei fi exilat pe glob, ȋn constelaţii, sau dincolo de toate galaxiile marelui Univers. Oricâte ar fi făgăduinţele străinătăţilor, ţărâna, sufletul şi spiritul din care eşti plămădit te strigă ȋndărăt.” (Eco!)

De-a lungul anilor, cu orice prilej: la Conferințe, Congrese, manifestări artistice, Festivaluri, a depus eforturi imense de a face cunoscute italienilor în primul rând și lumii în general, multiple personalități culturale din România culminând cu editarea bilingvă ( în 1985)a revistei Columna – care a avut o perioadă de apariție de șase ani.
Pentru Eminescu a inițiat și realizat însă cel mai mult: pe lângă paginile dedicate poetului în revista Columna, l a Recanati, în provincia Macerata, nu departe de marea Adriatică, a fost aplasată efigia lui Mihai Eminescu alãturi de cea a poetului romantic italian Giacomo Leopardi (29 iunie 1798 – 14 iunie 1837), pe Zidul poeților nemuritori, zid al castelului Leopardi, aflat pe vestita Colinã a Infinitului.

Palatul acestei  ilustre familii de marchizi și conți, cu rãdãcini din secolele XI-XII, a devenit acum Centru Mondial al Poeziei, în care există o bogată, faimoasă și frumoasă bibliotecă!

Placa omagialã Mihai Eminescu este ampalsată la intrarea în castel, în stânga poetului G Leopardi, urmând ca în dreapta să fie cea a poetului Pablo Neruda. Placa omagială este alcãtuitã din douã piese. Prima piesã este fãcutã din marmurã, de dimensiunea 60×60 cm, pe care este aplicatã efigia în bronz a poetului nostru național. Cea de-a doua, tot din marmurã, de dimensiunea 60×100 cm, este așezatã sub basorelief, pe care au fost încrustate simplu numele și datele astrale: Mihai Eminescu, 1850-1889.

Urmeazã un text testamentar a lui Eminescu, scris, dăltuit în limbile românã și italianã: „Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.

,,Il Dio del Genio mi ha tratto a se dal popolo, com il sole trae a se una nube d’oro dal mare di mestizia”.
În continuare este menționat (încrustat) numele instituției române care s-a implicat (inclusiv financiar) în realizarea acestui excelent monument: Universita dell Arte „George Enescu”, Iași-România.

„Recanati a devenit un veritabil loc de pelerinaj al iubitorilor poeziei romantice, aici fiind
comemorați în fiecare an cu mare onoare cele douã mari genii universale: Leopardi, primul mare poet
romantic, și Eminescu, ultimul poet al romantismului european, recunoscut la nivel internațional”, a
declarat doamna Ioana Ungureanu la sfîrșitul discursului său inaugural.

În al teilea rând, menționez opera sculptorului Vasile Gorduz, monumentul Mihai Eminescu  dezvelit în 19 septembrie 2004,  localizat în Piața României din Montreal – Canada.

În al patrulea rând ( nu ultimii, ci pentru că ”sunt de-ai casei”), menționez împreună pe: poetul Grigore Vieru și celebrul cuplu Toodorovici, care l-au mai ”nemurit” încă o dată în primul rând pentru poporul din provincia română Basarabia, aceea dinspre Nistru, apoi pentru românii de pretutindeni, prin poeziile și cântecul lor:

”La zidirea soarelui se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi muncind întocmai ne-am ales cu,
Ne-am ales cu Domnul Eminescu,
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră,
Eminescu, Eminescu,
Mi-L furară Doamne adineauri,
Pe înaltul domn cu tot cu lauri,
Mă uscam de dor în piept cu plânsul,
Nu știam că dor mi-era de Dânsul,
Nu știam că doina mi-o furară,
Cu stravechea și frumoasa țară,
Eminescu, Eminescu”,

Pe cine nu a emoționat acest Cântec? Toți care l-au ascultat au fost ”atinși”, fie pozitiv, fie negativ, depinde în ce tabără se situau: prieten sau nu cu adevărul!

Revenind la ce afirmam la început, precizez din rezultatele cercetărilor privind rolul creierului și al inimii în emiterea de câmpuri electromagnetice:  oamenii de ştiinţă au arătat că undele electrice produse de inimă sunt de o sută de ori mai puternice, iar undele magnetice sunt de 5.000 de ori mai puternice decât cele generate de creier. Se explică astfel și de ce vindecarea se obţine mai repede printr-o susţinere afectivă decât doar printr-un proces de gândire, pentru că noi emitem mai multă energie prin intermediul inimii decât prin intermediul creierului!

Se explică de asemeni de ce acei oameni de geniu indiferent în ce popor s-au născut – prin faptul că ei exprimă sentimente universal umane-  devin iubiți de oamenii din toate națiile, așa cum sunt poeții          din Orient sau Occident, europenii din opera cărora care a tradus Eminescu, așa cum sunt: Giacomo Leopardi și Pablo Neruda, lângă care stă efigia lui Eminescu la Recanati, așa cum este Mihai Eminescu printr-o parte substanțială  a operei sale!
Uimirea este sentimentul ce ne cuprinde mereu în fața creației divine și doar din când în când față de ceea ce crează (în orice domeniu) doar un geniu – ca Eminescu –  prin  intuiţiile sale!

În încheiere nu ne rămâne decât să ne întrebăm fiecare dintre noi dacă ne-am făcut datoria faţă de Eminescu, dacă l-am citit, dacă îl cunoaştem destul în lumina ultimelor descoperiri și înterpretări pe care care le recunoaștem, le găsim emanate cu anvergură, cu amplitudine cosmică în opera eminesciană, din care se desprinde elanul și capacitatea sa genială de cuprindere de a pune laolaltă ceea ce unii n-ar visa ( ori încă nu acceptă!) domenii aparent opuse: ştiinţă şi artă.

 12 ianuarie 2012
Elena Armenescu

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. Virgil Ciuca

    16 ianuarie 2012 at 4:41 PM

    Să ne amintim de Eminescu

    Ȋn secolul de lupte răvăşit
    Din traci s-a înălţat către zenit
    Luceafărul poporului român
    Ţinuturilor dacice stăpân

    Plecarea lui în lumi necunoscute
    A-ndurerat şi fiinţe nenăscute
    Dar ne-a ţinut uniţi legaţi de glie
    Să ne jertfim, să nu fim colonie.

    Chemat de Zeu să lumineze-n haos
    El n-a-ncetat pe-un drum fără repaos
    Să mângâie cu raza-i de poveste
    Cărările spre lumile celeste

    Poporul dac i-a–ncredinţat destinul
    Să-l ducă Tronului pentru Divinul
    Zalmoxis, şi strămoş şi Tată Sfânt
    Ce s-a-nălţat la cer de sub pământ

    Luceafăr blând al devenirii noastre
    Revino pe pământ din depărtate astre
    Şi luminează calea alor tăi
    Să nu fie conduşi de nătărăi

    Ȋndreaptă-ţi raza care plânsu-mi s-a
    Să uneşti maluri de la Bug cu Tisa

    Virgil Ciucă
    13 ianuarie 2012

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George PETROVAI – “În tot răul este-un bine, ce pe om în viață-l ține!”

Motto: Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămânem… (Revedere de M. Eminescu) …