Dacă pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală, atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea, inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii intervievați au ceva în comun cu creștinismul).

Firește, ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care – așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă calea evoluționismului și ateismului.

Imensa operă a lui Voltaire (epopeea Henriada, Scrisori filosofice, Dicționar filosofic, remarcabile studii despre Carol al XII-lea, Ludovic al XIV-lea și Petru cel Mare, poezii, tragedii și scrieri în proză ce au trăsăturile unor fabule, precum Zadig și Candide), operă în întregime străbătută de sclipitoarea și nesecata sa vervă satirică, nu putea să rămână nereceptivă la ideile de largă circulație din epocă: toleranța religioasă, fanatismul, prejudecățile, abuzurile, relația dintre individ și societate, adversitatea față de despoți etc.

Atâta doar că, spre deosebire de J.J. Rousseau, care reprezenta aripa de stânga a iluminismului francez (pleda din toate puterile pentru egalitatea și libertatea oamenilor și popoarelor), Voltaire se situează pe o poziție filosofico-socială mult mai ponderată. De pildă, în Dicționarul filosofic acceptă fără rezerve egalitatea naturală, dar constată că, în evoluția societății, ea a devenit „o simplă himeră”, asta deoarece oamenii s-au împărțit în stăpânitori și stăpâniți, motiv pentru care „rezolvă” libertatea țăranilor de pe poziția principiilor de bază ale economiei capitaliste: „Sunt liberi să-și vândă munca aceluia care-i va plăti mai bine”!

Totodată, contrar concepției lui Leibniz, Voltaire astfel selectează evenimentele tragice și absurde, încât prin Candide să poată demonstra că „lumea noastră nu e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Și poate cineva să-l contrazică, atunci când e vizibil chiar și pentru orbi alarmantul regres moral-spiritual al omenirii prin cruzime (de la al doilea război mondial, planeta noastră n-a cunoscut nici măcar o zi fără conflicte militare!), nespus de multă suferință (în fiecare zi mor de foame peste 400 de pământeni, inclusiv copii!), minciună, lăcomie, ipocrizie, fornicație  și falsă cultură?…

În mult mai mare măsură ca toți conducătorii politici și militari ai Franței, cele spuse mai  sus (și câte ar mai fi de spus!) fac din Voltaire un exponent al fabulosului spirit francez, la fel cum Eminescu este chintesența multimilenarei spiritualități românești, Dante – al celei italiene, Cervantes – al celei spaniole, Shakespeare – al lumii anglo-saxone, Goethe – al lumii germanice, Pușkin – al spiritualității rusești etc.

Neîndoios că vor fi și din aceia (e dreptul lor, nu?) care, nemulțumiți de afirmațiile mele, vor susține sus și tare că, înaintea lui Voltaire, au fost alți reprezentanți referențiali ai culturii franceze (Descartes, Blaise Pascal), iar după el, unii chiar mai cu moț într-ale calității, cantității și exportului de spiritualitate franțuzească, precum titanii Balzac și Victor Hugo. Așa este, numai că Voltaire reprezintă primul francez enciclopedic, neliniștit și curajos, care a izbutit să focalizeze întreaga cultură a poporului său (și nu numai), pentru ca – după îmbogățirea ei cu gândirea și geniul său artistic – s-o lase moștenire tuturor pământenilor.

Iată de ce trebuie apreciată cum se cuvine (adică la superlativ) cartea Maxime și cugetări (Editura Albatros, Colecția Cogito, 1974), despre care Elena Beram, coordonatoarea ediției, ne spune următoarele în Cuvânt înainte: „O antologie ca cea de față nu s-a editat încă în țara noastră, și nu avem știință că ar exista ceva similar tipărit recent în Franța (subl. mea, G.P.)”.

Cartea, zic eu, constituie un dublu avantaj pentru cititorul însetat de înțelepciunea voltairiană: nu numai că-i pune „pe tavă” 1641 de cugetări, atent selectate (la toate este menționat titlul operei din care au fost extrase) și judicios grupate pe sfere distincte ale reflecției (natură, om-viață-lume, societate, filosofie, artă și arte), dar – la final – el este răsplătit cu un adorabil Dicționar voltairian despre cele mai ilustre figuri istorice din toate domeniile de activitate (Alexandru cel Mare, Arhimede, Aristotel, Francis Bacon etc.), seria acestora încheindu-se cu…Voltaire: „În ce mă privește, am alcătuit acest mic Dicționar (Dicționarul filosofic, nota mea, G.P.) doar pentru a pune întrebări; sunt departe de certitudine”.

Pentru inalterabila lor frumusețe și bogăție instructivă, voi reda în continuare câteva cugetări voltairiene din acest minunat compendiu al operei sale: „Totul se leagă, totul este necesar”; „O cauză mică poate produce uneori efecte mari”; „E mai ușor să distrugi decât să clădești!”; „Ce depărtare de la strălucire la fericire!”; „Fericirea este o idee abstractă, alcătuită din câteva senzații de plăcere”; „Lacrimile sunt limbajul mut al durerii”; „E prea multă perfidie la curțile domnitorilor”; „Mare om de stat e acela care lasă în urmă monumente folositoare patriei”; „Timpul este părintele adevărului”; „Numim suflet ce însuflețește. Mai mult nu știm, datorită limitelor inteligenței noastre”; „Egalitatea e lucrul cel mai firesc și totodată cel mai himeric”; „A fi liber înseamnă a te supune doar legilor”; „Legea este un paloș cu care cel mai puternic taie în bucăți pe cel mai slab”; „Fără simțuri nu există memorie și fără memorie nu există gândire”; „Este trist și prostesc să crezi că știi ceea ce nu cunoști”.

—————————

George  PETROVAI

Sighetu Marmației                                                       

11 iunie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Esti implicat intr-un accident rutier? Iata ce trebuie sa faci!

In conditiile in care tot mai multi oameni au devenit proprietari de masini si au obtinut …