George PETROVAI – „Stihuri din lumină” (VII)

1.[Suntem purtați de vântul sorții…]

*****

Suntem purtați de vântul sorții

ca niște zmeie de hârtie,

ce se înalță și coboară

dup-a hazardului solie.

*

Și pare-li-se celor mari

că-n empireu vor locui,

de-or fi mai sus cu o fărâmă

și zmeie mici de vor umbri.

*

Dar li-i avântul sugrumat

de sfoara strânsă-n ghemul karmei,

cum implacabil fu fixat

în legea vieții și a turmei.

*

2. Balada resemnaților

*****

Când un popor îngenunchează

și-n umilință se complace,

ba chiar visează la mărire

în somnolența lui sagace,

*

ce spiritul i-o luminează

cu zicători precum aceea

că netăiat rămâne capul

plecat la pieptul mumei Geea,

*

e semn atunci fără tăgadă

de resemnare roditoare

în minți și brațe vlăguite

de-a sorții mână strivitoare.

*

Iar resemnarea românească

se-nvederează-n tot și toate:

în ciocoism și-n sărăcie,

în tâlhării și-n nedreptate.

*

Pînă și imnu-și dă obolul

la propășirea resemnării,

prin implorările-ndreptate

spre-un ceas român al deșteptării…

*

Așa istoria se țese

peste românii toropiți,

ce strigă doar de au coșmaruri

că îndeajuns au fost mințiți.

*

3. Steaua mea

*****

Nopți la rînd

în ani și ani

am scotocit prin cer

căutându-mi steaua

care, zice-se,

s-a-mborțoșat

cu bietul meu noroc,

și-am tot strigat fără-ncetare

spre cerul surd și greu

de-atâtea stele lucitoare:

”Cum ai putut

– o, nesătulo –

să faci ca bogătanul

din pilda lui Nathan,

luându-mi singura mioară

blândă, bălăioară,

ce purta în lână

dorul după stână,

iar în behăit,

jalea după cel jertfit?”

*

Dar de răspuns nici pomeneală,

când tot acuși-acuși

pomu-nstelat se scutură

și zvârle-n neființă

povara veșniciei eșuate

pe stele decedate,

așa ca farmazoana mea.

*

Ștergându-mă atunci pe bot

după-ndelung doritul norocel

tras printr-un inel

și-având dovezi ajutătoare

de-a dreptul zdrobitoare

despre secretul pact

dintr-a lui este veșnicie

și cea a lui nu este

de-atâta timp mai avui parte

cât cere pregătitul pentru moarte.

*****