Din partea autorului

Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că am încheiat şi cartea de faţă. Un volum la care lucrez cu intermitenţe din primăvara anulului 2010, an în care am tipărit volumul Iubiri discrete. Spun cu intermitenţe, deoarece în această perioadă am mai scris şi publicat câteva zeci de texte, articole şi eseuri în mai multe reviste din ţară şi străinătate: Oglinda literară (apare la Focşani cu distinsul Gheorghe Neagu la cârma ei), Singur (revistă târgovişteană condusă de Ştefan Doru Dăncuş), revista orădeană Zodii în cumpănă (colaborez cu Octavian Blaga), revista clujeană Noi, Nu!, excelent condusă de prietenul Ciprian Cherhaţ, revista sătmăreană Citadela a prietenului Aurel Pop, revistele Luceafărul românesc, Epoca şi Ecoul din impresionanta arhitectură a Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), respectiv câteva reviste foarte bune ale românilor din străinătate: Curentul internaţional din Detroit, avându-l ca director pe prietenul Ştefan Străjeri, Pagini româneşti în Noua Zeelandă cu Cristi Dumitrache la timonă, Observatorul din Toronto al lui Dumitru Puiu Popescu, Magazinul din Arizona al lui Octavian Curpaş etc.

Dar de-abia după ce cartea-i scrisă vine marele hop: Găsirea unor binevoitori, care prin mici sponsorizări să-i ajute ieşirea de sub tipar! Sper ca şi acum să pot trece peste acest penibil obstacol, cu toate că sunt sigur că aproape toţi potenţialii sponsori la care voi apela îşi vor justifica refuzul ajutorului bănesc prin interminabila noastră criză.

P.S.Mulţumesc bunilor şi inimoşilor prieteni: Anuţa Jilca, dr. Toma Hanciuţa şi Gavrilă Drimuş, care (acum ca şi altă dată) prin ajutorul lor financiar fac posibilă apariţia acestei cărţi.

Mulţumirile mele speciale se îndreaptă spre trei reputaţi oameni de cultură: Gabriela Petcu, Corneliu Florea şi George Roca (doar Gabriela mai locuieşte azi în România), care după ce-au citit multe din producţiile mele spirituale, s-au arătat foarte încântaţi de ele şi le-au publicat în diverse reviste din ţară şi (mai ales) din străinătate.

Nu în ultimul rând mulţumesc tuturor acelor prieteni şi colegi, a căror răbdare sunt convins că am pus-o deseori la grea încercare, astfel (prin stoicism şi înţelegere) ei ajutându-mă să pot parcurge anevoiosul drum al creaţiei.

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei,

31 ianuarie 2011

 

Potirul de lumină

 

S-a spart potirul de lumină

din care

inima-mi rănită de alean

sorbea istoria distinselor ratări,

şi oricât m-am străduit

n-am izbutit

să încropesc

un templu al speranţelor

în lut înveşmântate

dar de tării înaripate,

ori barem amăgirea irizată

a curcubeului de gheaţă,

unde odihnă-şi află şi verdeaţă

iubirea necontaminată.

 

Cioburile dragostei

 

Din cioburile dragostei sfărmate,

ce prin fisuri şi-a domolit avântul,

mi-am împletit ştreangul cu care

de soartă-s spânzurat ca să mă bată vântul.

 

Iar ţie şlefuitu-ţi-am coroană

din jurăminte-n cioburi preschimbate,

ca-n lumea ta să ţi se pară

că eşti prinţesă-ntre regine detronate.

 

[Când cenuşiul mă apasă…]

 

Când cenuşiul mă apasă

şi când e ziua doar o umbră,

îmi pare că s-a pogorât

din basme acea lume sumbră,

 

cu zmei ce fură de pe cer

luminătorii amândoi,

încât pământu-i azvârlit

într-o geneză de alt soi,

 

o noapte vag străluminată

de-a stelelor luminătoare,

până ce furii-s omorâţi

şi soarele din nou răsare…

 

Lumea modernă n-a scăpat

de zmei şi-a lor înverşunare –

problema e că-s guvernanţi

cu buzdugane nucleare.

 

Când omenirea-şi screme vrerea

pe dinamită şi trotil

şi când pământu-n întregime

ajuns-a un imens fitil,

 

nu cred că are importanţă

în mâna cui este făclia;

ce-am semănat o să culegem,

căci pentru toţi vine urgia.

 

E prea devreme

 

E prea devreme să mă culc

şi-n vise să-mi apari de-ndată;

dac-al meu gând eşti numai tu,

la ce m-aş mai culca vreodată?

 

Eşti dulcea mea obsesie

din zori şi până-n asfinţit

şi te implor să-mi chinui somnul

când geană-n geană am lipit.

 

Aşa-mi petrec eu nopţi şi zile

de rostul lor nici că-l mai ştiu,

încât mă-ntreb din vreme-n vreme:

oare-am murit, ori încă-s viu?!…

 

De când te-ai dus şi m-ai lăsat,

mormânt e lumea pentru mine –

decât în viaţă muribund,

în somnul morţii-ar fi mai bine.

 

Poate c-atunci ne-om întâlni

şi-om fi iar cei de-odinioară:

eu zăpăcit de fericit,

tu cu capricii şi sprinţară.

 

Soarele iernii

 

Bolnav de lunga hibernare

şi, aidoma ursului,

de plaiul mult scurtat

dintre bârlog şi şipotul luminii,

soarele în nouri se-opinteşte

încât în zidul lor de piatră

apar creneluri

prin care el

– cu zâmbetul lui gălbejit –

trimite pământului

o sărutare de Iudă

fără vocaţie

şi făr-anume destinaţie,

înainte de-al preda

sinedriului primăverii

care-l va pârli

până ce-o-nverzi

de mândrie

şi de bucurie.

 

Festinul Morţii

(Dialog supratemporal)

 

Festinul Morţii prelungit

în silă se preface-n urmă,

încât bolnavă de urât,

ea simte dorul cum o scurmă.

 

Vrea să se scape de povara

vieţilor înăbuşite,

ce mii de veacuri i-au hrănit

orgoliul sorţii ne-ngrădite.

 

Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr

într-un trecut nemărginit,

trăgând cu coasa brazde late

prin viul din divin ţâşnit;

 

retează vieţi de sus şi jos,

căci ei de nimeni nici că-i pasă –

femei, bărbaţi, copii se sting

şi locul altora îl lasă.

 

Înfofolită-n neştiutul

cu iz  de haos şi nefire,

aleargă Moartea-n lung şi lat

mânând a răului oştire,

 

ca jalea să nu ostoiască

în astă lume-a suferinţii,

unde neviu-n viu se schimbă

prin legi ce-s peste rangul minţii.

*

Din ziua când fu răstignit

Acela care-avu ca vină

că oamenii i-a îndrăgit

mai mult ca viaţa Lui divină,

 

chiar Moartea se simţi lezată

– în nesimţirea-i infinită –

de-a rabinilor îndârjire.

“Ce crimă rece, calculată”,

 

îşi spuse ea cu indignare,

gândindu-se cu nostalgie

la Cela care-ntâia oară

făcut-a morţii să învie.

 

“Sunt terminată şi-s pe ducă

când vrerea mea e afectată:

ba morţi sustraşi şi înviaţi,

ba răstigniţi şi fără pată.

 

Te rog, de-aceea, bun Părinte,

să mă dezlegi de ce-s legată,

iar sarcinile mele ia-le

cu nemurirea deodată.

 

Nu munţi de vreme mă apasă,

ştiut fiind că-s peste timpuri,

căci tatăl meu se cheamă haos,

iar mama-i noaptea din adâncuri.

 

Mă obosesc peste măsură

aceşti tirani şi asasini,

ce teatru joacă-ntreaga viaţă

cu perfidie de haini.

 

Se laudă că-s democraţi

şi binele îl au ca ţintă,

dar sunt hapsâni şi inumani

şi se mândresc că ştiu să mintă.

 

E drept, o fac politicos

şi fără urmă de regrete,

cum numai nişte inşi şcoliţi

pun adevărul la perete.

 

Bolnav e omul şi din el

s-a molipsit toată suflarea,

încât pământu-i strâns ca-n cleşte

de plaga zisă poluarea.

 

Cum omu-i condamnat să piară

dintr-un exces de-nfumurare,

consider că mă pot retrage,

ca să sfârşeşti a Ta lucrare…”

 

Răspunse Tatăl de îndată:

“Nu ştii nici tu, nici nimeni altul

când va suna ceasul din urmă!

O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul…

 

Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai,

cum planul să Mi-l schimb din mers;

ce-am stabilit aşa rămâne

şi nu admit nici un demers.

 

Sunt Cel ce sunt din veac în veac

şi-aşa voi fi cât Eu voi vrea!

N-am zămislit ca să distrug,

ci doar să curăţ partea rea.

 

Iar tu să-ţi vezi de rostul tău

până-n minutul de pe urmă,

când va dispare tot ce-i rău

şi când puterea ţi se curmă…”

 

Odă lunii martie

Chiar dacă anu-i masculin,

el feminin pe luni se-arată,

încât de timp se poate spune

că-i soţ şi soaţă deodată.

 

Cum martie deschide uşa

spre primăvară şi spre soare

şi cum pe opt cinstim femeia,

ea-i luna vieţii-noitoare.

 

Firul vieţii

Un fir de aţă e viaţa,

cu dublu nod în acul sorţii:

născarea-i primul, iar al doilea

e nodul gordian al morţii.

 

Ca firul să rămână trainic

şi timpul rău să nu-l deşire,

trebe celestu-n lut să crească,

iar rodul său va fi iubire.

 

De-abia când viaţa-i o grădină

cu flori rodite din iubire,

ea merită din plin trăită

ca parte din întreaga fire.

Lacrimi de-april

 

Ascult cum ploaia şiroieşte

de lumea toată-i o bulboană,

aşa ca-n vremea de-nceput,

când apa îşi avu coroană.

 

Apoi căzută fu din drepturi

şi-n matca mării aşezată –

doar a potopului urgie

ne-arată chipu-i de-altădată…

 

Cum apă şi pământ e omul,

firesc spre ele se întoarnă,

nu doar când moartea îl ajunge,

ci când din lacrimi cugetul şi-l toarnă.

 

Căci lacrima oglindă este

pentru comoara-n inimi zăvorâtă –

iubirea-n lacrimi preţu-şi creşte,

iar suferinţa curge şi se zvântă.

 

Mama-i una

Şi ziua şi noaptea

pe braţe te ţină,

cum mama pe prunc

la piept îl alină.

 

Căci mama e una

şi-n ea s-a-ntrupat

chiar Unul ce-i Totul,

Hristosul curat.

 

O, mamă preasfântă,

de sfinţi născătoare,

eşti scut şi căldură

vieţii precare!

 

Iubire te cheamă,

lumină ţi-e chipul –

eşti mamă, iar mama

e-aceeaşi tot timpul.

 

Dor

 

Din dor în alte doruri viaţa se prefiră

şi-ajunge o povară când doru-i amintire,

încât zădărnicie-i la cei ce se-amăgiră

cu dorul de-o iubire hrănită cu iubire…

 

Ceas de soare

 

Ceas de soare

ca o boare,

cui să-i spun

că timpul doare?

 

Spune-i stelei

ce răsare

dintr-un snop de veşnicii

în nemărginirea mare.

 

Spune-i lunii

ce se stinge

când de dor mă-nflăcărez

şi când zorii-ncep a plânge.

 

Spune-i mării

vălurate,

ce se zbate şi oftează

când lumina o străbate.

 

Spune-i muntelui din zare,

cocoşat şi-ncărunţit,

ce aşteapt-un crez cât bobul

din muştarul pilduit.

 

Spune-i clipei să rămână

nenăscută-n burta sorţii,

iar de timpul te ascultă,

poţi să dai cu tifla morţii.

 

Chipul iubitei

 

M-am uitat

în oglinda trecutului

dar nu te-am zărit;

poate că eşti nenăscută

pentru mine,

sau poate că

trecutu-i zdrenţuit

şi chipul iubit

refuză istoria ciobită

a reconstituirilor.

 

Te-am căutat

în oglinda prezentului

şi m-am înfiorat

văzând aşa o suceală

şi poceală

de semeni fără chipuri

(adevărată babilonie

de lume şoldie,

ca-ntr-o colonie

ori poate puşcărie),

aşa că

ţi-am refuzat dreptul

de a-ţi trăi clipa.

 

Te voi căuta

în oglinda viitorului,

unde promit

să te-ntâlnesc

îndată ce timpul trudit

se va duce la culcare.

 

Călătoria gândului

 

Visasem că-s un gând

cu cuget şi simţire,

pornit în vâjâială

prin universul necuprins.

Întâi m-am furişat

cu-a gândului iuţeală

şi-n a lui piele cheală

în lumea nucleară.

Văleu ce ameţeală

în lumea asta mititică

ades numită cuantică!

Particule ce crezi că nu-s,

se nasc, trăiesc şi-apoi s-au dus;

căci fără capăt e mişcarea

şi tot aşa şi transformarea…

M-am întrebat urmând în zbor

fotoni, quarci şi tahioni,

de s-or găsi acei pioni

cu rol de ultim constructor…

Nu ştim şi nu ni-i dat să ştim

ale genesei taine-ascunse –

pământ suntem chiar dacă jinduim

la fructele din zone nepătrunse.

*

Apoi m-am îndreptat

spre macrounivers,

cu ceruri şi distanţe infinite,

unde trecui în zbor de gând

prăpăstii siderale fără fund,

genuni şi hăuri îndesite

nemângâiate de lumină,

căci aste zone fără de hodină,

vârtejuri sunt şi-n ele sorb

de-a valma câmp, şi praf, şi stele,

până rămâne spaţiul orb,

intens brăzdat de radiaţii colosale.

Dar care spaţiu, care timp,

când  ele-s multe, diferite

de ce ştiam eu pe pământ?…

În universuri nesfârşite, paralele

găseşti şi bune, dar şi rele:

afli că-s spaţii vaste, aiurite,

cu braţe multe ca de Briareu,

unde fixarea cere un nou eu;

afli la fel că timpu-i şui

şi te îndrepţi spre începutul lui

când zbori mai iute ca lumina,

ce-n nerepaus dăruie-şi hodina.

*

Obosit

şi plictisit

de hoinăreala fără ţintă,

am revenit la locul meu

unde-i lumină şi căldură,

chiar dacă oamenii se mai înjură,

şi-ndat-apoi m-am şi trezit.

 

Prietenilor mei

 

Prieteni dragi,

v-am căutat ca Diogene

cu lumânarea

ziua-n amiaza mare,

dar nici că v-am aflat.

 

Tot ce se poate să nu fiţi

şi-atunci ridicolă-i cătarea –

dar de ridicol nici că-mi pasă

când inima din inimi soarbe-ardoarea.

 

Veniţi spre mine chiar de-i toamnă

şi liliacu-i desfrunzit!

Veniţi să fim o inimă cu toţii,

iar inima s-o dăm la lecuit!

 

Şi care-i cel mai mare doftor

în grele inimi şi în minţi sleite?

E El Atoatefăcătorul,

Iubirea ce ne trage înainte…

 

Veniţi, vă spun, nu-i timp de socoteală,

acum când lumea stă să explodeze,

iar de veniţi să nu uitaţi iubirea,

căci stropul ei dă suflete viteze.

 

Floare albă

Floare albă de sulfină,

rătăcită în grădină,

spune-mi cum te-ai rătăcit

de la mine ai venit.

Poate dorul te-a chemat

şi pe mine m-ai cătat,

ca să-ţi dau din el o parte

şi să am o altă soarte.

Căci mi-e dorul un vrăjmaş,

nesătul şi cam pizmaş,

şi mi-e dorul ca un frate

îndrăgit până la moarte.

 

Nu ştiu dorul tău cum este,

dar al meu îmi face feste,

mai ales c-acu spre toamnă,

văduvă sunt şi orfană,

fără fraţi, fără surori,

fără freamătul din flori;

păsările îngrozite

de vestiri îmbrumărite,

ciripesc tot mai zorite.

De aceea, te-aş ruga

să mă iei în casa ta,

iar acolo într-o glastră,

să râd lumii din fereastră;

ori la piept, să nu mă doară,

tocmai lângă inimioară,

tu mă poart-un an şi-o vară.

Dorurile înfrăţite

vor rodi doruri ispite,

dar şi-o dragoste curată,

precât lumea asta toată.

 

Revolta morţilor

 

În miez de noapte tuciurie,

când nemişcarea e regină,

ori când din luna lenevoasă

cad pe pământ butoaie cu lumină

 

de lumea beată pică din picioare,

atunci în cimitire-ncepe fojgăiala

cu spectre, stârvuri şi fantome,

ce ziua zac şi noaptea-şi joacă năuceala.

 

Ies din adâncuri stârvuri veninoase

cu viermi forfotitori în găurile sparte,

dar şi fantome albe de suflete candide,

ce sunt şi totuşi nu-s, deşi se cheamă parte.

 

E marea adunare a lumii subterane,

cu scârţâit de oase şi indignare multă.

“Cum e posibil”, o hârcă le întreabă

pe hârcile hidoase ce par că o ascultă,

 

“Cum e posibil, zic, ca două-trei sicrie

să pună peste mine deasupra în mormânt?”

Se pare că uitase că-n viaţă ea fusese

saltea pentru bărbaţii cu sexual avânt…

 

“Mai bine-n foc să ardem”, aprobă şi codoaşa

c-un bâţâit sinistru din tigva bortelită,

“decât să fiu tratată precum un fitecine,

când ştie lumea-ntreagă că fost-am o cinstită”.

 

De-acord se declarară toţi hoţii şi borfaşii,

iar criminalii-aşijderi votară la grămadă;

deci întrunit fiind şi cvorum şi consensul,

rămase moţiunea ca rău-ntreg să cadă…

 

Dar n-apucară actul să-l ducă la sfârşit,

că se iviră zorii şi doi gropari sosiră –

aşa că în morminte în grabă s-au uşchit

şi, împăcaţi cu soarta, protestul îl uitară.

 

Istoria viitorului

 

Mi-am întrebat amintirile

şi prevestirile,

când li se pare că-i mai bine

să mă apuc a scrie

istoria viitorului,

şi ele fură de acord

că două-s bornele de start

în treburi grave precum asta:

ori cu speranţa cam nătângă

să-L vezi pe El cu biciu-n mână

cum îi stropşeşte şi-i alungă

pe lupii păzitori din stână,

ori capetelor urgisite

să li se aplece pân’ la urmă

de-a plopilor absurde pere

şi de-a răchitei micşunele.

 

Dar când la treabă să purced,

văzui că viitoru-i doar o şagă –

cum oamenii pe dinamită şed,

ce-au semănat firesc e să culeagă…

 

Salcia plângătoare

 

Când munţii suri au sărăcit,

de coastele li se vedeau

prin fracurile zdrenţuite

şi prin cămăşile cârpite,

pornitu-s-au pe hohotit,

încât şuvoaiele grăbite

– într-un avânt etern fratern –

le răcoreau feţele

rase ca-n palmă,

mai ‘nainte ca tumultul

înspumat şi indignat

să le-azvârle mai la vale,

unde doar plopii-şi tremură uitarea

şi sălciile despletite

din ciutura uitării-şi sorb lentoarea.

 

Doar una dintre sălcii

destinul l-a-nfruntat

şi tot mai sus s-a aburcat

până la ţestele de piatră,

cu ferma hotărâre asumată

să apere de soarele torid

şi de al iernii aprig frig

pleşuve frunţi îmbătrânite

cu umbra ei întristătoare

de cotoranţă bocitoare.

 

De-atunci,

întreg ţinutu-alăturat

– mult mai întins decât o ţară –

după matură chibzuială

a Plângerilor Vale-şi zice,

iar lumea crede că-i ferice.

 

Iubesc, deci exist

Iubitul meu Descartes,

îţi scriu ca să te-anunţ

că tare-ai fost pripit

când cu-ndoial-ai navigat

pe-ntinsu-nvolburat al raţiunii

şi-n portul sum ai acostat.

 

Nu-i picătură de-ndoială

că logica s-ar poticni pe drum

când dubito spre cogito porneşte

şi când din cogito rezultă sum.

 

Se ştie însă foarte bine

că nu toţi semenii se sinchisesc

de îndoială ori prea multă cugetare;

dar ei sunt tari şi viaţa şi-o trăiesc…

 

Impune-se, de-aceea, drag maestru,

ca teza mai umană să devină

prin detronarea cugetării

şi prin iubirea-ntoarsă spre Lumină.

 

Nu cuget, deci exist e idealul

ce-ndrumă oamenii înspre mai bun,

ci dragostea e-aceea care

pe-un suflet viu îl face şi imun.

 

Notă. Teza carteziană: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum (Mă indoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist).

 

De ce-am plecat

 

De ce-am plecat

trist, suspinând,

nu ştiu

şi nu voi şti

nicicând.

 

De ce-aş fi stat

când mă-ngheţa

tăcerea ta

mai abitiră

ca oricând.

 

Şi totuşi, trebuia

să fi rămas,

ca inima

să ţi-o dezgheţ

arzând.

 

Aşa mă chinui

şi mai sper

că iar va fi ce a mai fost,

şi noaptea mă trezesc

plângând.

 

Durerea despărţirii

 

Un munte de tristeţe mă apasă

de când te-ai dus spre-o ţintă neştiută,

şi-n serile de-aramă nesărate,

simt cum speranţele încep să pută.

 

Mă-mbolnăvesc când bântuie spre mine

mirosurile grele de la viaţa slută,

cu falşi terapeuţi şi-ncurajări mizere,

ce suferinţele subtile mai abitir le-ajută.

 

Ce-mi foloseşte mie credinţa împăcării

cu femeiasca fire precum destinul orb?

Pierdută eşti cu totul în negura-ntristării,

dar mi-ai lăsat tristeţea pe care să o sorb…

 

Aş vrea

 

Aş vrea

să-ţi mângâi privirea

ca o petală de lumină

cu privirea-nfometată

a ochilor mei calzi

cât o istorie edenică.

Poate că-n ăst chip

destinele ni le-om sorbi

şi-om fi un trup şi-o fire

– curată prevestire –

ca să salvăm

ceea ce mai poate fi salvat

dintr-o lume de rahat,

ameţită de tangaj

şi de-un statornic derapaj,

direct proporţional

cu neiubirea.

 

Ochii tăi

 

Ochii tăi, iubito,

– pasteluri migdalate

nefinalizate –

crâmpeie sunt de soare

pe timp de zi

când flacăra lor arde

de mulţumire şi-ncântare

pentru acele flecuşteţe

ce crezi că au valoare.

 

Pe timp de noapte ei lucesc

– siderali şi fără pată –

precum luceşte luna-n zori,

când dintre nouri se arată.

 

Sau ca acele lacuri reci

ce-n munţi îşi tolănesc sineala,

şi-s nenoroc pentru drumeţi

cu unda lor şi cu vrăjeala.

 

Dar şi cu marea ei aduc,

când marea plânge şi se-agită

şi când imensu-i hohotit

pare-o pictură-nsufleţită,

apocaliptică-mbinare

de forţă şi de gingăşie,

cu-azur clocotitor în verde

şi-n albul condiment al spumei,

ce-n negru hău apoi se pierde.

 

 

Dilemă

 

Eram pe drum

un nenăscut,

când te-am simţit

ca pe un Tot indefinit

sau altfel spus,

Atotprezentul intuit.

 

După ce-n viaţă m-ai vârât

şi pe destin am călărit,

încât fui eu şi nu mai fui

cu poza mea de om citit,

 

m-am întrebat dacă exişti

şi-n care chip Te manifeşti,

căci cărţile înfulecate

m-asigurau că Tu nu eşti.

 

Ba şi mai şi, citii în Nietzsche

cum credinciosul e-un ţicnit,

în aste vremi cu supraoameni

când Creatorul a murit.

 

“Creştina milă-i slăbiciune”,

în Antichrist susţine el,

pledând pentru o lume-n care

cruzimea se transformă-n ţel.

 

Să fii neom e la-ndemână,

ne-o spun tiranii fel de fel,

dar şi prezentul pragmatism,

ce-n fond s-a-ndepărtat de El.

 

Profund scârbit şi derutat

de etica duplicitară,

pălăvrăgită cu mult zel

în lumea asta de ocară,

 

unde răzbat şi ies în frunte

doar impostorii cu sclipici,

ce pe Tartuffi îi pun în umbră

ca pe niscaiva bieţi pitici,

 

lui Blaise Pascal m-am adresat

ca să-mi arate calea justă

spre adevăr, ştiind că el

fugit-a de-astă lume tristă.

 

La Cugetări el m-a trimis,

unde-i pariul lui vestit

cu opţiunea spre credinţă,

pariu de logic neiubit.

 

“Nu pierd nimic de cred în El

şi-ar fi ca El să nu existe;

dar de există câştig totul,

căci fără crez, vieţile sunt triste”.

 

Cum crezu-i calea care duce

spre-un adevăr perfect şi nud,

să zicem ca Tertulian:

“Cred tocmai pentru că-i absurd!”

 

Întâlnirea din pustie

 

Corul îngerilor:

Domnul este pretutindeni,

în ce-a fost şi-n ce va fi;

lăudată-I fie vrerea

prin puterea de-a iubi.

 

Căci Iubire El se cheamă

şi din ea ne-a zămislit –

cu iubire, de aceea,

de noi este răsplătit.

 

Lăudaţi şi cîntaţi

şi vă bucuraţi:

Fiul este printre voi,

Lui vă închinaţi!

 

Facerea omului

şi neascultarea acestuia:

În vremuri depărtate ce n-au determinare,

căci timpul şi cu spaţiul n-aveau vreo-nfăţişare,

când haos era totul şi formele dormeau

iar siderale blocuri în negură pluteau,

atunci neantul sumbru fu prins de tulburare,

simţind în nefiinţă-i un zvon de perturbare:

Era voinţa fermă a logicii supreme,

pornită să aşeze materia în vreme;

să pună frontiera între nimic şi este,

aşa ca nefiinţa s-ajungă de poveste.

Doar Duhul fără stare zbura prin ne-nchegat

şi-şi rumega proiectul ce-abia era schiţat:

cum fi-va Universul perfect alcătuit,

având în El pornirea, dar fără de sfârşit,

şi cum micuţa Terra la urmă va rodi

viaţă şi-nfrăţire prin vrerea de-a iubi.

În cele şase zile cât facerea decurse

– de fapt întinse epoci din infinit desprinse –

creată fu lumina şi lumea-nsufleţită

pentru întâiul cuplu, ‘nainte de ispită,

fiinţe nepătate din lut întruchipate

şi-n Paradis fixate, fără dureri sau moarte.

Părea că se atinse umanul ideal,

de şarpele-ispită n-ar fi produs scandal

cu-ndemnul său ca Eva din măr să ciugulească

şi-a sa asigurare că n-avea rău să iasă.

Dar cum se încălcase porunca ascultării,

îndată şi perechea fu-n prada disperării

după pe veci pierduta Edenului grădină

şi-a ambilor zvârlire în suferinţi şi-n tină…

În logica firească acestei lumi coruptă,

unde şi hâda moarte şi timpul rău se-nfruptă

din viul fără vină şi-a omului viaţă,

şi fiii lui Adam dedatu-s-au la harţă,

iar Abel fu ucis de crudul Cain pe dată,

ca fratricidul sânge pe om să se abată.

Nici alte generaţii n-au fost mai acătării,

de-ar fi s-avem în minte cetăţile pierzării

– Sodoma şi Gomora, corupte şi-ndrăcite –

ce-n smoală şi pucioasă pieiră nimicite;

ori oamenii din vremea lui Noe fericitul,

pe care, meşterind la arcă, îi amuza cu textul

că fi-va catastrofă printr-un noian de ape,

ca răii să se-nece şi bunii doar să scape…

Văzând, dar, Preaiubitul că omu-i fără vlagă

când mântuirea-i cere ca firea să şi-o dreagă,

trimise pe Pământ pe Fiul său curat,

ca omului să-i fie exemplu de urmat

în lupta inegală cu Duhul luciferic,

ce lumea strânge-n braţe c-un râs mefistofelic.

 

Iisus în pustie:

Trecut-au zilele de post

şi eu sunt pregătit

să intru-n astă lume,

de sarcini să m-achit.

 

Nu-i greu de presupus

că nu-mi va fi uşor

pe oameni să-i conving

că-s izbăvirea lor

 

în dubla-mi ipostază

de Om şi Dumnezeu:

lucrarea va avea succes

de ei se vor iubi mereu.

 

Te rog, Atotputernice Părinte,

să fim ce-am fost mai înainte,

ca oamenii să-i reclădim

smulgându-le păcatele din minte!

 

 

Apare Lucifer:

Ah, ah, ce revedere!

Deşi ştiam că vei veni,

nicicând nu mi-am închipuit

că-ntr-un pustiu ne-om întâlni.

 

De fapt mi-i absolut egal

că-i munte, sat sau o câmpie;

ne-am întâlnit şi-i îndeajuns

pentru-mpăcare şi frăţie.

 

Căci, ştii prea bine, suntem fraţi

şi-un Tată-avem noi amândoi –

m-am săturat de ştrengărit,

vreau să mă-ntorc ‘napoi la voi.

 

Am obosit tot alergând

pe globul ăsta mititel;

mi-e dor de zări nemărginite,

mi-e dor să-L întâlnesc pe El!

 

Îmi e de-ajuns cât m-am luptat

cu inerţia omului,

ca etica să-i bag în cap

prin forţa argumentului,

 

cum că ce-i bine nu e rău

pentru umana existenţă.

Căpăţânos şi nărăvit,

e incapabil de esenţă,

 

dar vrea s-arate cine-i el,

din negru, alb făcând pe dată –

e-un încrezut şi un mişel

şi Terra mă scârbeşte toată.

 

Îmi place mult din Carte pilda

cu fiul rătăcit şi-ntors –

nu vreau viţelul gras ofrandă,

deşi mă simt de vlagă stors.

 

Mi-e dor de terciul de acasă

ca de-un ospăţ îmbelşugat;

vreau să mă-ntorc, dar nu pe geam,

ci ca un fiu ce-a fost iertat…

 

 

Iisus:

Mă uit la tine şi mă mir

că ai rămas precum te ştiu:

rebel şi mândru peste poate,

cu capu-n nori şi cam diliu.

 

Şi-acum, când dat-ai peste cap

universala armonie

cu pofta de-a sui mai sus

de Cel ce-n veci El o să fie,

 

Unicul Sie-şi pe măsură,

acum ai vrea să fii iertat,

ba chiar iubit ca la-nceput

după ce-n rău eşti împărat.

 

Dar chiar de-ar fi să ţi se ierte

semeţul Everest al preatrufiei,

nu văd naivul să te creadă

că poţi fi robul dragostei şi-al milei.

 

În mii de veacuri ţi-ai rodit

doar vrerea fără-ngrăditură;

cum poţi să fii ce n-ai dorit,

când te-ai pierdut de-atâta ură?

 

 

Lucifer:

De mie-mi spui că-s neschimbat,

răspunde-ţi-oi cinstit îndată:

rămas-ai cum ai fost cândva,

doar fiul bun de lângă Tată.

 

Nu cred să fie-o reuşită

– şi fericire nici pe-atât –

ca-n veşnicii fără de număr

să faci ce Altul ţi-a sortit,

 

să fii, adică, fără vrere,

ca numai vrerea Lui s-o faci –

decât în rai şi fără vlagă,

mai bine-n iad şi printre draci!…

 

Dar tu te-ai resemnat să stai

în umbra cosmicului Tată

şi să-L aprobi fără crâcnire

cu îngerescul cor deodată.

 

Fireşte că-i mult mai comod

să execuţi ce s-a decis

şi-n veci să nu-ţi pui întrebări,

chiar de-i lucrarea un abis,

 

aşa ca omul, conceput

din lut după divinul chip,

astfel ca el să cadă-n cer

spre-Acel abis ce-i arhetip.

 

Văzându-şi Tatăl neizbânda

cu jucăria zisă om,

pe care eu am dibuit-o

c-aspiră l-al ştiinţei pom,

 

te-a-nsărcinat să-i fii aproape

şi să-l salvezi cu orice preţ,

chiar de va fi ca în final

să fii taxat ca natăfleţ

 

pentru credinţa îndurării

şi scopul său mântuitor,

ce doar pieirea-ţi pregăteşte

după un chin întristător.

 

Din nou se-adevereşte faptul

– deşi-s de viclenie bănuit –

că-l ştiu pe om până-n rărunchi,

cum Făcătoru-n veci nu l-a citit.

 

Păcat de tine, biet naiv,

că vezi în om o şansă de-afirmare!

El nu-i ce speri, e cel ce e:

un prefăcut cu-apucături barbare…

 

 

Iisus:

Vade retro, şi mă lasă

cu sfaturile-ţi ipocrite!

N-ai să m-abaţi din calea mea

cu ispitiri meşteşugite.

 

 

Lucifer:

M-am aşteptat l-acest răspuns

ce-ţi ilustrează sârguinţa.

Dar cum eşti gata de-o lucrare

unde-ţi vei pierde zelul şi fiinţa,

 

mă văd dator să te anunţ

că firea omenească-i diferită

de cum se vede ea din cer,

căci logica umană-i cam trăznită.

 

Principii antagonice suntem

şi-aşa vom fi în veac de veac –

ce ţie-ţi place, eu urăsc

şi-n a ta ură mă complac.

 

 

Iisus:

Parcă vroiai să te întorci

la cei ce îţi inspiră silă –

eşti lunecos precum un şarpe

şi mă-nfiori, dar mi-i şi milă…

 

Lucifer:

Doar pulsul l-am luat prin tine

la preacelesta atmosferă

şi-am înţeles că staff-ul tot

pe veci m-a izgonit din sferă.

 

De fapt nu-i greu de priceput

chiar pentru mintea ta înceată,

că niciodată nu pot sta

opusele principii laolaltă:

 

nici adevărul cu minciuna

nu pot trăi îmbrăţişaţi,

după cum binele cu răul

nu se iubesc ca nişte fraţi,

 

deşi se spune cu dreptate

că-n orice rău e şi un bine

şi că supremul Adevăr

din părţi de adevăr provine.

 

Dar Bine, Adevăr, Frumos

sunt pentru om de neatins –

doar crezul tău va demonstra

că-n Tatăl totul e cuprins.

 

Mai bine, însă, mă opresc

din speculaţii inutile,

ce-s pâinea filosofilor

şi-a sfinţilor cu minţi futile…

 

Vreau să te-ntreb de eşti dispus

să facem cuplu redutabil

şi ca-n tandem, eu prima roată,

a doua tu-n rulaj stabil.

 

De te-nvoieşti, vei stăpâni

întreg Pământul până-n veac:

cu munţi, câmpii şi cu fiinţe

care încântă sau displac…

 

Iisus:

Refuz să cred c-am auzit

asemenea enormităţi –

să piei din faţa mea, Satano,

şi-n veci de veci să nu te-arăţi!

 

 

Lucifer:

Întreaga lume să constate

c-am vrut să-mpac ce-i despărţit,

dar m-am izbit de zidul surd

al cerului încremenit.

(Dispare cu un ultim hohot de râs mefistofelic.)

Corul îngerilor:

Lăudaţi şi cântaţi,

Fiu-i pe Pământ!

Prin El veţi fi mântuiţi

şi prin Duhul Sfânt.

 

Ploaia de iarnă

 

Ploaia de iarnă,

tertipul prin care vremea

încă indecisă

soarbe lacrimile

de pe faţa fardată a zăpezii,

izgonită aproape cu totul

din munţii storşi de vlagă,

cu pante care duc la vale

speranţele noastre

frumos ambalate

în promisiuni electorale,

şi de pe câmpiile

negre de supărare

c-au ajuns de râsul lumii

tot aşteptând

să fie iar ce-au fost,

ba chiar mai mult.

 

 

Sfârşitul ziarului

Ajuns şomer

din pricini încă neştiute

– posibil bătrâneţea,

ori mai degrabă nepăsarea

amicilor de altădată –

ziarul fardat ca o cocotă

a coborât în stradă

la agăţat clienţi de-a valma

din cei pârliţi

şi doar niţel şcoliţi,

nădăjduind a sa salvare

de la eşec

şi de la-nnec

prin revenire-n neuitare.

 

Dar oricât nurii şi-i arată,

nu-i nimeni să-l dorească

şi-n mapă să-l poftească,

încât scârbit şi deprimat

el ghem se face

şi-n voia vântului se lasă,

până măturătorul îl înhaţă

şi-l zvârle-ntre gunoaie,

ca minte să-l înveţe

că locul lui e printre zoaie.

 

Impudoarea iernii

Sătulă să tot zacă

în nesfârşirea cheală

şi cam seacă,

iarna-şi uită de pudoare

în ritualul revenirii

de-o vecie şi mai bine,

şi trupul rebegit de puritate

şi-l culcă-n geruit oftat

peste-al pământului rotat,

ca din a lor împreunare

– sfinţită cu speranţe milenare –

să se nască

şi să crească

beteala vechilor colinzi

rodite-n fericiri de-o clipă,

apoi zvârlite-n amintire

cu brăduleţul dezbrăcat

dar şi cu anul ce-a plecat.

 

 

 

Căţelul pământului

De când e omul om,

el

– aidoma lui Ali Baba

şi celor patruzeci de hoţi –

tot bate şi iar bate

doar-doar pământul s-o deschide

pân’ la tărâmul de dincolo

ce poate fi zărit

numa-n fântână de-un copil,

ca din organe şi din maţe

cu străluciri de aur şi rubine

să-şi făurească lanţuri la picioare,

crezând c-aşa şi fericirea vine.

 

Tezitu-s-a

Căţelul pământului

că-i fuge terenul

de sub picioare

de-atâta vaier,

şi de-atunci tot latră

ca omului să-i dea de ştire

că-ndată va cădea

în groapa fără fund

a universului de cimitire.

 

Dar cin’ să ia aminte

la voci de peste fire,

când firea păcătoasă

pe om îl îmboldeşte

să meargă înainte

şi să-şi dea foc la casă?!…

 

Sfârşitul singurătăţii

 

Trezitu-m-am în plină noapte

în al singurătăţii hohotit,

cum că-i bolnavă de tăcerea-mi lungă,

drept care la plecare s-a gândit.

 

“Dar cum voi fi eu fără tine?”

am dat să strig, iar ea m-a repezit:

“Nu mie-mpreunarea să mi-o ceri,

când tu neliniştii i-ai fost menit;

 

fii cel ce eşti – un visător

pierdut în astă lume a cârtirii,

unde visarea-şi are rostul ei

de condiment al vieţii şi al firii”.

 

Norii suri

 

Norii suri cu frunţi imense

lenea tot mai jos şi-o lasă

şi cu plânsul lor ciclopic

prind pământul ca-ntr-o plasă.

 

Aş putea pe-a ploii funii

să mă urc până la stele,

de-aş avea încredinţarea

c-am scăpat de-a lumii rele.

 

Dar cum omul lut se cheamă

şi cum moartea-n lut se-ndeasă,

ce să caut eu aiurea

când pământu-mi este casă?

 

Mai bine moartea printre-ai tăi

decât o viaţă-nstrăinată

pe un tărâm fără hotar

unde lumina-i degerată.

 

Căci moartea nu-i punctul final

de viaţa-i cu folos trăită,

smulgând o clipă cât vecia

din fericirea irosită.

 

Iar fericirea dar s-o faci

celor ce sunt şi vor mai fi –

dovadă vie că-i bogat

doar cel ce ştie-a dărui.

 

Interpelare

 

Doamne,

de la aleşi am învăţat

cum poţi primi răspunsuri clare

doar prin interpelare.

E drept că ele nu ajută

o viaţă-atâta de coruptă

încât apare ca sucită,

dar orişicât avem dovada

că plugul şi-a pornit lucrarea

în minţi, deprinderi şi-obiceiuri,

să are democratic ţara

cu zelul din agricultură,

unde ţăranii reciclaţi

muncesc cu spor la-nfulecat

de când au document la mână

că sunt şomeri calificaţi.

*

Te-ntreb atunci ceresc Părinte,

cum l-ai făcut pe om de-i şui

şi unde este mintea lui

când rosturile şi le uită

împins de forţa egoismului?

C-o mână doar ai dăruit,

altfel cum naiba se explică

că omul pare-un zăpăcit:

ba şoricel flămând de taine

dosite-n scrinul vrerii Tale,

ba frunză smulsă de păcate

din pomul vieţii fără moarte,

ce de furtuni e-nvârtejită

şi-apoi în tină azvârlită…

 

Crăiasa zăpezilor

 

Mai alb ca neaua şi lumina

e al crăiesei trup divin,

înveşmântat în văluri dalbe

şi-n toate aducând a crin.

 

Miros de crini ea răspândeşte

la fiecare gest regal –

zeiţă e, dar şi femeie

cu părul lung şi-obrazul pal.

 

Stă singură-n al ei palat

durat din gheaţă şi din nea

şi un suspin i se strecoară

din pieptul palpitând abea…

 

De gheaţă fu până mai ieri,

când la hotarul dinspre sud

văzu sărind din floare-n floare

zeul Amor gingaş şi nud.

 

De-atunci îl vede şi-l tot vede

cum tumbe face-n văi şi lunci,

iar inima i-a prins a bate

mai altfel ca şi pân-atunci.

 

Un dor de soare o cuprinde,

dor de verdeaţă şi căldură,

de dragoste mistuitoare

cu-aromă dulce de-aventură,

 

încât scârbită ea se simte

de tron şi-a sa împărăţie;

ar vrea ca totu-n schimb să dea

numai iubita lui să fie.

 

Dar cum să schimbi ce ţi-i sortit

de Cel ce-n mâna Lui închide

destine şi atâtea morţi

ba exemplare, ba mai hâde?!

 

De-aceea stă îndurerată

gândindu-se că nemurirea

o fi ea bună-n linii mari,

dar are şi o parte rea:

 

Când nemuriţii nu au voie

să facă ce fac muritorii,

e semn că-n veşnicii e-o hibă

cu piesa şi cu toţi actorii!

 

Părul tău

 

Noptos

şi greu de-mbătător miros,

părul tău

– o, preafrumoaso –

e puntea aruncată

de oarba întâmplare

peste torenţii sorţii mele,

pe care se duc

şi se tot duc

speranţele iubirii nepereche,

strânsă ca-ntr-un cleşte

de dor şi disperare.

 

Glasul clopotelor

 

În fiecare zi-i orgie

de voci iscate în aramă –

e-a clopotelor tânguire

după eternul ce pe om îl cheamă.

 

Şi glasul clopotelor Parce

peste oraş aleanul şi-l presară,

ca omului să-i dea de ştire

că viului sortit îi e să piară.

 

Apoi coloana vocilor unite

se-nalţă ajungând la cer,

ca-n sus să ducă doruri multe

şi-n jos s-aducă blândul ler.

 

Noul an

Din trupul timpului desprins

şi din al său avan capriciu,

intrat-a-n lume noul an

spre-al omului firesc supliciu.

 

N-avem motive să-l dorim

ori să-l cinstim ca pe-un amic –

aidoma-i cu fraţii lui

ce văd în om doar un nimic.

 

Dar ne-amăgim să tot sperăm

că noul an va fi altfel,

când megaplanuri zămislim

şi când ne cramponăm de el.

 

Românii-n speţă au talent

să se-amăgească-n fel de fel

prin cincinale şi-anuale

durate c-un politic ţel.

 

Atâta doar că timpul râde

de-ale politicului mofturi,

văzând în ele nostimada

cu broasca şi-ale ei avânturi,

 

ce pusu-s-a să bea la apă

până cât leul va ajunge,

dar a crăpat mai înainte

ca brotăceii s-o alunge.

 

Albul matern

Albul lăptos al zăpezii

surâde

când buzele reci

ale luminii pale

ating faţa dumisale,

şi cu tandreţea unei mame

prepară scutece de gheaţă

pentru pământul

adormit

şi-ntroienit,

care aidoma unui copil

scânceşte mulţumit

şi-n somn tresare

c-un adorabil ţocăit.

 

Homo ludens

(Omul care se joacă)

 

Că omul s-a jucat cu focul

de când în lume ochi făcu,

ne-ncredinţăm nu doar din mituri,

ci şi din chipul lui de-acu.

 

În plan moral-spiritual

el a rămas acelaşi ins –

avid de-onoruri şi de bani

şi-n felurite intrigi prins.

 

Politiceştile cabale

sunt jucăria sa-ndrăgită,

chiar şi atunci când zvârle-n foc

speranţa unei lumi minţită…

 

Fireşte că nu-i focul furat

de Prometeul curajos

pentru a omului progres

când de-a-ncălare, când pe jos,

 

eroic act fără egal

ce-n zei stârnit-a ofticatul,

încât făptaşul fu legat

să-i mânce vulturul ficatul.

 

Nu-i nici măcar focul edenic,

pe care-Adam l-a înteţit

cu-mbucătura buclucaşă

din fructul pomului oprit.

 

Îi jocul lui din totdeauna

cu reguli pentru jucător,

pe care tot el le încalcă –

Deci homo ludens e-un trişor!

 

Mersul tău

 

Mersul tău,

divina mea,

aidoma-i c-o floare

în mişcare,

ce trupul graţios şi-l pleacă

dup-a zefirului suflare;

e un poem al dăruirii,

eterna omului poveste

nu numai despre Feţi frumoşi

şi cu Ilene Cosânzene,

ci despre-acei necunoscuţi

de veşnicie înghiţiţi,

ce-au pătimit pe-a lor Golgotă

când dragostea le-a fost răpită;

un fulg de nea e mersul tău

în legănarea lui de vis,

ce-n gene-ncearcă să-şi anine

intensul alb de paradis;

ori poate că-i o melodie

sculptată-n supraomenesc,

cu-nmlădieri ce te-nfioară

şi cu fiori ce te-ameţesc.

 

Balada disperaţilor

Ni se părea în comunism

că rău mai mare-i peste poate –

azi, după douăzeci de ani,

speranţele ni-s toate moarte.

 

Visam după Decembriadă

la lapte îndulcit cu miere

şi prea puţin ne sinchiseam

că bunăstarea-i doar părere

 

atâta timp cât suntem aşi

doar la consum şi la şutit.

“Nu pregetaţi”, ne îndemnau

aleşii ce ni i-am dorit:

 

“Luaţi – c-al vostru este totul –

să nu mai ştiţi ce e nevoia,

căci voi trudit-aţi zi şi noapte

înfulecând salam cu soia…”

 

Iar oamenii i-au ascultat,

şi-aşa dezastrul s-a pornit

în codrii, fabrici, ceapeuri,

până ce ţara-a sărăcit.

 

Atunci din hău au apărut

miliardari de mucava,

cu ifose de buni români

şi aere că-s cineva

 

în aste vremuri de restrişte

pentru sărmana noastră ţară,

când toţi străinii s-au unit

ca să ne facă de ocară,

 

că România-ar fi codaşă

în Europa unitară,

când patrioţii ştiu prea bine

c-om fi ce fost-am altăoară.

 

Tocmai de-aceea guvernanţii

– fideli în ţelul lor ratat

şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii –

doar datorii au contractat.

 

Şi-acum când ţara stă să moară,

tot nevoiaşul e silit

prin legi, decrete şi-alte acte

să-şi dea obolul pricăjit

 

spre-a statului înzdrăvenire,

după ce alţii mii şi mii

continuă să-i sugă vlaga

cu lăcomie de harpii.

 

Nu-i greu să iei de la săraci

când şeful statului susţine

că legile-s de hoţi făcute

pentru fârtaţi şi al lor bine.

 

Cu-asemenea mentalităţi

şi practici vechi, fanariote,

ajuns-a România azi

fără pingele la ciubote.

 

La ce i-ar folosi de fapt

ţinuta mândră şi prosperă,

când ea ţinteşte să ajungă

o demnă ţară bananieră?

 

Fatalismul românesc

 

Nimic din ce-a fost altădată

motiv de stimă şi mândrie

nu-nseamnă astăzi la români

mai mult de-o jalnică trufie

 

pentru pretinşii patrioţi

cu sentimente ipocrite,

ce românismul şi-l clamează

când vreri de clan sunt urmărite.

 

Deşi-s în spirit cerşetori

şi braţele li-s cetluite

când vine vorba de popor

şi-a sale vise zdrenţuite,

 

ei se arată generoşi

în vorbe şi promisiuni,

ba şi-n pomeni electorale

cu izul greu de stricăciuni.

 

După ce-aleşii s-au văzut

cu sacii-n carul guvernării,

din spusa lor rămâne-n urmă

doar semnul tipic al mirării:

 

“Cum, Doamne”, -şi spun alegătorii,

“de ne-am lăsat din nou prostiţi,

când ştim prea bine că-s totuna

şi-n furtişaguri sunt uniţi?!

 

Decât cu-asemeni democraţi

ce promovează lichelismul,

mai bine fără de aleşi,

c-atunci reducem fatalismul…”

 

Bătrâna iarnă

 

Când dinţii soarelui se-nfig

în trupul descărnat al iernii,

de-auzi cum geme chinuit

sub pura greutate a luminii,

ea-n lut îşi află alinarea

şi lui îi dăruieşte

sudoarea opintelii inutile

şi-a lacrimilor preamărire

pentru ce-a fost şi iar va fi

în nesfârşita timpului rotire.

 

Doar noaptea simte că renaşte

sub plapuma luminii siderale,

încât albeaţa-i dureros luceşte

de gerul crunt al frumuseţii sale.

 

Bătuta pe loc

Nu-ncape nici o îndoială

că-n România-s transformări

de când românii s-au văzut

în NATO unşi ca plătitori

şi-n Europa manglitori:

Alta-i mâncarea şi maşina

– bogate-n euri şi dichisuri –

aşa cum ferm ni se impune

prin comisari şi în înscrisuri;

şi casele-s schimbate azi

de când românii voiajează –

copiii vor doar internet,

maşini de lux şi şcoală niet,

în vreme ce părinţii lor

ba trag în jug, ba divorţează…

Dar au rămas bătute-n cuie

năravurile-n gropi dosite,

cu cerşetori printre gunoaie

şi cu dezbateri prelungite

despre politici fel de fel,

încât bătuta tot pe loc

rămâne-al nostru vajnic ţel.

 

Hora dezbinării

 

Înţelepciunea românească

în ziceri este încrustată,

precum aceea-n care omul

constată că-i e capra moartă,

 

şi-atunci condus de bunătate

şi de-o iubire creştinească,

înalţă rugi ca şi vecinul

cu capra lui să păgubească.

 

Aşa fiind mentalitatea,

nu-i de mirare că românii

din ţară şi din diasporă

se au precum se au duşmanii.

 

Cum dezbinarea-i la tot pasul

şi consecinţa evidentă

chiar când ei pacea o doresc

şi a unirii horă cântă,

 

ca la recenta sărbătoare

din dulcii Iaşi şi din Focşani

unde românii se-njurară

aidoma unor ţigani,

 

nu ne rămâne decât ruga

de-a dobândi o altă karmă,

în care toţi să folosim

mintea românului din urmă.

 

Schimbarea la faţă

 

De când intrat-a-n Uniune

schimbatu-s-a la faţă România

cu mii de europlăcuţe

în coadă-i atârnate,

prin care

– ne-o demonstrează creditorii –

avem tot dreptul democratic

acordat cobailor

cu vechi state de serviciu

să ne spânzurăm

sau să ne schimbăm

până la deplina uitare

a ceea ce-i o profanare

pentru istoria neamului,

dar cu toţii să-nvăţăm

şi-n veci să nu uităm

c-a soarelui cărare

de la Apus răsare

deasupra ţestelor plecate,

ce sabia le taie

din palme cât ai bate.

===========

George PETROVAI