George PETROVAI – “Stihuri din lumină” (VIII)

1. Paza bună

*****

Din vremuri depărtate ce-n basme-și au sălaș
mi s-a transmis prudența de ce-ar putea să fie
și-un instinctiv respect
față de-adînci povețe,
precum e puntea bunei paze
pe care șobolanii năvălesc
când apele în arcă năboiesc…

*

Ca de primejdii să mă apăr
c-or fi vandali sau marțieni,
păstrez în pod un arsenal întreg
– baltage, săbii și pistoale –
ce-s prețioase mărturii
despre viteji și întâmplări fatale,
iar calu-n grajd
(cum spune basmul)
o pildă de răpciugă costelivă
de cât în ceape
a tot trudit
și flămânzit.

*

Atâta doar că nu știu una:
De unde naiba
voi lua ovăzul pentru cal,
după ce acesta va mânca
găleata rasă de jăratec
și de răpciugă va scăpa?!

***

2. Îți caut urmele

*****

Îți caut urmele, iubito,
pe frunze-n foșnitor covor,
când pașii grei de amintiri
mă poartă după vrerea lor,

*

printre copaci încețoșați
de-a lunii nestatornicie,
unde ades mă-ncredințai
că ești a mea pentru vecie.

*

Dară vecia în amor
e timpu-n clipă comprimat,
momentul fără de hotar
în care mori și-ai înviat…

*

De când sunt singur, mi-a rămas
doar moartea lentă ori grăbită –
te-ai dus și-n urmă ai lăsat
un muribund fără de țintă.

***

3. Casa de bârne

*****

Din bârne de stejar e casa
în care m-am retras,
ca serv tăcerii eu să-i fiu
și-n nerostit să dibui al său glas.

*

În cheutori s-aud oftări
și carii-n grindă-și macină făina,
când lemnul zilei i se confesează
că-i hodorog și că l-a prins rugina.

*

Nici noaptea plânsul nu se curmă
sub vălul lunii degerate,
căci casa și pădurile ciuntite
au fost cândva și-acum sunt moarte.

***

George PETROVAI