Începutul represiunii comuniste

Mă simt profund emoționată făcând câteva însemnări despre o carte care trebuie să stea într-un loc special în rafturile bibliotecilor. Cartea aceasta, apărută la Editura Curtea Veche, București, 2011 și prefațată de remarcabilul doctor în istorie Cosmin Budeancă, cuprinde între coperțile ei fapte în care întâmplările de viață întrec puterile imaginației. În ea autorul, Victor Roșca, prezintă ororile din penitenciarele comuniste, procesul de dezumanizare numit „reeducare” al tinerilor elevi de la începuturile instalării comunismului în țara noastră, așa cum l-a trăit pe propria piele în penitenciarul de la Târgșor și pe la alte închisori pe unde a mai trecut: Brașov, Jilava, Ploiești şi completate în finalul cărții cu mărturii ale colegilor de suferință  de la alte pușcarii  și de la munca forțată de la Canal.

Dupa schimbarea regimului politic din 1989 s-au scris mai multe cărți remarcabile pe această temă, s-au făcut filmări și s-a realizat zguduitorul serial „Memorialul durerii”, s-au depus multe mărturii, dar niciodată îndeajuns pentru a putea înțelege ceea ce este peste puterea omenească de a înțelege, acel iad al „reeducării” prin tortură al anilor 1949-1952, și apoi cu prelungiri în anii urmatori sub forme diferite.

Se subțiază rândul supraviețuitorilor trecuți prin închisorile comuniste supuși procesului bestial al „reeducării” – autorul a împlinit 85 de ani – și mai sunt încă multe de spus. Apariția încă a unei cărți despre genocidul “reeducării” prin tortură este un răspuns al obligației morale de a dezvălui adevărul care a fost ținut sub cel mai strict secret posibil. Volumul “Experimentul Târgșor” este cea de a doua carte scrisă de fostul deţinut politic Victor Roșca pe tema detențiilor din România după ce publicase în 2007 la București, la aceeași editură “Moara lui Kalusek” şi cu acelaşi subtitlu – „Începuturile represiunii comuniste”.

Astfel, Victor Roșca se înscrie în rândul celor care depune mărturie vie pentru viitorime,  dă date importante și autentice celor care nu au apucat să se informeze despre zguduitoarele întâmplări din detențiile comuniste ale perioadei staliniste care au atins paroxismul în anii 1949-52. În același timp, autorul oferă aspecte revelatoare cercetătorilor în domeniul istoriei noastre despre una din cele mai terifiante experiențe umane din pușcariile comuniste  rămasă ca o pată care a înnegrit istoria contemporană. Cunoscutul disident sovietic, Alexandr Soljenițin, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, o considera drept „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze o numea „una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”. Acestui fenomen abominabil i s-au atribuit cele mai grele cuvinte: „laboratoarele diavolului”, „sadism abisal”, „plăcerea diavolească de a chinui”, etc.

Pentru a putea înțelege, ceea ce depășeste puterea minții omenești, cum a funcționat acest aberant mijloc de tortură, autorul ne dă detalii in primul capitol al cărţii despre felul cum a luat naştere acest fenomen, rămas în istorie cu numele „reeducare prin tortură” sau „fenomenul Piteşti” după numele penitenciarului în care s-a aplicat cu precădere.

Prin „reeducare”, ne spune autorul, se urmărea depersonalizarea tineretului, elevii şi studenții erau obligaţi să se „autodemaște”, adică să spună tot ce n-au spus până acum la anchete, o adevarată autoterfelire, autodesființare ca și când ar fi propriul său adversar.

Următoarea fază era distrugerea modului de viață tradițional, trăit în normalitate, prin renunțarea la religie, la părinți, frați, prieteni, iubită, toți cei dragi pe care trebuia să-i discrediteze, să-i batjocorească, să-i terfelească, să-i pună la stâlpul infamiei, adică să-i „demaște”. Erau nevoiți să inventeze demascări hilare, că a trait cu sora lui, ca tatăl său a fost un curvar etc. In faza a doua, cel care trecea demascarea trebuia el însuși să devină torționar și să-și schingiuiască tovarașii de suferinţă pentru a-i „reeduca” după același tipar și în felul acesta, el devenea „om nou” în concepţia comunistă. Astfel ființa omenească  era doborâtă  într-o înjosire morală fară precedent în istoria omenirii. Se urmarea identificarea victimei cu agresorul pentru a obține o mutație psihologică. Prin tortură trebuia să-și însușească reflexe pavloviene.

Acest experiment într-o formă ușoară s-a aplicat întregii populații, în parte, tranformânu-i în roboți, fără inițiativă și fară încredere unii în alții. „Nimeni nu trebuie să se mire de ce, azi, românii sunt intoleranți și invidioși. Pentru că cei mai mulți practicau intoleranța și invidia în timp ce-și întocmeau denunțurile”, notează autorul la pagina 181.

In prima parte a volumului, autorul explică pe larg felul cum a luat naştere acest proces zguduitor. Inițial, „reeducarea” s-a aplicat în penitenciarele politice românești din anul 1947. Primul experiment în masă a început însă la Suceava, deasemenea, într-un mod inofensiv  la indicația celor mai înalte scaune ale Securitații noastre, generalul Gh. Pintilie și adjunctul sau, Al. Nicolschi, pe numele sau adevărat Boris Grumberg. Nu era străin de aceste planuri nici Gheorghiu Dej. Punerea în practică i s-a încredințat unui deținut, Alexandru Bogdanovici, dispus să înceapă aplicarea experimentului. Acesta l-a conceput așa cum îl cunoscuse el în 1947, pe calea studierii materialelor marxist-leniniste și prin muncă, după metodele pedagogului rus Anton Makarenko. Experimentul nu a reușit și a fost încredințat altui deţinut, Eugen Țurcanu, dispus să aplice experimentul prin tortură bestială. Acesta a fost pus la curent cu toate metodele de tortură, ale stalinismului pe când era în plină înflorire. Mai târziu, la Pitești, Alexandru. Bogdanovici a fost dat pe mana lui Eugen Țurcanu pentru „reeducare” deoarece cunoștea secretul stagiului de formare și a implicării directe a M.A.I. Țurcanu i-a aplicat tortura un timp, apoi l-a ucis. Mai târziu, în 1954, el însuși și alţi 16 torţionari îşi vor găsi sfârșitul, prin împușcare, în urma unui proces înscenat de Partid, când străinătatea a aflat și a făcut cunoscute aceste torturi bestiale din închisorile comuniste românești. Conducătorii comuniști ș-au spălat mânile, făcându-se  că n-au știut nimic de ce făceau ofițerii politici în închisori.

Țurcanu, în 1949, îndată ce a preluat inițiativa procesului de “reeducare” prin tortură, încă de la Suceava, a înființat Organizaţia Deţinuților cu Convingeri Comuniste  (ODCC), și și-a format o bandă de torționari care l-au ajutat să aplice deținuților selecționați fel de fel de chinuri și bătăi crunte cu ciomege, timp îndelungat, zile si nopţi. Sadismul şi zelul torționarilor au întrecut orice închipuire omenească. Printre bestialitățile nemaiîntâlnite până la ei, erau obligarea deținuțiilor să mănânce fecale şi să bea urină. Țurcanu a pus la punct, prin tortură, cel mai mare și mai intensiv program de spălare a creierelor care s-a aplicat vreodată.

Experimentul din Penitenciarul Târgșor care a durat timp de trei ani, între 1948-1950 face parte din fenomenul complex al „reeducarii”, din perioada de început, o variantă mai blândă, având în vedere vârsta mai fragedă a unor copii – Ion Ladea – fiul sculptorului Romulus Ladea – era cel mai tânăr, avea numai 12 ani. Dar nici aici nu a fost ușor de suportat bătăile și diferite alte pedepse ca frigul, înfometarea, izolările în camere strâmte fără lumină, cu ferestrele obturate de obloane din scânduri și  având singurele surse de aerisire doar niște minuscule crăpături din jurul tocurilor de la ușă și  ferestre.

Târgșorul a fost unica pușcărie din lume pentru elevi. Aici au fost aduși elevi din toate școlile secundare ale României, pentru a-i băga în altă școală, cea a groazei  cu scopul de a-i “reeduca” într-un fel nemaiîntâlnit în întreaga omenire. Aici, timp de trei ani, între 1948-1951 a pătimit și autorul, arestat în timpul examenului de bacalaureat şi condamnat la doi ani de închisoare corecțională, dar ispășită în trei ani, ca lider al unui grup de elevi care au protestat impotriva instalării comunismului, elevi de la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș. Prin ceea ce a trecut tânărul de atunci, autorul de acum, notează cu acuratețe și cu respect pentru adevăr. Ei a mai trăit și alte pătimiri din partea Securităţii şi după ce s-a aflat înafara zidurilor temnițelor. Securitatea  nu l-a iertat că a refuzat colaborarea cu ei. A avut domiciliu obligatoriu în 1951-1952, a fost hărțuit în fel şi chip, culminând cu un “accident” produs de un camion care l-a călcat provocându-i,  printre altele, cinci  fracturi de bazin. După un timp a mai petrecut şi alți ani în detenție, între 1959-1963, pentru manifestări legate de Revoluţia din Ungaria

Vorbind de închisoarea pentru minori din Târgșor, autorul ne spune: „Aici s-a dat o luptă între două conceptii de viață, opuse una alteia, una care încerca să ne spele creierul şi să ne impună așa-zisele valori concepute de Marx şi Lenin, și alta care apăra cu îndârjire valorile morale tradiționale”. (p.209)

Mărturiile scriitorului sunt completate în ultimul capitol cu cele ale colegilor de suferință, cu ani mai mulți de ispășit, transferați la alte locuri de detenție. Mărturiile lor  te fac să te simți umilit ca om la gândul că unii semeni pot coborî ideea de ființă umană până la străfundurile iadului. „Glasul victimelor din toate aceste locuri, azi, sugrumate de emoție, le-am reunit în acest capitol; pentru că ecoul lor ne va pătrunde ființa numai curgând împreună ca un fluviu al suferințelor”. (p.226)

Deţinuții politici din toate închisorile erau împărțiți în două categorii: reeducabili si nereeducabili. Nereeducabilii erau destinați exterminării. La Pitești, Gherla și în alte detenții unde „nimic nu era firesc, decât speranța și moartea” (244), elevii transferați de la Târgșor erau supuși torturilor asemenea primilor creștini, numai că exista o deosebire. Creștinii mureau ca niște eroi în fața cărora urmașii se închină și astăzi, în timp ce deținuții torturați mureau fără o cruce la căpătâi și fără să li-se cunoască nici locul de veci. Nemaiputând îndura suferințele în aceste laboratoare ale diavolului, mulți deținuți își doreau moartea, dar torturile erau concepute în așa fel, încât nimeni nu-și putea lua viața, toți erau obligați să suporte supliciul până la epuizare. Deținutul căpăta tăria morală doar prin credință. Fără credință el era pierdut. Credința îi dădea o detașare față de chinurile închisorii și primea bătăile bestiale doborât de suferințe ca un mecanism, sau chiar cu o seninatate sau  cu o alta poziționare față de moarte. In timpul torturilor, unele scabroase si pestilențiale „mă rugam lui Dumnezeu să-mi pot duce crucea până la capăt sau să mor necompromis” adăuga colegul de suferința Virgil Maxim la pagina 315.

„Nu este totuna cum mori. Când ești chinuit şi lipsit de libertate, singurul lucru pe care ți-l dorești este o moarte eroică. …comuniștii îți confiscau și acest privilegiu. Moartea venea dar numai atunci când o voiau ei, securiștii. Ei puteau sa te omoare oricând și oriunde, dacă nu te supuneai” (p.270). In urma torturilor, unii deținuți au cedat, câțiva au cedat de buna voie, au fost și de aceștia. Unii martori spun că victimele devenite călăi căpătau înfățișare schizofrenică, în timp ce aceia care au rezistat aveau alura de sfinți. Cei mai torturați care au rămas neclintiți în suferință au fost trecuți în rândul martirilor. Printre ei se numară figura exemplară a lui Valeriu Gafencu, glorificat și pentru un gest ieșit din comun. A socotit că este mai de folos pentru el să ofere streptomicina, medicament foarte rar pe vremea aceea, pe care o primise pentru tămăduirea TBC-ului său, unui frate de suferință din aceeași cameră cu el, lui Richard Wurmbrand, care s-a vindecat, iar Gafencu, după un timp s-a stins.

In penitenciarul Târgșor transformarea tinerilor în monștri de factură comunistă n-a fost posibilă. Elevii au prezentat o rezistență capabilă să facă ineficientă „reeducarea” care a dus la desfiinţarea penitenciarului. De la un capăt la altul al cărții, străbate ca un fir roșu însemnările autorului despre ținuta demnă a multor  tineri, stăpâniţi de “un fluid” vizibil.

„Cei care rezistam reeducării ne simțeam uniți printr-o puternică legatură sufletească. Era un fluid vizibil, un sentiment, care pe parcursul detenției, ne-a structurat personalitatea, înzestrându-ne cu un simț şi o ținută ce nu ne-au mai părăsit și care, atunci când eram mutați dintr-o pușcarie în alta, dintr-o celulă în alta, ne ajutau să ne recunoaștem și să ne simțim în siguranță…” (p.209).

Și în penitenciarul Târgșor, supraviețuirea, mai ales în singurătatea izolării, era posibilă numai prin evadare în interior, prin medițatie, rugăciune în dialog cu Dumnezeu, examinarea conștiinței, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare. Frumusețea și tăria morală era o preocupare fundamentală. Ținuta celor mai mulți elevi părea a fi modelată de o mână de artist. Comportamentul lor demn, exemplar, mă facea să mă simt privilegiat de destin că mă aflam de aceeași parte a baricadei cu ei. Atmosfera în care trăiam și starea de permanentă înfruntare dintre noi şi adversarii noștri reeducați ne-au înlesnit desăvârșirea personalității noastre, maturizându-ne.”(p.122)

Tăria morală i-a facut neclintiți fără să-i atingă nimic din scopul urmărit – alterarea personalității până la punctul obedienței absolute. „Nu se poate vorbi de o rezistență fizică fără o rezistență morală. Moralul, legătura sufletească dintre noi, speranța și încrederea că forța divină nu ne poate părăsi au fost cei patru piloni care ne-au ajutat să ieșim neafectați sufletește din toate necazurile pregătite de torționari.” (p.208)

Pe coperta a patra, autorul a însemnat: „Am scris aceasta carte ca pe un omagiu adus generației de adolescenți, elevi de liceu, care au avut curajul să se opună dictaturii comuniste și să refuze colaborarea cu diavolul, atunci când cea mai mare parte a populației se supunea cuminte, cedând în fața forței brutale. Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viață și de moarte. Unele fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în stare să vă facă să visați. Fără să simțiți, sunteți purtat prin multiple hăuri ale urii umane, unde riscul de a vă cutremura este real.”

Chipurile acestor tineri sunt aşezate în ultimile pagini ale cărţii. Aceste fotografii sunt atât de grăitoare încât, multă vreme nu poţi rupe dialogul cu ei ca să poţi închide cartea.

Viața din închisoarea Târgșor, dar şi din alte închisori este descrisă de autor cu real talent de povestitor, folosind cu precădere stilul oral, fără multe figuri de stil, dar stăpânind foarte bine proprietatea cuvintelor care pot să prindă bine esența. Având caracter autobiografic, cuvintele sunt așternute pe hârtie  cu pana sufletului muiată în suferința zguduitoare, pentru care a ales un ton sobru, supravegheat de bărbăție și demnitate umană care trezește în cititor respectul pentru asemenea oameni. Tot ce spune te convinge, e sincer şi autentic. Prezentând diferite metode de tortură la care erau supuşi deţinuții politici, te trezești că participi la scenele de groază pe care nu le mai poți uita și te urmăresc zile și nopti. Are darul de a descrie persoane și locuri aducându-le înaintea ochilor doar din câteva trăsături de condei. De la primele pagini îți rămân în minte imagini despre cum arătau  spațiile interioare sau exterioare ale pușcăriei sau cum arătau trasaturile colegilor de suferinţa, ori ale personalului detenţiei. Moș Dumitrache, gardianul rămas aici din alte vremuri, în inima căruia nu s-a stins omenia, cu  conștiința „încă nedenaturată de conștiința de clasă”, era „un om voinic, nu prea inalt, brunet, cu mustața groasă ca două vrăbii, purtând cheile pe un inel de sârmă atârnând pe partea dreaptă a centurii.”

Nu poți să citești această carte fără să faci pauze în care să dai  răgazul necesar ideilor și trăirilor să se aşeze pentru a căpăta pe deplin înțelesurile. Nu poți să nu-ți pui din când în când întrebarea firească:  într-o asemenea situație, eu cum aș fi reacționat?… şi  să nu te cutremuri.

Dacă, despre neamul românesc auzim astăzi uneori cuvinte care ne pătează obrazul, cartea semnată de Victor Roșca vine să spele petele de pe obraz  și să depună mărturie că există mulți semeni aflați în umbră care nu și-au pierdut  verticalitatea chiar și în cele mai cumplite vremuri.  Pe astfel de oameni s-a ridicat țara noastră de-a lungul istoriei când vremurile vrășmașe ne-au adus obidirea și în astfel de oameni stă viitorul țării. Faţă de aceştia avem datoria de a le acorda cinstea cuvenita şi de a le asigura un loc în rândul  eroilor nemului.

Cartea este, în același timp, și o dovadă de luptă împotriva distrugerii memoriei noastre colective prin minimalizarea ororilor comunismului. Trebuie să ne amintim mereu că uitarea merită un blestem.

Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
4 martie 2012

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 3 MOTIVE pentru care sa investesti intr-o CASA de VACANTA la tara

O casa de vacanta este visul multor oameni dupa ani intregi de munca si dupa ce agitatia o…