M-au cucerit de la prima lectură poeziile Georgetei Resteman, adevărate evadări din adâncul trăirilor sale cărora le-a găsit un foarte potrivit titlu, “Descătuşări -Farame de azima”, volum apărut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În această lume în care schimbarea este uluitoare şi lumea evoluează într-un ritm ameţitor, o lume cu multe valori răsturnate, poeziile sale ne invită la o altă reaşezare a realităţii după care tânjim fiecare în felul nostru. Ele ne scot din lumea uratului şi a banalităţii chemându-ne într-un univers al înţelegerii, ne invită la linişte interioară, la empatie şi respect, ne fac părtaşi la existenţa autoarei care-şi deschide inima în revărsările sincere ale descătuşărilor sale. În acelaşi timp, ele ne reamintesc faptul că există lucruri pe care le ştim, dar nu mai ştim că le ştim şi că unele trăiri le-am simţit  într-un mod nedefinit şi acum, iată-le aduse la suprafaţă cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificaţii sau evidenţierea altor cadre de referinţă.  Ne simţim deodată  proiectaţi într-un spaţiu imaginar, la o altă ordine, într-o lume poetică paralelă cu cea reală de la care porneşte şi totuşi atât de fascinantă şi în acelaşi timp, ruptă din adâncul nostru.

Şi dacă omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat şi ea, dar lirica Georgetei Resteman şi-a păstrat în adâncimea ei acea undă de nemurire, de visare şi de gingăşie, născută din eternă enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgetei Resteman  întruchipează taina înfiorată a clipelor prin care trăieşte dincolo de cotidianul modern şi haotic.

Poeta reconectează poezia la stilul clasic dar o dăruieşte şi cu suflul zilelor noastre împletind astfel tradiţionalismul cu modernismul capabil să capteze întregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient.

Din parcurgerea  mottoului: „Mi-e sufletul mereu dorinţă vie,/ Plin de speranţă şi de bunătate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toată şi seninătate./ În nebunia unei vieţi furate/ De-o lume-n nesfârşita hărţuire/ Încerc să-mi iau tain de libertate,/ Mă-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubite” (Când scriu), iar dacă aruncăm o rapidă privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viaţă, un adevărat mănunchi de frumuseţi şi doruri, întoarcerea spre trăirile interioare, protest împotriva nedreptăţilor sociale, „Noi tot vom scrie ce ne stă în fire,/ Suntem plămada din destin durut” (Sufletul nostru nu-i de răstignit), dorinţa de împlinire prin iubire, dragostea de neam şi ţara „Am aşteptat de-a înflorit malinul”, dorul de părinţi şi de casa părintească cuibărită în Ardealul încărcat de frumuseţi, de istorie şi de oameni de omenie. Tematica largă include şi „Zbateri”, „Tristeţi”, „”Incertitudini”, „Visare”, „”Destin”, „Blestem”, „Pasiuni”, „Patimi”, ne oferă şi pasteluri: „Privesc naruirea-n decor de blesteme”, „Furtuna”, dar şi gânduri închinate Proniei Cereşti: „Îmi ninge” sau marilor sărbători religioase. Pe fiecare filă ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecăruia din noi. Un loc special îl ocupa setea de iubire: „E ca o dulce vraja ce stăruie-ne dorinţa,/ De-a fi mereu deschisă, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenară a maturităţii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca ceritudine: „În suflet simt doar dulce adiere,/Totul mi-e vis în ceea ce nutresc,/ Este iubirea care-mi umple viaţa,/ Şi-n taina nopţii, doru-mi înfăşoară.” (Gândind la tine), „Topi-voi zăpadă ce te înconjoară” (Promisiuni), „Iubite, de mă vrei aproape,/ Tu caută-mă printre flori” (Punţi de flori). Sunt poezii în care plinătatea viului vibrează tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lăsa loc şi unor resemnări, tristeţi, nostalgii. „Sunt umbră şi vis născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lavă încinsă ascult chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvaluie-n cântec.” (Sunt).  Întreaga ei fiinţă aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevărată terapie. “Ascunde-mă în gândul tău, iubite, / Culege-mă din freamătul pădurii,/ Sărută-mi cerul frunţii obosite/ Şi poposeşte lin, în colţul gurii” (Ascunde-mă în gândul tău iubite). În poezia de iubire degaja atâta feminitate încât  poate trezi dorinţa în fiecare bărbat să întâlnească o asemenea femeie în viaţa lui.

În timpul lecturii, versul devine muzica şi te laşi furat de vraja sonoră. Georgeta Resteman este născută poeta, parcă toată ţesută din versuri, încât te întrebi, cum de s-au revărsat asupra ei chiar din prima tinereţe. Stăpânind meşteşugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fără piedici şi ne dau impresia că le scrie cu cea mai mare uşurinţă lăsând să se rostogolească metaforele menite să creeze o punte între ea şi cititor Versuri devin memorabile datorită simplităţii exprimării şi a muzicalităţii născută din bună stăpânire a versificaţiei. „Din cânt de frunze plăsmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingăşie, puritate,/ Nimic din mine nu e amăgire,/ Mi-e dor de-o oază de sinceritate” (Caut în mine liniştea râvnita)

Pe măsură ce exerciţiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profundă, metaforele tot mai cuprinzătoare, numărul poeziilor tot mai mare. Parcă o văd pe autoare la masa de scris murmurând spovedanii şi-i aud glasul gândului cumpănind cuvintele în cadenţă versurilor, pe îndelete, aşezat, ardeleneşte, înţelept, cuminte şi cu siguranţă, printr-o rostire directă dublată de aspiraţia spre simetrie şi armonie. Stilul e limpede şi curgător, cuvintele nu sunt încărcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvăluie parcă din propria lor plăcere, nesilite sau îmbrâncite să ajungă în faţă. Folosind un limbaj obişnuit dar care se sustrage banalităţii, ea reuşeşte să creeze expresivităţi lirice care o definesc.

Cuvântul „acasă” din poezia „Toamna, acasă, la mine-n Ardeal” are în el ceva din sfinţenia locurilor şi a oamenilor de unde poeta a văzut întâi lumina pe acest pământ şi mândria că aparţine lor şi Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor şi nu se mai pot despărţi – om şi loc devin o singură fiinţă. „Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului/ I-am simţit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am aşezat sufletul într-un colţ al pridvorului/ Aşteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ”.

Poezia Georgetei Resteman abia răsărita şi cuprinsă în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea că va ocupa un loc ce va dăinui în timp în literatura noastră prin incantaţia verbală, prin infinitele ipostaze ale stărilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trăirilor tainice pe care ni le oferă cu încredere, prin sinceritatea şi prin candoarea pe care astăzi o întâlnim tot mai rar. Închizând cartea, rămâi multă vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre trăire înalta şi încărcată de frumuseţi cerute de adâncurile noastre sufleteşti.

Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
23 martie 2012

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Traian D. LAZĂR: Identitate

Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989,…