PREMIERA

MI-E DOR, MAMĂ!

Mi-e dor, mamă, să mă săruţi pe frunte;
Să-mi spui, cum ştii doar tu, lucruri mărunte;
Mi-e dor de ochii tăi senini, albaştri,
De vorba ta blajină de sihaştri.

Mi-e dor să m-aştepţi seara la portiţă;
Eu să mai vin fluierând pe uliţă.
Mi-e dor să-ţi mai fac un nod la năframă,
Să te mai văd trebăluind, of, mamă!

Mi-e dor să mai merg cu tata la coasă,
Prin iarbă, desculţ, când roua se lasă,
Să mai adorm pe-o căpiţă de fân,
Cu greieri, la scripcă, arcuşul să-ngân.

Mi-e dor să-mi mai fie iarăşi foame,
Să mă caţăr printre crengi după poame
Şi să mănânc cireşe amare,
Cu mămăligă ascunsă-n ziare.

Să hoinăresc toată ziua pe dealuri,
La prânz să m-arunc în iaz, printre valuri,
În amurg să mă retrag înspre maluri,
Obosit, să mă culc pe idealuri.

Mi-e dor să-ţi mai trimit câte-o scrisoare,
Măcar aşa… la câte-o sărbătoare;
Să te întreb: „acum ce te mai doare,
Măicuţa mea, cea sfântă născătoare?”

Te-anunţ că voi veni de Paşte-acasă.
Să te găteşti, că vreau să fii frumoasă
Şi vezi de taie gâsca cea mai grasă!
Căci vreau de Paşti să stăm cu toţi la masă.

 

 

N-AŢI VĂZUT CUMVA O ŢARĂ?

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
Azi am venit şi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:
„Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în ţară-i multă sărăcie…
Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!”

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
Cântată de poeţi odinioară,
Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă… de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,
Călcată în picioare şi murdară?
Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!

 

PREMIERA
M-A TREZIT TATA

 

m-a trezit tata
tocmai visam
o pajişte înverzită
eu alergam după fluturi

să mergem la coasă

mi-am tras pantalonii scurţi
şi am plecat amândoi
fără să scoatem o vorbă
cu noaptea în cap
nespălaţi şi desculţi

din când în când
mă opream
să-mi scot spinul
ce nu-şi găsea loc
decât
la mine în talpă

„hai mai iute, mă îndemna tata
acuşi răsare soarele!”
şi eu fugeam şchiopătând după el

iarba se culca pe spate
ca nişte soldaţi seceraţi de gloanţe
trezind greierii din somn

în urma noastră răsăreau brazde
ca nişte morminte

soarele a uscat totul
coasa nu mai tăia

roua înmuiase iarba
ca o lacrimă
o inimă de piatră…

 

PREMIERA

TRECUT-AU ANI, N-OR SĂ MAI TREACĂ!

 

Trecut-au ani şi-or să mai treacă
Pe-acest pământ de osândiţi.
Un om se naşte, altul pleacă
Şi cât trăim suntem grăbiţi.

Azi te-ai născut şi n-ai răbdare,
Părinţii vrei ca să-i întreci.
Cum ziua este trecătoare,
La fel prin viaţă ai să treci.

Matur o să te vezi deodată,
Ghicindu-ţi soarta în ghioc.
Şi-ai să blestemi că niciodată,
În viaţă, n-ai avut noroc.

Cât timp speranţa licăreşte
Şi ‘nalţi privirea către cer,
În tine, gingaş, glăsuieşte
Copilul, ca un mesager.

Din vise mari, înaripate,
Ai să te-alegi c-un gust amar
Şi tot te amăgeşti că poate
Mai rupi o zi din calendar.

Trecut-au ani, n-or să mai treacă!
Bătrân la vorbă şi la mers,
Izvoarele îndată seacă
De-amu vei fi un… fapt divers!

 

VOI MURI AZI, POATE MÂINE?

 

Voi muri azi, poate mâine?
Mă-ntreb adesea când asist
La un concert de clopot trist;
Cât ne zbatem pentru-o pâine…

Multă lume-ndoliată
Ascultă-acelaşi vechi prohod
Şi parcă mi se pune-un nod
În răşina tămâiată…

Vei trece suflete un pod,
În groapă, trupul o să-l laşi;
Prin ţintirim, tăcuţii paşi,
Încheie-al vieţii episod.

De-acum treci în amintire,
De parcă nici nu ai fost viu;
Te-aşteaptă sfântul interviu
Şi-un etern de… pomenire.

Lacrimi, dacă vor mai curge,
De-atâta dor se vor usca;
La moartea mea se vor brusca
Hulpavi, băutori de sânge…

Tânăr îs şi sunt în vână,
Dar când popa glăsuieşte:
„Doamne sfinte, miluieşte!”
În pumn strâng nişte ţărână…

 

ÎN LUME TOATE SUNT DEŞARTE

 

ai fost o notă muzicală
un do de sus sau poate-un la
deschis-ai un concert de gală
dar l-ai închis c-un…  tralala

ai fost pe scenă primadonă
şi glasul tău suia divin
chiar înflorise-o anemonă
când ai plecat cu braţul plin

în posturi te visam madonă
îngenuncheam în rugăciuni
dar oja ta cu acetonă
îmi aprindea sub tălpi tăciuni

când mai citesc azi câte-o carte
îmi fură ochii un verset
în lume toate sunt deşarte
dar orice zi e un reset

şi-atunci când viaţa n-are miez
încearcă să te relaxezi
c-un marş de melc în fa diez
că tot ce-ai strâns îndată pierzi

 

PREMIERA

NU PLEC!

 

Nu plec, nu scapi aşa uşor de mine
Chiar de m-alungi şi mă împingi pe scară!
Eu sunt mai credincios decât un câine,
Nici lanţul nu l-aş roade-n frig afară.

Să-mi dai, de-ţi aminteşti, un colţ de pâine;
Pe geam poţi să-l arunci, făr-o privire
Şi, bucuros, ştiind că-i de la tine,
Nu-mi va păsa de-a morţii otrăvire.

Să nu-mi dai apă, nicio picătură!
Căci cerul s-o-ndura, măcar, o noapte,
Să-mi stingă-n ploaie-a buzelor arsură
Ori arşiţa din trup, când vântul bate.

De n-oi primi nimic, din toate cele,
Tu leagă-mă pe rug şi-aprinde focul!
În fumul albăstrui să urc spre stele,
Să-i caut veşniciei noastre – locul.

 

George SAFIR

Bacău

28 aprilie 2011

SURSA: http://ziarulzidul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

7 Comments

  1. didi bocanet

    7 octombrie 2011 at 5:27 PM

    Sunt impresionata de toate versurile.Nu am mai citit de mult niste versuri care sa ma tulbure atit de mult, contin atita sensibilitate si adevar incit chiar nu poti fi insensibil citindu-le si chiar nici lacrimile nu pot sa se stapineasca si fara voia mea se rostogolesc pe obraz..Mult succes in continuarie si mi-ar face deosebita placere sa mai am ocazia sa citesc si alte versuri .

  2. Elena

    27 noiembrie 2011 at 4:08 PM

    Felicitari si sa va dea Dumnezeu sanatate si putere! E tot ce pot sa spun, in timp ce ma rog sa mai existe in tara asta ROMANI adevarati, asa cum, din fericire, constat ca au mai ramas.

  3. dana

    16 februarie 2012 at 10:39 PM

    M-ati impresionat cu “N-ati vazut cumva o tara??”
    Superb!!! va multumesc din suflet!

  4. dana

    17 februarie 2012 at 2:05 PM

    Si va rog mai scrieti!!! Pt mine poezia dvs e balsam si medicament.

  5. stela

    25 martie 2012 at 12:39 PM

    Am descoperit poezia dumneavoastra datorita unui pps trimis de o prietena . ” N-ati vazut cumva o tara ? ” este o intrebare dureroasa pe care si eu mi-am pus-o de multe ori, neantelegand cum si cand ne-am pierdut ca popor, ce s- a intamplat de ne pleaca in toata lumea copiii? V-am cautat apoi pe Google si am gasit aceasta pagina cu versuri atat de sensibile si atat de firesti cum nu credeam ca mai scrie cineva in ziua de azi. Multumesc !

  6. adriana ariadna

    5 octombrie 2013 at 3:37 PM

    În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul.
    citat din Sfântul Ioan Gură de Aur —--“Suntem ceea ce iubim.” Nichita Stanescu

    ,,u plec, nu scapi aşa uşor de mine
    Chiar de m-alungi şi mă împingi pe scară!
    Eu sunt mai credincios decât un câine,
    Nici lanţul nu l-aş roade-n frig afară.

    Să-mi dai, de-ţi aminteşti, un colţ de pâine;
    Pe geam poţi să-l arunci, făr-o privire
    Şi, bucuros, ştiind că-i de la tine,
    Nu-mi va păsa de-a morţii otrăvire ,,

  7. Vasile

    8 februarie 2014 at 5:28 PM

    Am primit urmatorul E-mail, care m-a derutat privind apartenenta ac.poezii.Eu stiu ca este a poetului George Safir si-i multumesc pentru ca lasa zestre poporului roman ac.poezie.

    To
    cc
    Subject
    M. Cartarescu. -- Singura mea avere. !!! Cititi si comentariu

    SINGURA MEA AVERE Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?
    Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
    Azi am venit şi-o caut cu ardoare,
    Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

    O caut peste tot, am fost şi-n sate,
    Ogoare plâng în buruieni lăsate,
    Înspre păduri, potecile uitate
    M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

    Acasă poarta nu e zăvorâtă,
    Căci mama tot mai iese şi se uită;
    Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
    Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

    Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:
    “Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
    La noi în ţară-i multă sărăcie.
    Ştiu ei -- că de-or veni, la ce să vie?!”

    Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
    Cântată de poţi odinioară,
    Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
    Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

    Acolo nu era, de bună seamă,
    Că prea o înjurau români de mamă;
    Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
    Erau culese parcă. de pe Lună!

    Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,
    Călcată în picioare şi murdară?
    Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,
    Eu o declar singura mea avere! Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată în ţară e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Aceasta ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale. Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi. Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi „în perioadă” de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică. Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău, ca târfele şi noii îmbogăţiţi. Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată. Şi cine e arogantul numărul 1? Şi miştocarul numărul 1? Şi cel dintâi călcător pe grumazuri? Vă las pe voi să vă gândiţi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…