George PETROVAI – „Testimonii lirice 2010 – 2011”
Din partea autorului
Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că am încheiat şi cartea de faţă. Un volum la care lucrez cu intermitenţe din primăvara anulului 2010, an în care am tipărit volumul Iubiri discrete. Spun cu intermitenţe, deoarece în această perioadă am mai scris şi publicat câteva zeci de texte, articole şi eseuri în mai multe reviste din ţară şi străinătate: Oglinda literară (apare la Focşani cu distinsul Gheorghe Neagu la cârma ei), Singur (revistă târgovişteană condusă de Ştefan Doru Dăncuş), revista orădeană Zodii în cumpănă (colaborez cu Octavian Blaga), revista clujeană Noi, Nu!, excelent condusă de prietenul Ciprian Cherhaţ, revista sătmăreană Citadela a prietenului Aurel Pop, revistele Luceafărul românesc, Epoca şi Ecoul din impresionanta arhitectură a Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), respectiv câteva reviste foarte bune ale românilor din străinătate: Curentul internaţional din Detroit, avându-l ca director pe prietenul Ştefan Străjeri, Pagini româneşti în Noua Zeelandă cu Cristi Dumitrache la timonă, Observatorul din Toronto al lui Dumitru Puiu Popescu, Magazinul din Arizona al lui Octavian Curpaş etc.
Dar de-abia după ce cartea-i scrisă vine marele hop: Găsirea unor binevoitori, care prin mici sponsorizări să-i ajute ieşirea de sub tipar! Sper ca şi acum să pot trece peste acest penibil obstacol, cu toate că sunt sigur că aproape toţi potenţialii sponsori la care voi apela îşi vor justifica refuzul ajutorului bănesc prin interminabila noastră criză.
P.S.Mulţumesc bunilor şi inimoşilor prieteni: Anuţa Jilca, dr. Toma Hanciuţa şi Gavrilă Drimuş, care (acum ca şi altă dată) prin ajutorul lor financiar fac posibilă apariţia acestei cărţi.
Mulţumirile mele speciale se îndreaptă spre trei reputaţi oameni de cultură: Gabriela Petcu, Corneliu Florea şi George Roca (doar Gabriela mai locuieşte azi în România), care după ce-au citit multe din producţiile mele spirituale, s-au arătat foarte încântaţi de ele şi le-au publicat în diverse reviste din ţară şi (mai ales) din străinătate.
Nu în ultimul rând mulţumesc tuturor acelor prieteni şi colegi, a căror răbdare sunt convins că am pus-o deseori la grea încercare, astfel (prin stoicism şi înţelegere) ei ajutându-mă să pot parcurge anevoiosul drum al creaţiei.
George PETROVAI
Sighetul Marmaţiei,
31 ianuarie 2011
Potirul de lumină
S-a spart potirul de lumină
din care
inima-mi rănită de alean
sorbea istoria distinselor ratări,
şi oricât m-am străduit
n-am izbutit
să încropesc
un templu al speranţelor
în lut înveşmântate
dar de tării înaripate,
ori barem amăgirea irizată
a curcubeului de gheaţă,
unde odihnă-şi află şi verdeaţă
iubirea necontaminată.
Cioburile dragostei
Din cioburile dragostei sfărmate,
ce prin fisuri şi-a domolit avântul,
mi-am împletit ştreangul cu care
de soartă-s spânzurat ca să mă bată vântul.
Iar ţie şlefuitu-ţi-am coroană
din jurăminte-n cioburi preschimbate,
ca-n lumea ta să ţi se pară
că eşti prinţesă-ntre regine detronate.
[Când cenuşiul mă apasă…]
Când cenuşiul mă apasă
şi când e ziua doar o umbră,
îmi pare că s-a pogorât
din basme acea lume sumbră,
cu zmei ce fură de pe cer
luminătorii amândoi,
încât pământu-i azvârlit
într-o geneză de alt soi,
o noapte vag străluminată
de-a stelelor luminătoare,
până ce furii-s omorâţi
şi soarele din nou răsare…
Lumea modernă n-a scăpat
de zmei şi-a lor înverşunare –
problema e că-s guvernanţi
cu buzdugane nucleare.
Când omenirea-şi screme vrerea
pe dinamită şi trotil
şi când pământu-n întregime
ajuns-a un imens fitil,
nu cred că are importanţă
în mâna cui este făclia;
ce-am semănat o să culegem,
căci pentru toţi vine urgia.
E prea devreme
E prea devreme să mă culc
şi-n vise să-mi apari de-ndată;
dac-al meu gând eşti numai tu,
la ce m-aş mai culca vreodată?
Eşti dulcea mea obsesie
din zori şi până-n asfinţit
şi te implor să-mi chinui somnul
când geană-n geană am lipit.
Aşa-mi petrec eu nopţi şi zile
de rostul lor nici că-l mai ştiu,
încât mă-ntreb din vreme-n vreme:
oare-am murit, ori încă-s viu?!…
De când te-ai dus şi m-ai lăsat,
mormânt e lumea pentru mine –
decât în viaţă muribund,
în somnul morţii-ar fi mai bine.
Poate c-atunci ne-om întâlni
şi-om fi iar cei de-odinioară:
eu zăpăcit de fericit,
tu cu capricii şi sprinţară.
Soarele iernii
Bolnav de lunga hibernare
şi, aidoma ursului,
de plaiul mult scurtat
dintre bârlog şi şipotul luminii,
soarele în nouri se-opinteşte
încât în zidul lor de piatră
apar creneluri
prin care el
– cu zâmbetul lui gălbejit –
trimite pământului
o sărutare de Iudă
fără vocaţie
şi făr-anume destinaţie,
înainte de-al preda
sinedriului primăverii
care-l va pârli
până ce-o-nverzi
de mândrie
şi de bucurie.
Festinul Morţii
(Dialog supratemporal)
Festinul Morţii prelungit
în silă se preface-n urmă,
încât bolnavă de urât,
ea simte dorul cum o scurmă.
Vrea să se scape de povara
vieţilor înăbuşite,
ce mii de veacuri i-au hrănit
orgoliul sorţii ne-ngrădite.
Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr
într-un trecut nemărginit,
trăgând cu coasa brazde late
prin viul din divin ţâşnit;
retează vieţi de sus şi jos,
căci ei de nimeni nici că-i pasă –
femei, bărbaţi, copii se sting
şi locul altora îl lasă.
Înfofolită-n neştiutul
cu iz de haos şi nefire,
aleargă Moartea-n lung şi lat
mânând a răului oştire,
ca jalea să nu ostoiască
în astă lume-a suferinţii,
unde neviu-n viu se schimbă
prin legi ce-s peste rangul minţii.
*
Din ziua când fu răstignit
Acela care-avu ca vină
că oamenii i-a îndrăgit
mai mult ca viaţa Lui divină,
chiar Moartea se simţi lezată
– în nesimţirea-i infinită –
de-a rabinilor îndârjire.
“Ce crimă rece, calculată”,
îşi spuse ea cu indignare,
gândindu-se cu nostalgie
la Cela care-ntâia oară
făcut-a morţii să învie.
“Sunt terminată şi-s pe ducă
când vrerea mea e afectată:
ba morţi sustraşi şi înviaţi,
ba răstigniţi şi fără pată.
Te rog, de-aceea, bun Părinte,
să mă dezlegi de ce-s legată,
iar sarcinile mele ia-le
cu nemurirea deodată.
Nu munţi de vreme mă apasă,
ştiut fiind că-s peste timpuri,
căci tatăl meu se cheamă haos,
iar mama-i noaptea din adâncuri.
Mă obosesc peste măsură
aceşti tirani şi asasini,
ce teatru joacă-ntreaga viaţă
cu perfidie de haini.
Se laudă că-s democraţi
şi binele îl au ca ţintă,
dar sunt hapsâni şi inumani
şi se mândresc că ştiu să mintă.
E drept, o fac politicos
şi fără urmă de regrete,
cum numai nişte inşi şcoliţi
pun adevărul la perete.
Bolnav e omul şi din el
s-a molipsit toată suflarea,
încât pământu-i strâns ca-n cleşte
de plaga zisă poluarea.
Cum omu-i condamnat să piară
dintr-un exces de-nfumurare,
consider că mă pot retrage,
ca să sfârşeşti a Ta lucrare…”
Răspunse Tatăl de îndată:
“Nu ştii nici tu, nici nimeni altul
când va suna ceasul din urmă!
O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul…
Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai,
cum planul să Mi-l schimb din mers;
ce-am stabilit aşa rămâne
şi nu admit nici un demers.
Sunt Cel ce sunt din veac în veac
şi-aşa voi fi cât Eu voi vrea!
N-am zămislit ca să distrug,
ci doar să curăţ partea rea.
Iar tu să-ţi vezi de rostul tău
până-n minutul de pe urmă,
când va dispare tot ce-i rău
şi când puterea ţi se curmă…”
Odă lunii martie
Chiar dacă anu-i masculin,
el feminin pe luni se-arată,
încât de timp se poate spune
că-i soţ şi soaţă deodată.
Cum martie deschide uşa
spre primăvară şi spre soare
şi cum pe opt cinstim femeia,
ea-i luna vieţii-noitoare.
Firul vieţii
Un fir de aţă e viaţa,
cu dublu nod în acul sorţii:
născarea-i primul, iar al doilea
e nodul gordian al morţii.
Ca firul să rămână trainic
şi timpul rău să nu-l deşire,
trebe celestu-n lut să crească,
iar rodul său va fi iubire.
De-abia când viaţa-i o grădină
cu flori rodite din iubire,
ea merită din plin trăită
ca parte din întreaga fire.
Lacrimi de-april
Ascult cum ploaia şiroieşte
de lumea toată-i o bulboană,
aşa ca-n vremea de-nceput,
când apa îşi avu coroană.
Apoi căzută fu din drepturi
şi-n matca mării aşezată –
doar a potopului urgie
ne-arată chipu-i de-altădată…
Cum apă şi pământ e omul,
firesc spre ele se întoarnă,
nu doar când moartea îl ajunge,
ci când din lacrimi cugetul şi-l toarnă.
Căci lacrima oglindă este
pentru comoara-n inimi zăvorâtă –
iubirea-n lacrimi preţu-şi creşte,
iar suferinţa curge şi se zvântă.
Mama-i una
Şi ziua şi noaptea
pe braţe te ţină,
cum mama pe prunc
la piept îl alină.
Căci mama e una
şi-n ea s-a-ntrupat
chiar Unul ce-i Totul,
Hristosul curat.
O, mamă preasfântă,
de sfinţi născătoare,
eşti scut şi căldură
vieţii precare!
Iubire te cheamă,
lumină ţi-e chipul –
eşti mamă, iar mama
e-aceeaşi tot timpul.
Dor
Din dor în alte doruri viaţa se prefiră
şi-ajunge o povară când doru-i amintire,
încât zădărnicie-i la cei ce se-amăgiră
cu dorul de-o iubire hrănită cu iubire…
Ceas de soare
Ceas de soare
ca o boare,
cui să-i spun
că timpul doare?
Spune-i stelei
ce răsare
dintr-un snop de veşnicii
în nemărginirea mare.
Spune-i lunii
ce se stinge
când de dor mă-nflăcărez
şi când zorii-ncep a plânge.
Spune-i mării
vălurate,
ce se zbate şi oftează
când lumina o străbate.
Spune-i muntelui din zare,
cocoşat şi-ncărunţit,
ce aşteapt-un crez cât bobul
din muştarul pilduit.
Spune-i clipei să rămână
nenăscută-n burta sorţii,
iar de timpul te ascultă,
poţi să dai cu tifla morţii.
Chipul iubitei
M-am uitat
în oglinda trecutului
dar nu te-am zărit;
poate că eşti nenăscută
pentru mine,
sau poate că
trecutu-i zdrenţuit
şi chipul iubit
refuză istoria ciobită
a reconstituirilor.
Te-am căutat
în oglinda prezentului
şi m-am înfiorat
văzând aşa o suceală
şi poceală
de semeni fără chipuri
(adevărată babilonie
de lume şoldie,
ca-ntr-o colonie
ori poate puşcărie),
aşa că
ţi-am refuzat dreptul
de a-ţi trăi clipa.
Te voi căuta
în oglinda viitorului,
unde promit
să te-ntâlnesc
îndată ce timpul trudit
se va duce la culcare.
Călătoria gândului
Visasem că-s un gând
cu cuget şi simţire,
pornit în vâjâială
prin universul necuprins.
Întâi m-am furişat
cu-a gândului iuţeală
şi-n a lui piele cheală
în lumea nucleară.
Văleu ce ameţeală
în lumea asta mititică
ades numită cuantică!
Particule ce crezi că nu-s,
se nasc, trăiesc şi-apoi s-au dus;
căci fără capăt e mişcarea
şi tot aşa şi transformarea…
M-am întrebat urmând în zbor
fotoni, quarci şi tahioni,
de s-or găsi acei pioni
cu rol de ultim constructor…
Nu ştim şi nu ni-i dat să ştim
ale genesei taine-ascunse –
pământ suntem chiar dacă jinduim
la fructele din zone nepătrunse.
*
Apoi m-am îndreptat
spre macrounivers,
cu ceruri şi distanţe infinite,
unde trecui în zbor de gând
prăpăstii siderale fără fund,
genuni şi hăuri îndesite
nemângâiate de lumină,
căci aste zone fără de hodină,
vârtejuri sunt şi-n ele sorb
de-a valma câmp, şi praf, şi stele,
până rămâne spaţiul orb,
intens brăzdat de radiaţii colosale.
Dar care spaţiu, care timp,
când ele-s multe, diferite
de ce ştiam eu pe pământ?…
În universuri nesfârşite, paralele
găseşti şi bune, dar şi rele:
afli că-s spaţii vaste, aiurite,
cu braţe multe ca de Briareu,
unde fixarea cere un nou eu;
afli la fel că timpu-i şui
şi te îndrepţi spre începutul lui
când zbori mai iute ca lumina,
ce-n nerepaus dăruie-şi hodina.
*
Obosit
şi plictisit
de hoinăreala fără ţintă,
am revenit la locul meu
unde-i lumină şi căldură,
chiar dacă oamenii se mai înjură,
şi-ndat-apoi m-am şi trezit.
Prietenilor mei
Prieteni dragi,
v-am căutat ca Diogene
cu lumânarea
ziua-n amiaza mare,
dar nici că v-am aflat.
Tot ce se poate să nu fiţi
şi-atunci ridicolă-i cătarea –
dar de ridicol nici că-mi pasă
când inima din inimi soarbe-ardoarea.
Veniţi spre mine chiar de-i toamnă
şi liliacu-i desfrunzit!
Veniţi să fim o inimă cu toţii,
iar inima s-o dăm la lecuit!
Şi care-i cel mai mare doftor
în grele inimi şi în minţi sleite?
E El Atoatefăcătorul,
Iubirea ce ne trage înainte…
Veniţi, vă spun, nu-i timp de socoteală,
acum când lumea stă să explodeze,
iar de veniţi să nu uitaţi iubirea,
căci stropul ei dă suflete viteze.
Floare albă
Floare albă de sulfină,
rătăcită în grădină,
spune-mi cum te-ai rătăcit
de la mine ai venit.
Poate dorul te-a chemat
şi pe mine m-ai cătat,
ca să-ţi dau din el o parte
şi să am o altă soarte.
Căci mi-e dorul un vrăjmaş,
nesătul şi cam pizmaş,
şi mi-e dorul ca un frate
îndrăgit până la moarte.
Nu ştiu dorul tău cum este,
dar al meu îmi face feste,
mai ales c-acu spre toamnă,
văduvă sunt şi orfană,
fără fraţi, fără surori,
fără freamătul din flori;
păsările îngrozite
de vestiri îmbrumărite,
ciripesc tot mai zorite.
De aceea, te-aş ruga
să mă iei în casa ta,
iar acolo într-o glastră,
să râd lumii din fereastră;
ori la piept, să nu mă doară,
tocmai lângă inimioară,
tu mă poart-un an şi-o vară.
Dorurile înfrăţite
vor rodi doruri ispite,
dar şi-o dragoste curată,
precât lumea asta toată.
Revolta morţilor
În miez de noapte tuciurie,
când nemişcarea e regină,
ori când din luna lenevoasă
cad pe pământ butoaie cu lumină
de lumea beată pică din picioare,
atunci în cimitire-ncepe fojgăiala
cu spectre, stârvuri şi fantome,
ce ziua zac şi noaptea-şi joacă năuceala.
Ies din adâncuri stârvuri veninoase
cu viermi forfotitori în găurile sparte,
dar şi fantome albe de suflete candide,
ce sunt şi totuşi nu-s, deşi se cheamă parte.
E marea adunare a lumii subterane,
cu scârţâit de oase şi indignare multă.
“Cum e posibil”, o hârcă le întreabă
pe hârcile hidoase ce par că o ascultă,
“Cum e posibil, zic, ca două-trei sicrie
să pună peste mine deasupra în mormânt?”
Se pare că uitase că-n viaţă ea fusese
saltea pentru bărbaţii cu sexual avânt…
“Mai bine-n foc să ardem”, aprobă şi codoaşa
c-un bâţâit sinistru din tigva bortelită,
“decât să fiu tratată precum un fitecine,
când ştie lumea-ntreagă că fost-am o cinstită”.
De-acord se declarară toţi hoţii şi borfaşii,
iar criminalii-aşijderi votară la grămadă;
deci întrunit fiind şi cvorum şi consensul,
rămase moţiunea ca rău-ntreg să cadă…
Dar n-apucară actul să-l ducă la sfârşit,
că se iviră zorii şi doi gropari sosiră –
aşa că în morminte în grabă s-au uşchit
şi, împăcaţi cu soarta, protestul îl uitară.
Istoria viitorului
Mi-am întrebat amintirile
şi prevestirile,
când li se pare că-i mai bine
să mă apuc a scrie
istoria viitorului,
şi ele fură de acord
că două-s bornele de start
în treburi grave precum asta:
ori cu speranţa cam nătângă
să-L vezi pe El cu biciu-n mână
cum îi stropşeşte şi-i alungă
pe lupii păzitori din stână,
ori capetelor urgisite
să li se aplece pân’ la urmă
de-a plopilor absurde pere
şi de-a răchitei micşunele.
Dar când la treabă să purced,
văzui că viitoru-i doar o şagă –
cum oamenii pe dinamită şed,
ce-au semănat firesc e să culeagă…
Salcia plângătoare
Când munţii suri au sărăcit,
de coastele li se vedeau
prin fracurile zdrenţuite
şi prin cămăşile cârpite,
pornitu-s-au pe hohotit,
încât şuvoaiele grăbite
– într-un avânt etern fratern –
le răcoreau feţele
rase ca-n palmă,
mai ‘nainte ca tumultul
înspumat şi indignat
să le-azvârle mai la vale,
unde doar plopii-şi tremură uitarea
şi sălciile despletite
din ciutura uitării-şi sorb lentoarea.
Doar una dintre sălcii
destinul l-a-nfruntat
şi tot mai sus s-a aburcat
până la ţestele de piatră,
cu ferma hotărâre asumată
să apere de soarele torid
şi de al iernii aprig frig
pleşuve frunţi îmbătrânite
cu umbra ei întristătoare
de cotoranţă bocitoare.
De-atunci,
întreg ţinutu-alăturat
– mult mai întins decât o ţară –
după matură chibzuială
a Plângerilor Vale-şi zice,
iar lumea crede că-i ferice.
Iubesc, deci exist
Iubitul meu Descartes,
îţi scriu ca să te-anunţ
că tare-ai fost pripit
când cu-ndoial-ai navigat
pe-ntinsu-nvolburat al raţiunii
şi-n portul sum ai acostat.
Nu-i picătură de-ndoială
că logica s-ar poticni pe drum
când dubito spre cogito porneşte
şi când din cogito rezultă sum.
Se ştie însă foarte bine
că nu toţi semenii se sinchisesc
de îndoială ori prea multă cugetare;
dar ei sunt tari şi viaţa şi-o trăiesc…
Impune-se, de-aceea, drag maestru,
ca teza mai umană să devină
prin detronarea cugetării
şi prin iubirea-ntoarsă spre Lumină.
Nu cuget, deci exist e idealul
ce-ndrumă oamenii înspre mai bun,
ci dragostea e-aceea care
pe-un suflet viu îl face şi imun.
Notă. Teza carteziană: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum (Mă indoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist).
De ce-am plecat
De ce-am plecat
trist, suspinând,
nu ştiu
şi nu voi şti
nicicând.
De ce-aş fi stat
când mă-ngheţa
tăcerea ta
mai abitiră
ca oricând.
Şi totuşi, trebuia
să fi rămas,
ca inima
să ţi-o dezgheţ
arzând.
Aşa mă chinui
şi mai sper
că iar va fi ce a mai fost,
şi noaptea mă trezesc
plângând.
Durerea despărţirii
Un munte de tristeţe mă apasă
de când te-ai dus spre-o ţintă neştiută,
şi-n serile de-aramă nesărate,
simt cum speranţele încep să pută.
Mă-mbolnăvesc când bântuie spre mine
mirosurile grele de la viaţa slută,
cu falşi terapeuţi şi-ncurajări mizere,
ce suferinţele subtile mai abitir le-ajută.
Ce-mi foloseşte mie credinţa împăcării
cu femeiasca fire precum destinul orb?
Pierdută eşti cu totul în negura-ntristării,
dar mi-ai lăsat tristeţea pe care să o sorb…
Aş vrea
Aş vrea
să-ţi mângâi privirea
ca o petală de lumină
cu privirea-nfometată
a ochilor mei calzi
cât o istorie edenică.
Poate că-n ăst chip
destinele ni le-om sorbi
şi-om fi un trup şi-o fire
– curată prevestire –
ca să salvăm
ceea ce mai poate fi salvat
dintr-o lume de rahat,
ameţită de tangaj
şi de-un statornic derapaj,
direct proporţional
cu neiubirea.
Ochii tăi
Ochii tăi, iubito,
– pasteluri migdalate
nefinalizate –
crâmpeie sunt de soare
pe timp de zi
când flacăra lor arde
de mulţumire şi-ncântare
pentru acele flecuşteţe
ce crezi că au valoare.
Pe timp de noapte ei lucesc
– siderali şi fără pată –
precum luceşte luna-n zori,
când dintre nouri se arată.
Sau ca acele lacuri reci
ce-n munţi îşi tolănesc sineala,
şi-s nenoroc pentru drumeţi
cu unda lor şi cu vrăjeala.
Dar şi cu marea ei aduc,
când marea plânge şi se-agită
şi când imensu-i hohotit
pare-o pictură-nsufleţită,
apocaliptică-mbinare
de forţă şi de gingăşie,
cu-azur clocotitor în verde
şi-n albul condiment al spumei,
ce-n negru hău apoi se pierde.
Dilemă
Eram pe drum
un nenăscut,
când te-am simţit
ca pe un Tot indefinit
sau altfel spus,
Atotprezentul intuit.
După ce-n viaţă m-ai vârât
şi pe destin am călărit,
încât fui eu şi nu mai fui
cu poza mea de om citit,
m-am întrebat dacă exişti
şi-n care chip Te manifeşti,
căci cărţile înfulecate
m-asigurau că Tu nu eşti.
Ba şi mai şi, citii în Nietzsche
cum credinciosul e-un ţicnit,
în aste vremi cu supraoameni
când Creatorul a murit.
“Creştina milă-i slăbiciune”,
în Antichrist susţine el,
pledând pentru o lume-n care
cruzimea se transformă-n ţel.
Să fii neom e la-ndemână,
ne-o spun tiranii fel de fel,
dar şi prezentul pragmatism,
ce-n fond s-a-ndepărtat de El.
Profund scârbit şi derutat
de etica duplicitară,
pălăvrăgită cu mult zel
în lumea asta de ocară,
unde răzbat şi ies în frunte
doar impostorii cu sclipici,
ce pe Tartuffi îi pun în umbră
ca pe niscaiva bieţi pitici,
lui Blaise Pascal m-am adresat
ca să-mi arate calea justă
spre adevăr, ştiind că el
fugit-a de-astă lume tristă.
La Cugetări el m-a trimis,
unde-i pariul lui vestit
cu opţiunea spre credinţă,
pariu de logic neiubit.
“Nu pierd nimic de cred în El
şi-ar fi ca El să nu existe;
dar de există câştig totul,
căci fără crez, vieţile sunt triste”.
Cum crezu-i calea care duce
spre-un adevăr perfect şi nud,
să zicem ca Tertulian:
“Cred tocmai pentru că-i absurd!”
Întâlnirea din pustie
Corul îngerilor:
Domnul este pretutindeni,
în ce-a fost şi-n ce va fi;
lăudată-I fie vrerea
prin puterea de-a iubi.
Căci Iubire El se cheamă
şi din ea ne-a zămislit –
cu iubire, de aceea,
de noi este răsplătit.
Lăudaţi şi cîntaţi
şi vă bucuraţi:
Fiul este printre voi,
Lui vă închinaţi!
Facerea omului
şi neascultarea acestuia:
În vremuri depărtate ce n-au determinare,
căci timpul şi cu spaţiul n-aveau vreo-nfăţişare,
când haos era totul şi formele dormeau
iar siderale blocuri în negură pluteau,
atunci neantul sumbru fu prins de tulburare,
simţind în nefiinţă-i un zvon de perturbare:
Era voinţa fermă a logicii supreme,
pornită să aşeze materia în vreme;
să pună frontiera între nimic şi este,
aşa ca nefiinţa s-ajungă de poveste.
Doar Duhul fără stare zbura prin ne-nchegat
şi-şi rumega proiectul ce-abia era schiţat:
cum fi-va Universul perfect alcătuit,
având în El pornirea, dar fără de sfârşit,
şi cum micuţa Terra la urmă va rodi
viaţă şi-nfrăţire prin vrerea de-a iubi.
În cele şase zile cât facerea decurse
– de fapt întinse epoci din infinit desprinse –
creată fu lumina şi lumea-nsufleţită
pentru întâiul cuplu, ‘nainte de ispită,
fiinţe nepătate din lut întruchipate
şi-n Paradis fixate, fără dureri sau moarte.
Părea că se atinse umanul ideal,
de şarpele-ispită n-ar fi produs scandal
cu-ndemnul său ca Eva din măr să ciugulească
şi-a sa asigurare că n-avea rău să iasă.
Dar cum se încălcase porunca ascultării,
îndată şi perechea fu-n prada disperării
după pe veci pierduta Edenului grădină
şi-a ambilor zvârlire în suferinţi şi-n tină…
În logica firească acestei lumi coruptă,
unde şi hâda moarte şi timpul rău se-nfruptă
din viul fără vină şi-a omului viaţă,
şi fiii lui Adam dedatu-s-au la harţă,
iar Abel fu ucis de crudul Cain pe dată,
ca fratricidul sânge pe om să se abată.
Nici alte generaţii n-au fost mai acătării,
de-ar fi s-avem în minte cetăţile pierzării
– Sodoma şi Gomora, corupte şi-ndrăcite –
ce-n smoală şi pucioasă pieiră nimicite;
ori oamenii din vremea lui Noe fericitul,
pe care, meşterind la arcă, îi amuza cu textul
că fi-va catastrofă printr-un noian de ape,
ca răii să se-nece şi bunii doar să scape…
Văzând, dar, Preaiubitul că omu-i fără vlagă
când mântuirea-i cere ca firea să şi-o dreagă,
trimise pe Pământ pe Fiul său curat,
ca omului să-i fie exemplu de urmat
în lupta inegală cu Duhul luciferic,
ce lumea strânge-n braţe c-un râs mefistofelic.
Iisus în pustie:
Trecut-au zilele de post
şi eu sunt pregătit
să intru-n astă lume,
de sarcini să m-achit.
Nu-i greu de presupus
că nu-mi va fi uşor
pe oameni să-i conving
că-s izbăvirea lor
în dubla-mi ipostază
de Om şi Dumnezeu:
lucrarea va avea succes
de ei se vor iubi mereu.
Te rog, Atotputernice Părinte,
să fim ce-am fost mai înainte,
ca oamenii să-i reclădim
smulgându-le păcatele din minte!
Apare Lucifer:
Ah, ah, ce revedere!
Deşi ştiam că vei veni,
nicicând nu mi-am închipuit
că-ntr-un pustiu ne-om întâlni.
De fapt mi-i absolut egal
că-i munte, sat sau o câmpie;
ne-am întâlnit şi-i îndeajuns
pentru-mpăcare şi frăţie.
Căci, ştii prea bine, suntem fraţi
şi-un Tată-avem noi amândoi –
m-am săturat de ştrengărit,
vreau să mă-ntorc ‘napoi la voi.
Am obosit tot alergând
pe globul ăsta mititel;
mi-e dor de zări nemărginite,
mi-e dor să-L întâlnesc pe El!
Îmi e de-ajuns cât m-am luptat
cu inerţia omului,
ca etica să-i bag în cap
prin forţa argumentului,
cum că ce-i bine nu e rău
pentru umana existenţă.
Căpăţânos şi nărăvit,
e incapabil de esenţă,
dar vrea s-arate cine-i el,
din negru, alb făcând pe dată –
e-un încrezut şi un mişel
şi Terra mă scârbeşte toată.
Îmi place mult din Carte pilda
cu fiul rătăcit şi-ntors –
nu vreau viţelul gras ofrandă,
deşi mă simt de vlagă stors.
Mi-e dor de terciul de acasă
ca de-un ospăţ îmbelşugat;
vreau să mă-ntorc, dar nu pe geam,
ci ca un fiu ce-a fost iertat…
Iisus:
Mă uit la tine şi mă mir
că ai rămas precum te ştiu:
rebel şi mândru peste poate,
cu capu-n nori şi cam diliu.
Şi-acum, când dat-ai peste cap
universala armonie
cu pofta de-a sui mai sus
de Cel ce-n veci El o să fie,
Unicul Sie-şi pe măsură,
acum ai vrea să fii iertat,
ba chiar iubit ca la-nceput
după ce-n rău eşti împărat.
Dar chiar de-ar fi să ţi se ierte
semeţul Everest al preatrufiei,
nu văd naivul să te creadă
că poţi fi robul dragostei şi-al milei.
În mii de veacuri ţi-ai rodit
doar vrerea fără-ngrăditură;
cum poţi să fii ce n-ai dorit,
când te-ai pierdut de-atâta ură?
Lucifer:
De mie-mi spui că-s neschimbat,
răspunde-ţi-oi cinstit îndată:
rămas-ai cum ai fost cândva,
doar fiul bun de lângă Tată.
Nu cred să fie-o reuşită
– şi fericire nici pe-atât –
ca-n veşnicii fără de număr
să faci ce Altul ţi-a sortit,
să fii, adică, fără vrere,
ca numai vrerea Lui s-o faci –
decât în rai şi fără vlagă,
mai bine-n iad şi printre draci!…
Dar tu te-ai resemnat să stai
în umbra cosmicului Tată
şi să-L aprobi fără crâcnire
cu îngerescul cor deodată.
Fireşte că-i mult mai comod
să execuţi ce s-a decis
şi-n veci să nu-ţi pui întrebări,
chiar de-i lucrarea un abis,
aşa ca omul, conceput
din lut după divinul chip,
astfel ca el să cadă-n cer
spre-Acel abis ce-i arhetip.
Văzându-şi Tatăl neizbânda
cu jucăria zisă om,
pe care eu am dibuit-o
c-aspiră l-al ştiinţei pom,
te-a-nsărcinat să-i fii aproape
şi să-l salvezi cu orice preţ,
chiar de va fi ca în final
să fii taxat ca natăfleţ
pentru credinţa îndurării
şi scopul său mântuitor,
ce doar pieirea-ţi pregăteşte
după un chin întristător.
Din nou se-adevereşte faptul
– deşi-s de viclenie bănuit –
că-l ştiu pe om până-n rărunchi,
cum Făcătoru-n veci nu l-a citit.
Păcat de tine, biet naiv,
că vezi în om o şansă de-afirmare!
El nu-i ce speri, e cel ce e:
un prefăcut cu-apucături barbare…
Iisus:
Vade retro, şi mă lasă
cu sfaturile-ţi ipocrite!
N-ai să m-abaţi din calea mea
cu ispitiri meşteşugite.
Lucifer:
M-am aşteptat l-acest răspuns
ce-ţi ilustrează sârguinţa.
Dar cum eşti gata de-o lucrare
unde-ţi vei pierde zelul şi fiinţa,
mă văd dator să te anunţ
că firea omenească-i diferită
de cum se vede ea din cer,
căci logica umană-i cam trăznită.
Principii antagonice suntem
şi-aşa vom fi în veac de veac –
ce ţie-ţi place, eu urăsc
şi-n a ta ură mă complac.
Iisus:
Parcă vroiai să te întorci
la cei ce îţi inspiră silă –
eşti lunecos precum un şarpe
şi mă-nfiori, dar mi-i şi milă…
Lucifer:
Doar pulsul l-am luat prin tine
la preacelesta atmosferă
şi-am înţeles că staff-ul tot
pe veci m-a izgonit din sferă.
De fapt nu-i greu de priceput
chiar pentru mintea ta înceată,
că niciodată nu pot sta
opusele principii laolaltă:
nici adevărul cu minciuna
nu pot trăi îmbrăţişaţi,
după cum binele cu răul
nu se iubesc ca nişte fraţi,
deşi se spune cu dreptate
că-n orice rău e şi un bine
şi că supremul Adevăr
din părţi de adevăr provine.
Dar Bine, Adevăr, Frumos
sunt pentru om de neatins –
doar crezul tău va demonstra
că-n Tatăl totul e cuprins.
Mai bine, însă, mă opresc
din speculaţii inutile,
ce-s pâinea filosofilor
şi-a sfinţilor cu minţi futile…
Vreau să te-ntreb de eşti dispus
să facem cuplu redutabil
şi ca-n tandem, eu prima roată,
a doua tu-n rulaj stabil.
De te-nvoieşti, vei stăpâni
întreg Pământul până-n veac:
cu munţi, câmpii şi cu fiinţe
care încântă sau displac…
Iisus:
Refuz să cred c-am auzit
asemenea enormităţi –
să piei din faţa mea, Satano,
şi-n veci de veci să nu te-arăţi!
Lucifer:
Întreaga lume să constate
c-am vrut să-mpac ce-i despărţit,
dar m-am izbit de zidul surd
al cerului încremenit.
(Dispare cu un ultim hohot de râs mefistofelic.)
Corul îngerilor:
Lăudaţi şi cântaţi,
Fiu-i pe Pământ!
Prin El veţi fi mântuiţi
şi prin Duhul Sfânt.
Ploaia de iarnă
Ploaia de iarnă,
tertipul prin care vremea
încă indecisă
soarbe lacrimile
de pe faţa fardată a zăpezii,
izgonită aproape cu totul
din munţii storşi de vlagă,
cu pante care duc la vale
speranţele noastre
frumos ambalate
în promisiuni electorale,
şi de pe câmpiile
negre de supărare
c-au ajuns de râsul lumii
tot aşteptând
să fie iar ce-au fost,
ba chiar mai mult.
Sfârşitul ziarului
Ajuns şomer
din pricini încă neştiute
– posibil bătrâneţea,
ori mai degrabă nepăsarea
amicilor de altădată –
ziarul fardat ca o cocotă
a coborât în stradă
la agăţat clienţi de-a valma
din cei pârliţi
şi doar niţel şcoliţi,
nădăjduind a sa salvare
de la eşec
şi de la-nnec
prin revenire-n neuitare.
Dar oricât nurii şi-i arată,
nu-i nimeni să-l dorească
şi-n mapă să-l poftească,
încât scârbit şi deprimat
el ghem se face
şi-n voia vântului se lasă,
până măturătorul îl înhaţă
şi-l zvârle-ntre gunoaie,
ca minte să-l înveţe
că locul lui e printre zoaie.
Impudoarea iernii
Sătulă să tot zacă
în nesfârşirea cheală
şi cam seacă,
iarna-şi uită de pudoare
în ritualul revenirii
de-o vecie şi mai bine,
şi trupul rebegit de puritate
şi-l culcă-n geruit oftat
peste-al pământului rotat,
ca din a lor împreunare
– sfinţită cu speranţe milenare –
să se nască
şi să crească
beteala vechilor colinzi
rodite-n fericiri de-o clipă,
apoi zvârlite-n amintire
cu brăduleţul dezbrăcat
dar şi cu anul ce-a plecat.
Căţelul pământului
De când e omul om,
el
– aidoma lui Ali Baba
şi celor patruzeci de hoţi –
tot bate şi iar bate
doar-doar pământul s-o deschide
pân’ la tărâmul de dincolo
ce poate fi zărit
numa-n fântână de-un copil,
ca din organe şi din maţe
cu străluciri de aur şi rubine
să-şi făurească lanţuri la picioare,
crezând c-aşa şi fericirea vine.
Tezitu-s-a
Căţelul pământului
că-i fuge terenul
de sub picioare
de-atâta vaier,
şi de-atunci tot latră
ca omului să-i dea de ştire
că-ndată va cădea
în groapa fără fund
a universului de cimitire.
Dar cin’ să ia aminte
la voci de peste fire,
când firea păcătoasă
pe om îl îmboldeşte
să meargă înainte
şi să-şi dea foc la casă?!…
Sfârşitul singurătăţii
Trezitu-m-am în plină noapte
în al singurătăţii hohotit,
cum că-i bolnavă de tăcerea-mi lungă,
drept care la plecare s-a gândit.
“Dar cum voi fi eu fără tine?”
am dat să strig, iar ea m-a repezit:
“Nu mie-mpreunarea să mi-o ceri,
când tu neliniştii i-ai fost menit;
fii cel ce eşti – un visător
pierdut în astă lume a cârtirii,
unde visarea-şi are rostul ei
de condiment al vieţii şi al firii”.
Norii suri
Norii suri cu frunţi imense
lenea tot mai jos şi-o lasă
şi cu plânsul lor ciclopic
prind pământul ca-ntr-o plasă.
Aş putea pe-a ploii funii
să mă urc până la stele,
de-aş avea încredinţarea
c-am scăpat de-a lumii rele.
Dar cum omul lut se cheamă
şi cum moartea-n lut se-ndeasă,
ce să caut eu aiurea
când pământu-mi este casă?
Mai bine moartea printre-ai tăi
decât o viaţă-nstrăinată
pe un tărâm fără hotar
unde lumina-i degerată.
Căci moartea nu-i punctul final
de viaţa-i cu folos trăită,
smulgând o clipă cât vecia
din fericirea irosită.
Iar fericirea dar s-o faci
celor ce sunt şi vor mai fi –
dovadă vie că-i bogat
doar cel ce ştie-a dărui.
Interpelare
Doamne,
de la aleşi am învăţat
cum poţi primi răspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept că ele nu ajută
o viaţă-atâta de coruptă
încât apare ca sucită,
dar orişicât avem dovada
că plugul şi-a pornit lucrarea
în minţi, deprinderi şi-obiceiuri,
să are democratic ţara
cu zelul din agricultură,
unde ţăranii reciclaţi
muncesc cu spor la-nfulecat
de când au document la mână
că sunt şomeri calificaţi.
*
Te-ntreb atunci ceresc Părinte,
cum l-ai făcut pe om de-i şui
şi unde este mintea lui
când rosturile şi le uită
împins de forţa egoismului?
C-o mână doar ai dăruit,
altfel cum naiba se explică
că omul pare-un zăpăcit:
ba şoricel flămând de taine
dosite-n scrinul vrerii Tale,
ba frunză smulsă de păcate
din pomul vieţii fără moarte,
ce de furtuni e-nvârtejită
şi-apoi în tină azvârlită…
Crăiasa zăpezilor
Mai alb ca neaua şi lumina
e al crăiesei trup divin,
înveşmântat în văluri dalbe
şi-n toate aducând a crin.
Miros de crini ea răspândeşte
la fiecare gest regal –
zeiţă e, dar şi femeie
cu părul lung şi-obrazul pal.
Stă singură-n al ei palat
durat din gheaţă şi din nea
şi un suspin i se strecoară
din pieptul palpitând abea…
De gheaţă fu până mai ieri,
când la hotarul dinspre sud
văzu sărind din floare-n floare
zeul Amor gingaş şi nud.
De-atunci îl vede şi-l tot vede
cum tumbe face-n văi şi lunci,
iar inima i-a prins a bate
mai altfel ca şi pân-atunci.
Un dor de soare o cuprinde,
dor de verdeaţă şi căldură,
de dragoste mistuitoare
cu-aromă dulce de-aventură,
încât scârbită ea se simte
de tron şi-a sa împărăţie;
ar vrea ca totu-n schimb să dea
numai iubita lui să fie.
Dar cum să schimbi ce ţi-i sortit
de Cel ce-n mâna Lui închide
destine şi atâtea morţi
ba exemplare, ba mai hâde?!
De-aceea stă îndurerată
gândindu-se că nemurirea
o fi ea bună-n linii mari,
dar are şi o parte rea:
Când nemuriţii nu au voie
să facă ce fac muritorii,
e semn că-n veşnicii e-o hibă
cu piesa şi cu toţi actorii!
Părul tău
Noptos
şi greu de-mbătător miros,
părul tău
– o, preafrumoaso –
e puntea aruncată
de oarba întâmplare
peste torenţii sorţii mele,
pe care se duc
şi se tot duc
speranţele iubirii nepereche,
strânsă ca-ntr-un cleşte
de dor şi disperare.
Glasul clopotelor
În fiecare zi-i orgie
de voci iscate în aramă –
e-a clopotelor tânguire
după eternul ce pe om îl cheamă.
Şi glasul clopotelor Parce
peste oraş aleanul şi-l presară,
ca omului să-i dea de ştire
că viului sortit îi e să piară.
Apoi coloana vocilor unite
se-nalţă ajungând la cer,
ca-n sus să ducă doruri multe
şi-n jos s-aducă blândul ler.
Noul an
Din trupul timpului desprins
şi din al său avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.
N-avem motive să-l dorim
ori să-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fraţii lui
ce văd în om doar un nimic.
Dar ne-amăgim să tot sperăm
că noul an va fi altfel,
când megaplanuri zămislim
şi când ne cramponăm de el.
Românii-n speţă au talent
să se-amăgească-n fel de fel
prin cincinale şi-anuale
durate c-un politic ţel.
Atâta doar că timpul râde
de-ale politicului mofturi,
văzând în ele nostimada
cu broasca şi-ale ei avânturi,
ce pusu-s-a să bea la apă
până cât leul va ajunge,
dar a crăpat mai înainte
ca brotăceii s-o alunge.
Albul matern
Albul lăptos al zăpezii
surâde
când buzele reci
ale luminii pale
ating faţa dumisale,
şi cu tandreţea unei mame
prepară scutece de gheaţă
pentru pământul
adormit
şi-ntroienit,
care aidoma unui copil
scânceşte mulţumit
şi-n somn tresare
c-un adorabil ţocăit.
Homo ludens
(Omul care se joacă)
Că omul s-a jucat cu focul
de când în lume ochi făcu,
ne-ncredinţăm nu doar din mituri,
ci şi din chipul lui de-acu.
În plan moral-spiritual
el a rămas acelaşi ins –
avid de-onoruri şi de bani
şi-n felurite intrigi prins.
Politiceştile cabale
sunt jucăria sa-ndrăgită,
chiar şi atunci când zvârle-n foc
speranţa unei lumi minţită…
Fireşte că nu-i focul furat
de Prometeul curajos
pentru a omului progres
când de-a-ncălare, când pe jos,
eroic act fără egal
ce-n zei stârnit-a ofticatul,
încât făptaşul fu legat
să-i mânce vulturul ficatul.
Nu-i nici măcar focul edenic,
pe care-Adam l-a înteţit
cu-mbucătura buclucaşă
din fructul pomului oprit.
Îi jocul lui din totdeauna
cu reguli pentru jucător,
pe care tot el le încalcă –
Deci homo ludens e-un trişor!
Mersul tău
Mersul tău,
divina mea,
aidoma-i c-o floare
în mişcare,
ce trupul graţios şi-l pleacă
dup-a zefirului suflare;
e un poem al dăruirii,
eterna omului poveste
nu numai despre Feţi frumoşi
şi cu Ilene Cosânzene,
ci despre-acei necunoscuţi
de veşnicie înghiţiţi,
ce-au pătimit pe-a lor Golgotă
când dragostea le-a fost răpită;
un fulg de nea e mersul tău
în legănarea lui de vis,
ce-n gene-ncearcă să-şi anine
intensul alb de paradis;
ori poate că-i o melodie
sculptată-n supraomenesc,
cu-nmlădieri ce te-nfioară
şi cu fiori ce te-ameţesc.
Balada disperaţilor
Ni se părea în comunism
că rău mai mare-i peste poate –
azi, după douăzeci de ani,
speranţele ni-s toate moarte.
Visam după Decembriadă
la lapte îndulcit cu miere
şi prea puţin ne sinchiseam
că bunăstarea-i doar părere
atâta timp cât suntem aşi
doar la consum şi la şutit.
“Nu pregetaţi”, ne îndemnau
aleşii ce ni i-am dorit:
“Luaţi – c-al vostru este totul –
să nu mai ştiţi ce e nevoia,
căci voi trudit-aţi zi şi noapte
înfulecând salam cu soia…”
Iar oamenii i-au ascultat,
şi-aşa dezastrul s-a pornit
în codrii, fabrici, ceapeuri,
până ce ţara-a sărăcit.
Atunci din hău au apărut
miliardari de mucava,
cu ifose de buni români
şi aere că-s cineva
în aste vremuri de restrişte
pentru sărmana noastră ţară,
când toţi străinii s-au unit
ca să ne facă de ocară,
că România-ar fi codaşă
în Europa unitară,
când patrioţii ştiu prea bine
c-om fi ce fost-am altăoară.
Tocmai de-aceea guvernanţii
– fideli în ţelul lor ratat
şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii –
doar datorii au contractat.
Şi-acum când ţara stă să moară,
tot nevoiaşul e silit
prin legi, decrete şi-alte acte
să-şi dea obolul pricăjit
spre-a statului înzdrăvenire,
după ce alţii mii şi mii
continuă să-i sugă vlaga
cu lăcomie de harpii.
Nu-i greu să iei de la săraci
când şeful statului susţine
că legile-s de hoţi făcute
pentru fârtaţi şi al lor bine.
Cu-asemenea mentalităţi
şi practici vechi, fanariote,
ajuns-a România azi
fără pingele la ciubote.
La ce i-ar folosi de fapt
ţinuta mândră şi prosperă,
când ea ţinteşte să ajungă
o demnă ţară bananieră?
Fatalismul românesc
Nimic din ce-a fost altădată
motiv de stimă şi mândrie
nu-nseamnă astăzi la români
mai mult de-o jalnică trufie
pentru pretinşii patrioţi
cu sentimente ipocrite,
ce românismul şi-l clamează
când vreri de clan sunt urmărite.
Deşi-s în spirit cerşetori
şi braţele li-s cetluite
când vine vorba de popor
şi-a sale vise zdrenţuite,
ei se arată generoşi
în vorbe şi promisiuni,
ba şi-n pomeni electorale
cu izul greu de stricăciuni.
După ce-aleşii s-au văzut
cu sacii-n carul guvernării,
din spusa lor rămâne-n urmă
doar semnul tipic al mirării:
“Cum, Doamne”, -şi spun alegătorii,
“de ne-am lăsat din nou prostiţi,
când ştim prea bine că-s totuna
şi-n furtişaguri sunt uniţi?!
Decât cu-asemeni democraţi
ce promovează lichelismul,
mai bine fără de aleşi,
c-atunci reducem fatalismul…”
Bătrâna iarnă
Când dinţii soarelui se-nfig
în trupul descărnat al iernii,
de-auzi cum geme chinuit
sub pura greutate a luminii,
ea-n lut îşi află alinarea
şi lui îi dăruieşte
sudoarea opintelii inutile
şi-a lacrimilor preamărire
pentru ce-a fost şi iar va fi
în nesfârşita timpului rotire.
Doar noaptea simte că renaşte
sub plapuma luminii siderale,
încât albeaţa-i dureros luceşte
de gerul crunt al frumuseţii sale.
Bătuta pe loc
Nu-ncape nici o îndoială
că-n România-s transformări
de când românii s-au văzut
în NATO unşi ca plătitori
şi-n Europa manglitori:
Alta-i mâncarea şi maşina
– bogate-n euri şi dichisuri –
aşa cum ferm ni se impune
prin comisari şi în înscrisuri;
şi casele-s schimbate azi
de când românii voiajează –
copiii vor doar internet,
maşini de lux şi şcoală niet,
în vreme ce părinţii lor
ba trag în jug, ba divorţează…
Dar au rămas bătute-n cuie
năravurile-n gropi dosite,
cu cerşetori printre gunoaie
şi cu dezbateri prelungite
despre politici fel de fel,
încât bătuta tot pe loc
rămâne-al nostru vajnic ţel.
Hora dezbinării
Înţelepciunea românească
în ziceri este încrustată,
precum aceea-n care omul
constată că-i e capra moartă,
şi-atunci condus de bunătate
şi de-o iubire creştinească,
înalţă rugi ca şi vecinul
cu capra lui să păgubească.
Aşa fiind mentalitatea,
nu-i de mirare că românii
din ţară şi din diasporă
se au precum se au duşmanii.
Cum dezbinarea-i la tot pasul
şi consecinţa evidentă
chiar când ei pacea o doresc
şi a unirii horă cântă,
ca la recenta sărbătoare
din dulcii Iaşi şi din Focşani
unde românii se-njurară
aidoma unor ţigani,
nu ne rămâne decât ruga
de-a dobândi o altă karmă,
în care toţi să folosim
mintea românului din urmă.
Schimbarea la faţă
De când intrat-a-n Uniune
schimbatu-s-a la faţă România
cu mii de europlăcuţe
în coadă-i atârnate,
prin care
– ne-o demonstrează creditorii –
avem tot dreptul democratic
acordat cobailor
cu vechi state de serviciu
să ne spânzurăm
sau să ne schimbăm
până la deplina uitare
a ceea ce-i o profanare
pentru istoria neamului,
dar cu toţii să-nvăţăm
şi-n veci să nu uităm
c-a soarelui cărare
de la Apus răsare
deasupra ţestelor plecate,
ce sabia le taie
din palme cât ai bate.
===========
George PETROVAI
Partajează acest conținut:
Publică comentariul