[…]

Am fost plăcut impresionată de revista dvs. în spațiul virtual. Sunt un om care vine dintre oameni și se îndreaptă tot către ei. Scriu pentru că așa simt. Poezie, proză, inspirate din realitățile de zi cu zi. Dacă scrierile mele se încadrează în standardul revistei dvs. sper că vor deveni publice. În acest scop le trimit.

Cu stimă, Flora Mărgărit Stănescu.
 

Spre mormânt cu zâmbetul pe buze

Ocolisem o parte bună, din lacul plin de mătasea broştei pe la mal şi străjuit de nişte pietre mari, ce întăreau probabil malurile. Aleea de plimbare destul de îngustă, era încadrată de iarba înaltă, încă necosită, de multă cicoare înflorită şi alte flori apărute spontan. Din iarbă a iesit o şopârlă, cu pielea verzuie, s-a oprit un moment să mă studieze, apoi a dispărut înapoi de unde venise. Recunosc că nu mi-au plăcut nicidată, animalele de acest fel. Am schimbat aleea de plimbare, trecând pe cea de alături de şosea. Acolo tronau frumos îngrijite nişte tufe de trandafiri, de toate culorile, iar în briza dimineţii se amestecau miresmele lor cu cele ale lacului. Metoda noastră de a face aerosoli în natură.

În dreptul unei statui, care nu am înţeles nicidată ce reprezintă, fiind doar o îngrămădire de blocuri de piatră necioplită, era un copac cu o scorbură aşa de mare, că încăpea capul unui om. Pe una din băncile din apropiere, sta o femeie înveşmântată în negru, puţin adusă de spate la cei 55 ani, cât am aflat ulterior că avea. Obosise de drumul făcut de la hotel până acolo, pe aleea pe care mersesem şi eu până la apariţia şopârlei.  Era aşa de mult soare şi răcoarea de dimineaţă, te îmbia să părăseşti în grabă camera de hotel. Am început un schimb de cuvinte banale, cu femeia de pe bancă. Era dintr-un sat de pe lângă Constanţa şi eram cazate în acelaşi hotel, dar pavilioane diferite. Cum observasem că este în doliu, nu m-am putut abţine să o întreb, de ce este în negru. A oftat aşa de greu, apoi a zis cu amărăciune…
-după o soră de a mea…era mai mare doar cu 3-4 ani, şi o pierduse de puţin timp. Vorbea aşa de firesc, de parcă ne cunoşteam de mult, deşi a fost prima şi ultima oară când am văzut-o.

Cum mie îmi place mai mult să ascult, mi-am dat seama că probabil i-ar face bine, să mai discute cu cineva necazul ei, să-l poarte mai uşor. Avusese parte de patru decese, în ultimele două luni şi se simţea epuizată fizic dar mai ales psihic. Toţi cei patru decedaţi i-au fost rude apropiate, dar cel mai tare o durea moartea surorii sale. Aceasta stătuse paralizată în pat timp de 15 ani. Primii şapte ani o îngrijise soţul ei, dar şi surorile. După cei şapte ani, soţul s-a stins, de durere şi de epuizare. Cum aveau un singur băiat, căsătorit şi cu care stăteau în casa construită de sora şi soţul acesteia, îngrijirile au revenit nurorii. Aceasta fiind casnică, şi-a făcut dosarul pentru a fi plătită să-şi îngrijească soacra.          În aceste condiţii, cineva ar fi trebuit să verifice, cât de bine era îngrijită femeia de nora sa. Dacă se făcea ocazional câte un control, multe din suferinţele bolnavei, nu ar fi existat. Dacă a îngriji pe cineva într-o astfel de situaţie este o plăcere, sau este… uşor…te înşeli. Nu este plăcut şi este foarte greu. Dar dacă pentru acest efort eşti şi plătit, mi se pare normal să-l faci cum se cuvine. Aici s-a dovedit a fi culmea laşităţii.

Femeia paralizată de 15 ani, avea parte zilnic de injurii, de apostrofări de felul …
– că nu mai mori o dată să scap de tine…şi multe altele pe care femeia care povestea, le auzise de la vecinii surorii sale. Bolnava nu s-a plâns mult timp de teama norei, devenită alcoolică şi foarte agresivă. De atâta amar de vreme, de când nu s-a mai putut ridica din pat, femeia făcuse escare, răni de stat în aceeaşi poziţie şi avea dureri mari. Ca şi cum nu era de ajuns chinul ei, nora a început să o bată cu furie, chiar pe aceste răni, ca să nu se vadă vânătăi pe corp. Femeia se ruga zilnic la Dumnezeu, să o ierte şi să o facă mai bună pe nora sa. Nu era ceas din zi în care să nu citească, câte o rugăciune, psalmi, sau cărţi bisericeşti. Era ultima ei speranţă, singura ei mângâiere, în coşmarul pe care-l trăia. Fiul ei, singurul ei copil, trecea zilnic pe lângă fereastra ei, fără să intre sau să o întrebe ce mai face, luni de zile. Cu ceva timp în urmă, îndemnat de soţia sa, acesta îi ceruse mamei, să-i treacă casa pe numele lui. Cum mama nu vedea rostul unor astfel de cheltuieli inutile, el fiind unicul moştenitor, nu a fost de acord. De atunci nu l-a mai văzut pe fiul ei, care o ocolea ca pe o leproasă. La sesizarea vecinilor, care mai auzeau ce se întâmpla cu femeia bolnavă, fraţii şi surorile acesteia au chemat politia. Nici acest lucru nu a schimbat prea mult, tratamentul inuman la care o supunea nora. Mă întreb şi eu, de unde mai avea această femeie puterea să se roage pentru iertarea, agresoarei sale. I se lumina faţa când citea câte o rugăciune, povesteşte mai departe sora ei, de ai fi zis că este cea mai fericită din lume. Durerile ei erau alinate, de ardoarea cu care nu înceta să se roage. O făcea cu multă căldură şi pentru fiul ei, prea preocupat de moştenirea ce avea să-i rămână de la părinţii, pe care nu a ştiut să-i preţuiască.

S-a stins într-un final, trupul vlăguit de boală, de nemişcare prelungită, era ca al unui copil.Toate persecuţiile la care fusese supusă, nu lăsaseră pe chipul ei nici o urmă. Doar rănile de pe spate, aminteau de asta. O priveam printre lacrimi, pe femeia care povestea cu o jale de nedescris. Nu-şi mai ştergea lacrimile, le lăsa să curgă în voie, la picioarele ei lângă banca pe care stam amândouă. Mai spune doar că, la înmormântare, venise tot satul şi că sora ei, pe care mulţi săteni nu o mai văzuseră de mulţi ani, era aşa de frumoasă, avea un zâmbet pe faţă, o seninătate de nedescris. În jurul ei, totul mirosea a mir. Trupul l-a lăsat să se coboare în groapă, dar sufletul ei curat, şi l-a încredinţat Bunului Dumnezeu şi se pare că chiar a fost primit. A plecat spre cer, cu zâmbetul pe buze. Seninătatea ei a uimit întreg satul şi deşi recentă, întâmplarea aceasta circulă asemeni unei legende. Cât de mare şi de iubitoare poate fi inima unei mame. Cât de mare i-a fost credinţa în Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari.

 

Incredibila iubire  (Strict autentic)

S-au cunoscut în Roma, într-o casă de bătrâni neajutoraţi fizic, dar susţinuţi financiar de familie. El un bărbat de 50 ani, trecut prin multe, aflat într-un cărucior cu rotile, ea o româncuţă cu suflet bun, în căutarea unui loc de muncă.

Lipsa locurilor de muncă din ţară, traumele suferite în familie, bătută şi înjurată de un tată beţiv, încercarea ei de a-şi întemeia o familie cu un bărbat de vârsta ei, care a eşuat lamentabil şi multe alte lucruri mărunte, care pot face din viaţa unei tinere fete un adevărat calvar, au făcut-o să plece din ţară.

Printr-o fostă colegă de şcoală, Despina a ajuns în Roma şi a intrat ca infirmieră într-un azil de bătrâni.

Nu avea voie să se declare nemulţumită de nimic. Trebuia să muncească şi să tacă. La cea mai mică nemulţumire, risca să rămână în stradă.

Munca într-un astfel de aşezământ se desfăşoară în semiclandestinitate, perioada de probă, de acomodare fiind obligatorie. Cei mai tineri pensionari ai acestui azil erau trecuţi de 50 ani, iar cu cei între 70-90 ani, nu se prea putea vorbi, mulţi dintre ei trăind în lumea lor imaginară, vorbind singuri, nefiind în stare nici să-şi schimbe singuri pempars-ul. Cum programul era foarte încărcat şi de teama de a nu fi oprite de carabinieri, fetele fără acte, care lucrau ca infirmiere, acceptaseră numai două ore liber pe săptămână. Nu este greu de înţeles motivul pentru care majoritatea lor au petrecut zile întregi la infirmerie cu perfuzii la mâini, mai rău decât cei pe care-i îngrijeau.

Supravegheau bătrânii continuu, timp de 24 ore, îi spălau, îmbrăcau, hrăneau, făceau curăţenie. Spălau lenjeriile, prosoapele, hainele celor internaţi, într-un cuvânt, făceau toate treburile şi din salariul şi aşa mic li se reţineau banii pentru cazare şi masă. În toată această nebunie Despina, reuşea în cele două ore libere, să ajungă la o bancă, să trimită mamei sale ceva bani, ştiind în ce lipsuri şi greutăţi se zbate.

Singurul bărbat pe care nu era nevoie să-l schimbe şi să-l spele, era Paulo, bărbatul de 50 ani, cu plete lungi negre şi cu ochii albaştrii. El le mai însenina zilele cu glumele lui, cu bancuri spuse în puţinele clipe de răgaz al fetelor.

Lunile şi anii au trecut mai repede şi parcă mai uşor, de când Despina şi Paulo

s-au împrietenit, au devenit mai apropiaţi. Paulo aflând mai multe detalii despre viaţa fetei în ţara ei, la început a compătimit-o sincer, apoi între ei s-a instalat un fel de camaraderie.

Am auzit mulţi bărbaţi că nu le înţeleg deloc pe femei, că nicidată nu ştiu ce vor şi sunt veşnic nemulţumite. Nu sunt toate astfel. Despina nu-şi dorea nimic mai mult decât un cămin liniştit alături de un om paşnic, afectuos, capabil să-i asigure strictul necesar şi să ştie să-i aprecieze eforturile.

Luxul, maşinile, nu erau pentru ea nimic, în comparaţie cu o seară petrecută sub cerul înstelat, cu capul sprijinit pe umărul lui şi simţind cât de utilă este acestui om, care în urma unui accident vascular, a făcut o formă mai uşoară de paralizie.

Când a fost prima dată sărutată de Paulo, a simţit că poate face asta întreaga viaţă, numai el să fie mulţumit şi în siguranţă. Viaţa ei nu avea sens decât atunci când se simţea utilă cuiva. Era fericită că Paulo îi aprecia ajutorul, compania şi după 2-3 ani au hotărât să se mute împreună, într-o căsuţă pe malul mării.

Din acea căsuţă cu o curte foarte mică şi-a făcut Despina un mic colţ de Rai, pentru ea şi Paulo. Nici un spaţiu cât de mic, nu rămăsese fără un ghiveci cu flori. Au făcut un fel de umbrar unde Paulo poate sa iasă cu căruciorul lui, să se bucure de briza mării. Despina are toată libertatea din partea lui Paulo, dacă vrea se poate angaja oriunde în altă parte, acum se poate descurca singură, cunoaşte bine limba italiană, deci ar putea pleca oricând. Chiar Paulo o îndeamnă să caute un loc de muncă unde ar putea primi un salariu, veniturile lui fiind mici şi asigurate de tatăl său. Despina nu doreşte asta, este îndrăgostită de Paulo,

de sufletul lui bun, de maniera în care o tratează şi-i apreciază eforturile.

În dragostea ei există şi o mare jertfă, dar ea refuză să se gândească la asta. Pentru ea Paulo a fost singurul om care a ştiut să o aprecieze, să o facă să se simtă femeie sigură pe destinul şi pe viaţa ei.

Se impune aici o întrebare…fata asta cere atât de putin, oare de ce nu a primit în ţara ei acestea?

Paulo a intuit perfect nevoia ei de afecţiune, de mângâiere, de apreciere, de o vorbă bună şi a ştiut să i le ofere, aşa cu toată infirmitatea trupului său.

Acesta este motivul pentru care Despina este hotarâtă să se cunune cu Paulo.

Pleacă româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt dispreţuite şi înjosite de proprii soţi, sau mai rău chiar de membrii familiei.

Sunt mulţi bărbaţi care nu ştiu să aprecieze pe cea de lângă ei, apoi când sunt părăsiţi stau şi-şi plâng de milă sau se îmbată cât îi ţin banii.

Dragostea nu se impune cu pumnul, dragostea se câştigă mai întâi prin respectul de sine si apoi de cel de lângă noi.

Consider ca aprecierea femeii, iubirea ce i se acordă, ajutorul, mângâierea, complimentele, nu sunt deloc un semn de slăbiciune ci de bună creştere.

Cazuri asemănătoare ca cel al Despinei, pe care am cunoscut-o personal, în căsuţa de pe malul mării Tireniana, sunt foarte multe. Fetele şi femeile din Romania sunt cunoscute în primul rând ca fiind muncitoare, gospodine, sufletiste şi ştiu să facă şi economii.

Urmaşii acestor femei care se căsătoresc pe alte meridiane, nu vor veni în România decât poate să-şi cunoască bunicii, iar populaţia şi industria în ţară vor avea de suferit. Am intrat în Europa, dar lipsa locurilor de muncă, îi face pe foarte mulţi români, să plece pe alte meridiane, să-şi câştige existenţa şi să facă economii pentru bătrâneţe.

Flora STANESCU

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. marian malciu

    7 noiembrie 2011 at 5:43 PM

    Bine ai venit în acest spaţiu, dragă prietenă! Mă bucur mult că te-ai hotărât. Eu mă simt bine aici, foarte bine, aşa cum te vei simţi şi tu. Mi-ai amintit de Paulo, Despina… de cărţile tale, de versurile tale… Îmi e drag să citesc şi prin ziare, nu numai printre coperţi, creaţiile tale, chiar dacă o mare parte sunt în reluare!!Toate cele bune, cu sănătate şi împliniri, FLORA!

    Cu aceeaşi consideraţie şi prietenie,
    Marian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Marian MALCIU: Rondelul tristei veri & Sonetul plângerii… Te cheamă!

Sonetul plângerii… Te cheamă!  ***  Privește, Doamne! Tot pământul plânge, Iar Cerul…