Home Breaking News Stiri Exclusive “Emoții de toamnă (poeme)” de Cristina HOROTAN

“Emoții de toamnă (poeme)” de Cristina HOROTAN

30 min read
0
0
325

EȘTI TIMP…

– Ce sunt? Mă macină în noaptea solitară
Întrebări juste scrise cu stropi din călimară,
Cum sunt? Mi se-ncâlcește în reverie gândul,
Privindu-mă-n oglindă că-n păr îmi bate vântul.
Ce știu? Îmi răscolesc notițele din minte
Nimic nu e real în aerul fierbinte,
Ce spun? Aleg cuvinte din cele mai frumoase,
Născute-n hipogeul inimii de mătase.
Ce fac? La confluența științei cu simțirea
Rupând din amândouă, să-mi împlinesc menirea,
Cât pot? Fiindcă talerul balanței se înclină,
Răpunând greutăți cu-aceeași pană fină.
Ce simt? Se-mparte cerul în două, printr-un fulger
Și-mi cresc de nicăieri, albe aripi de înger.
Cum mor? Număr secunde din viața-impozitată
Cu zile de-agonie și gust de ciocolată.
***
– Cum mori? Lăsând în urmă cuvintele-adorate
Pentru toți cei ce-ți simt tainele zbuciumate,
Cum ești? Sub ambalajul de carne efemer,
Atât de transparent și totuși un mister.
Ce știi? Visele tale culese dintr-o carte
Transpuse în decoruri aduse de departe,
Ce ești? Floare de gheață în rece anotimp,
Ești tot ce vrei să fii. Ești viață și ești timp.

HAINA DE OM

În fiecare dimineață
Mă tot întreb…cu ce mă-mbrac?
Îmi pun o rochie cu falduri,
Sau poate mă îmbrac în frac?

Astăzi mă-mbrac în libertate,
Căci încă stăruie-n furtună
Parțial, raza de speranță
Că vom trăi-ntr-o lume bună.

Mă-mbrac în haina conștiinței,
Mulată călduros pe suflet,
Pentru că ea mă ține-ntreagă
În scurtmetrajul incomplet.

Voi purta straiul bunătății,
Căci n-am nimic de câștigat
Din uneltiri și gânduri negre,
La care mulți s-au înjugat.

Uneori, haina ignoranței
Armură mi-e în zile sumbre,
Stând dură-n fața unei inimi
Sătulă de săgeți și umbre.

Iubesc să port haina credinței.
Această piesă desuetă,
Care-mi imprimă-n orice por,
O nevăzută etichetă.

Iar haina creativității,
Eternul leac de vindecare
Pentru aceia dintre oameni
Care se-abat de la cărare.

Când port haina copilăriei,
Povestea, magică devine!
Mă-ntorc în vis și-n fericire
Și reconstruiesc din ruine.

Dar cea mai fină dintre toate,
Și cea mai rară din sodom,
E cea care ne face cinste
Și-i unică: haina de om.

ADEVĂRUL E ÎN ALTĂ PARTE

Căutăm toată viața înțelesuri
Ascunse-n întâmplări sau în vreo carte.
Luptăm cu ceilalți, să aflăm răspunsuri
Dar adevărul….e în altă parte.

Creduli, deschidem inima și mintea
Sperând că de-omenie-o s-avem parte,
Ne-astâmpărăm cu aburi toxici setea,
Căci adevărul…e în altă parte.

Privim în ochi, zilnic, oameni sau chipuri
Și căutăm o lumină aparte.
Descoperim c-acestea sunt doar mituri,
Căci adevărul…e în altă parte.

Istorii scrise-n ceasloave cu pana,
De către cei ce-n trecut știau carte,
Din ele, scribii lor își luau hrana.
Dar adevărul… e în altă parte.

În măreția lui, grăbit și timpul,
Vânt de schimbare peste toți împarte,
Părerile se schimbă cu-anotimpul,
Căci adevărul….e în altă parte.

Credem că știm și știm atât cât vrem;
Ideile ne sunt grav limitate.
Căci banul dictează crezul suprem,
Dar adevărul…e în altă parte.

 

PARFUM

Ce aer greu plutește-n bezna
Haotică, fără nuanță;
Și-n viața ce-a luat-o razna,
Nu mai miroase a speranță.

Miroase-a vapori de tristețe
Și-adeseori a disperare,
Iar bucuriile răzlețe
Devin din ce în ce mai rare.

Parfumul păcii se disipă;
E absorbit de întuneric;
Iar lupta, este o risipă
De suflet, într-un dans isteric.

Pulverizăm asupra noastră
Esențe-alese și miresme
De caprifoi, de floare-albastră,
De mir și de catapetesme.

Și ne-amăgim că-n acea dâră
Care rămâne-n urma noastră
E-un pic din noi, într-o măsură
Capabilă să mai trăiască.

Însă acest miros astmatic
Nu-i altceva decât chimie;
O bulă de săpun fantasmic
Ce-adie-a prefăcătorie.

Om fi prea mulți, om fi prea aspri,
Om fi poate puțin neoameni,
Atât de-amari și-atât de acri,
Putini sunt buni și mulți sunt lacomi.

UMBRE

Fugea pe strada mea, un om
Cu păr zburlit și mâini crăpate,
Plângând parcă și suspinând
Strigând spre cer, că nu mai poate.
Era silfid de oboseală,
Deshidratat și-mbătrânit,
Cuprins de panică și boală,
Cu pardesiul ponosit.
Iar tălpile-i erau tocite
De-atâta drum ce-a străbătut
Prin gândurile năucite
De tot ce încă n-a făcut.
M-am tot gândit să îl opresc,
Poate cumva…să îl ajut,
Însă atât de orb era…
Nu mi-a răspuns nici la salut.
Fugea ‘nainte și-napoi,
Se sprijinea pe câte-o poartă,
Râvnea parcă după ceva
Și nu putea să se împartă.
Într-un târziu, l-am întâlnit
Întins pe marginea de drum;
Abia putea să mai respire
Prin ceața densă și prin fum.
M-am așezat în dreptul lui
Și-am așteptat să se trezească.
I-am întins mâna, așteptând
Și-a început să-mi povestească;
Cum că…nu-i mai ajunge timpul,
Că-i atât de nefericit…
Că numai gânduri negre are
Și că-i un om neîmplinit.
Nu mai suportă nici ideea
Că toți ceilalți merg mai departe,
Că vor, că au, că simt, că pot,
Iar el, numai frustrare poate.
Și cum ar vrea să îi îngroape
În datorii și în necazuri,
Într-o întunecată noapte,
Scăldată-n bezna cu balauri.
C-ar vrea cumva să le ia locul,
Să bea și el la masa lor,
Și toată lumea să îl vadă
Ca pe un om biruitor.
Nu știe nici ce-i fac copiii,
Dacă mai plâng în lipsa lui,
Dac-au crescut, dacă mănâncă…
Ii lasă-n plata Domnului.
Ce-aș fi putut oare să-i spun
Acestei umbre umblătoare?
Că este de fapt un nebun
Și că frustrarea lui îl doare?
Că a uitat cum să trăiască
Și țelul lui e diabolic?
Că om, te face ce-ai în suflet,
Nu acest sentiment demonic?
Că-și irosește traiul șubred
Dorind… ce n-a putut să fie
Prin forța și prin mintea lui
Înveninate de trufie?
Că sapi o groapă doar atunci
Când poți sădi în ea o viață:
O floare, un cartof, un pom,
Cum cei bătrâni, de mici, ne-nvață?
Sau să o sapi cu suferință,
Atunci când trebuie să-ngropi
Un corp iubit, lăsat de suflet,
La umbra sacră-a unor plopi?
Că tot ce simte sau gândește
Este trimis în univers
Și-asemeni unui bumerang
Are și auto revers?
Orice aș fi-ncercat să-i spun
N-ar fi avut nici un efect…
Căci la toate era imun;
La orice sfat…la orice vers.
L-am ascultat cu chibzuință,
Și-am înțeles că-i este greu;
Dar n-am putut să-i spun decât:
“Să te mai rogi, din când în când, la Dumnezeu”

UN OM, O TOAMNĂ

Se creionează pe pământuri toamna
Și colorează totul în paloare;
Dezbracă crengile de frunze, doamna
Ce face să pară că viața moare.

Atât de migăloasă, pregătește
Pentru un somn adânc, întreg pământul,
Stropește cu aghiasmă, preoțește,
Toată făptura și întreg cuvântul.

În fața ei, în plină goliciune,
Și cele mai frumoase flori se-nchină;
Egali sunt, crinul cu un mărăcine,
Și pirul din porumb cu o glicină.

Pe toate, ea le spală de păcate,
De laudă, de fală și mândrie,
Căci din același sol au crescut toate
Și merg în aceeași călătorie.

Iar timpul ce urmează să-l petreacă
În ger, în ploaie și în aprig vânt,
E șansa lor să poată să se-ntoarcă
La un nou, proaspăt și curat veșmânt.

Același anotimp și peste oameni
Își pică frunza-n josul cerului,
Orice vei răsădi și orice semeni,
Fiece om, își are toamna lui.

POVESTEA VÂNTULUI

Înțepenită-n fața lui,
Furată de a sa poveste,
Mă fascinează-n trup și-n gând
Puterea infinită-a vântului.

Ce amalgam de versuri poate
Cânta, în tonuri țipătoare,
Ce melodii năucitoare
Despre minuni, despre păcate.

Amestecă în lume totul,
Anunță de-obicei schimbare.
Un om se naște, altul moare,
Iar cei mai mulți își schimbă locul.

În jocul lui aprig de forțe
Suntem cu toții sub hipnoză,
Căzuți în starea de-abioză
În beznă, fără foc și torțe.

Cine i s-ar putea opune?
Cine-ar putea cânta mai tare?
Arena lui n-are hotare,
Nici reguli și nici rațiune.

Nici pământenii care încă,
În ignoranța sfidătoare
Cutează încă să se creadă
De neclintit, precum o stâncă.

Nici tronurile împlântate
În fortărețe construite
De mâini de sclavi, aspru julite,
Pentru stăpânii de argate.

Nimic și nimeni, niciodată
Nu va putea să-oprească vântul;
Discursul său, cântul, cuvântul,
Care străbate lumea toată.

TU EȘTI

Iar tu…sălbatică făptură
Cu chip tomnatic și curat,
Într-un tablou te-am desenat
Ca ploaia într-o picătură.

Și ești, puternică ființă
Ce-ai spart zidurile cu gândul
Și ai suflat neaua cu vântul,
Ca rugăciunea în credință.

Te-ai făcut punte în genune,
Pe toți i-ai lăsat să te treacă;
Peste prăpastia cea seacă…
Și ești focul dintr-un cărbune.

În lumea care-i ca o Iudă
Te-ai dezbrăcat de măști și farduri,
Și-ai stropit viața cu reci aburi…
Ești primăvara-n iarba crudă.

Iar chipu-ți cuprins de paloare
Se dezumaniza-n tăcere
Când Dumnezeu i-a spus să spere…
Căci tu ești vara dintr-un soare.

De-atâtea ori mintea-ți confuză
S-a adâncit în gânduri ‘nalte.
Expus, în cercuri de rivalte…
Ești toamna-ntreagă într-o frunză.

Te-au aruncat flămânzi în vulg
Dar ai plutit deasupra lui;
Le-ai stins văpaia focului,
Căci tu ești iarna într-un fulg.

Fii vrednic de-absolut și iartă;
Hrănește-ți sinele cu bine.
Reconstruiește din ruine,
Căci ești un munte într-o piatră.

MARIILE MELE

Multe Marii cunosc în astă lume.
Atât de minunate creaturi!
Și poartă-atât de demn preasfântul nume,
Prin labirintul de ceață și zguri.

Una din ele mi-este ca o mamă;
Compendiu încărcat de-nvățături.
La greu, mereu un pansament pe rană
Și barcă de salvare-n viituri.

Cealaltă, pruncă, mi-este ca o fiică;
Miros de înger îmi inundă viața.
Când sunt cu ea, dispare orice frică
Și mi se luminează iarăși fața.

Îmi amintesc astăzi, c-un dor ce doare
De-acea Marie-a sufletului meu…
Care-a plecat la cer, ascunsă-n soare,
Lin și ușor, ca zborul unui zmeu.

Și mai sunt câteva Marii frumoase
Care-mi înseninează existența.
Toate sunt parcă din poveste scoase,
O onoare să le cunoști esența.

SURORII MELE

Și dacă mă întorc în ani, în urmă,
Într-o copilărie minunată,
Parcă-ntrevăd pe treapta cea din umbră
O fată, plângând după-o altă fată.

Se făcea toamna parcă, nu mai știu
Iar ea avea bagajele făcute…
Și-aveam sufletul un mare pustiu
Și-n mine sângerau cuvinte mute.

Era sfârșitul de copilărie
Cu acte-n regulă…cu pașaport,
Era-nceputul meu de agonie
Născută trist… într-un aeroport.

Cu geamantanul încărcat de vise,
Urmându-i pașii lenți și-ncrezători,
Plutea pe drumul pe care pornise
Spre lumea largă…plină de fiori.

N-ar fi fost drept să-ncerc să o opresc
Deși m-a bântuit acea idee
Să fac cumva, să mă îmbolnăvesc,
Să inventez măcar o cefalee.

Dar am lăsat-o să-și urmeze calea,
Care ducea… departe de a mea;
Atunci am înțeles ce-nseamnă jalea
Și depărtarea…cerul fără stea.

Două decenii au trecut aproape
Și niciodată n-am putut să-i spun
Că o vedeam în orice zi și noapte,
Și sufeream ca un copil nebun.

Atunci s-a terminat copilăria;
Când a zburat prin nori, o jumătate
Din fata care-și privea bucuria
Plecând de lângă treapta cea din spate.

BUNICUL

Parcă-a trecut o veșnicie
De când mâinile-acelea calde
Mă mângâiau cu bucurie
Și-mi făceau inima să salte.

Iar ochii lui, de un albastru
Cum niciodată n-am văzut
Mă urmăreau cu-acea blândețe
Care din lume-a dispărut.

Vocea copilăriei mele
Atât de actuală-mi pare
Căci azi, în gândurile grele
Bunicul meu, cel blând, răsare.

Și îl aud când bate vântul…
Sau când mai văd câte un vișin,
Când soarele-ncearcă pământul
Sau când ploaia curge din streșini.

Îl văd în flori de primăvară,
În frunzele ce toamna cad,
Îl văd în fulgii de zăpadă
Și-n vară, când nopțile scad.

S-a dus bunicul meu, de-o vreme
La îngerii ce-l așteptau
În înălțimile boeme
Din care în cor îi cântau.

La fel îmi cânta și el mie
Atâtea cântece de dor,
De jale sau de bucurie
Într-un registru de tenor.

Poate n-aș fi fost cum sunt astăzi
De n-ar fi fost bunicul meu,
N-aș fi cântat în zile limpezi
Și n-aș fi scris vreun panaceu.

Dar el trăiește încă-n mine,
Prin ochii mei, prin scrisul meu,
Și-n diminețile senine
Ne întâlnim în vis, mereu.

CONVORBIRE CU UN ÎNGER

Formez un număr infinit și-aștept să îmi răspundă-un înger:
– Alo, vă rog….oare mă știți? Eu sunt de pe pământul care plânge
Și sun cu strângere în suflet, fiindcă aș vrea, dacă se poate
Să-mi rezervați urgent un loc, pe norul cel mai mic, din spate.

Pentru că, știți…cei dragi ai mei, care-au plecat în veșnicie
Mi-au apărut azi-noapte-n vis, ca-ntr-o poveste azurie;
Pluteau deasupra unor munți care purtau ca pe-o coroană
Norii pe care ei cântau pricesnele, ca-ntr-o icoană.

Și-aș vrea, atunci când voi porni către văzduhul impecabil,
Cei dragi să știe că ajung în universul inefabil;
Pe norul meu pe care-l văd, mereu, cu ei, de la fereastră,
Căci pe acela îl numim cu-atâta dragoste, “acasă”.

Să nu se întristeze nimeni când din prezent mă voi fi dus,
Ci să privească fericiți că sunt cu un etaj mai sus;
Pe vârful muntelui pe care l-am tot urcat și l-am iubit,
Pe norul care ține umbră pământului ce-i pârjolit.

Eu știu c-acolo sus, în cer, nimic nu este viciat
În timp ce-aici, fără excepții, totul este negociat;
De-aceea, nu pot oferi nimic în al meu avantaj,
Doar tot ce sunt și sufletul, vi le pot dărui drept gaj.

– Vă știu și vă mărturisesc din istoria îngerească
Ceva ce poate n-ați aflat pe pământ, în viața lumească:
Ne-au apelat atâția oameni și fiecare a dorit
O rezervare-n primul rând, pe norul cel mai dichisit.

De ce să vă doriți, vă-ntreb, un loc pe norul mic, din spate?
Acela necerut de nimeni, căci e retras și e departe.
Și nu-s pe-acolo mulți cu care ați mai putea să povestiți;
Eu vă rezerv norul cu drag, numai să nu vă plictisiți.

– Pentru că norul mic, din spate, este deasupra casei mele
Și vreau să-i protejez pe-ai mei de suferință și de rele;
Și-apoi aici, în lumea noastră, e-o permanentă bătălie…
Iar eu de-acum am obosit de-atât de multă gălăgie.

Vă mulțumesc și vă promit că înspre calea către cer
Voi aștepta cât pot de mult și voi lua ultimul tren.
Pentru că am atâta viață de petrecut cu cei iubiți,
Rămân până atunci când ochii nu vor mai putea sta deschiși.

—————————
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vezi ce cadouri ai putea să-i faci iubitei tale Crăciunul acesta

Se apropie sărbătorile și ai rămas în pană de idei pentru cadoul iubitei tale? Încă nu e p…