A trecut peste un deceniu de când n-am mai fost la Constanţa, oraşul natal al tatălui meu preotul poet Nicolae Martinescu, locul dintotdeauna al dragilor mei bunici la care mergeam în fiecare vară. Constanţa, ah, Constanţa, am purtat-o cu mine oriunde m-a dus viaţa!

Şi iată  că într-o zi „văratică” de Răpciune am plecat să-mi aflu paşii copilăriei şi tinereţii mele… Am petrecut câteva zile, într-un hotel nou cu vederea spre mare. Am admirat soarele ieşind somnoros din apa limpede. Am intrat cu plăcere în unda liniştită ca nicicând altădată, am admirat bancurile argintii de peştişori, crabii îndărătnici ascunzându-se pe sub pietre şi meduzele mari, ca nişte talgere de piftie pe deasupra cărora zburau pescăruşii pofticioşi. Pe nisipul plajei se zbenguiau zilnic 7-8 câini vagabonzi îngrijiţi cu duioşie de un pensionar care-şi găsise, în fine, o ocupaţie, fără să-i pese de noi, ceilalţi care ne feream  de eventualele năzbâtii canine. A dat bafta peste noi, îmi ziceam, uite, avem şi specatacol! O căţeaua cu  doi pui stătea ziua ascunsă sub două bărci folosite altădată de fotografii de ocazie. Căţelul gri era mai curajos, venea pe lângă oameni; cel negru stătea mai tot timpul ascuns, de teamă. Într-o noapte, l-am văzut singur pe plajă, ţopăind vesel în tot imperiul rămas doar al lui.

Plaja pustie-
un căţelandru negru
zburdă sub lună

Sejurul era fără cusur. Îmi lipsea totuşi ceva, marea mea de altădată, plimbările pe faleză, Cazinoul, Ovidiu privind de pe soclul său de poet exilat la Pontul Euxin.

Am plecat să revăd locurile dragi. Pereţii scorojiţi ai caselor albe şi frumoase altădată, nepăsarea omului care trece pe lângă Poetul care a lăsat frumoasele versuri pentru posteritate: „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii Naso poeta meo/ At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti/ Dicere: Nasoni molliter ossa cubent”. În traducerea lui Theodor Naum: „Sub această piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin”. Doi-trei turişti străini fotografiau statuia, dovedind pietate şi interes.

Am plecat pe urmele paşilor mei, pe faleză. În dreptul Mozaicului mi-am amintit de doi corifei pe care i-am întâlnit aici.Tudor Arghezi şi Otilia Cazimir vizitau vestigiile. „Ai grijă, Otilico, să nu-ţi rupi picioarele când cobori scările…”, am auzit atunci şi mi-a rămas în minte momentul până azi… Îi simţeam parcă în preajmă…

Am trecut apoi pe lângă Eminescu, rememorând  versurile-i dragi: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării”… Şi iată Cazinoul, frumoasa clădire de odinioară! De un bej-gri spălăcit şi murdar acum părăsit, scorojit şi el la fel ca sufletele celor care trebuiau să-l aibă în grijă… În vara lui 1967 am dansat aici cu soţul meu. Era o ambianţă tinerească minunată! A fost odată ca niciodată… îmi vine să spun. În largul mării abia dacă se mai vede câte un vaporaş. Valurile au rămas cel puţin ele, aceleaşi, venind şi plecând de la ţărm, într-o cadenţă ştiută, în aşteptarea unor vremuri cu oameni mai înţelepţi…

Faleza-n amurg-
zbenguindu-se pe val
doar pescăruşii

Ne-am luat de la singura tonetă de pe Faleză o îngheţată englezească la cornet şi am privit îngrijoraţi marea şi împrejurimile. Tu, dacă treci pe-acolo…
———————————————-
Haibun – Compoziţie litarară (de origine japoneză) care combină proza cu haiku

Gabriela Genţiana GROZA
Constanţa
2011      

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Cum transformi gatitul intr-o adevarata experienta culinara?

Multe doamne si domnisoare din ziua de astazi au ajuns sa declare ca urasc sa gateasca, ca…