George SAFIR – „Dor de ţară” (poeme)

Sunt impresionata de toate versurile.Nu am mai citit de mult niste versuri care sa ma tulbure atit de mult, contin atita sensibilitate si adevar incit chiar nu poti fi insensibil citindu-le si chiar nici lacrimile nu pot sa se stapineasca si fara voia mea se rostogolesc pe obraz..Mult succes in continuarie si mi-ar face deosebita placere sa mai am ocazia sa citesc si alte versuri .

Felicitari si sa va dea Dumnezeu sanatate si putere! E tot ce pot sa spun, in timp ce ma rog sa mai existe in tara asta ROMANI adevarati, asa cum, din fericire, constat ca au mai ramas.

M-ati impresionat cu „N-ati vazut cumva o tara??”
Superb!!! va multumesc din suflet!

Si va rog mai scrieti!!! Pt mine poezia dvs e balsam si medicament.

Am descoperit poezia dumneavoastra datorita unui pps trimis de o prietena . ” N-ati vazut cumva o tara ? ” este o intrebare dureroasa pe care si eu mi-am pus-o de multe ori, neantelegand cum si cand ne-am pierdut ca popor, ce s- a intamplat de ne pleaca in toata lumea copiii? V-am cautat apoi pe Google si am gasit aceasta pagina cu versuri atat de sensibile si atat de firesti cum nu credeam ca mai scrie cineva in ziua de azi. Multumesc !

În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul.
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur ----„Suntem ceea ce iubim.” Nichita Stanescu

,,u plec, nu scapi aşa uşor de mine
Chiar de m-alungi şi mă împingi pe scară!
Eu sunt mai credincios decât un câine,
Nici lanţul nu l-aş roade-n frig afară.

Să-mi dai, de-ţi aminteşti, un colţ de pâine;
Pe geam poţi să-l arunci, făr-o privire
Şi, bucuros, ştiind că-i de la tine,
Nu-mi va păsa de-a morţii otrăvire ,,

Am primit urmatorul E-mail, care m-a derutat privind apartenenta ac.poezii.Eu stiu ca este a poetului George Safir si-i multumesc pentru ca lasa zestre poporului roman ac.poezie.

To
cc
Subject
M. Cartarescu. -- Singura mea avere. !!! Cititi si comentariu

SINGURA MEA AVERE Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
Azi am venit şi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:
„Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în ţară-i multă sărăcie.
Ştiu ei -- că de-or veni, la ce să vie?!”

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
Cântată de poţi odinioară,
Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă. de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,
Călcată în picioare şi murdară?
Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere! Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată în ţară e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Aceasta ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale. Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi. Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi „în perioadă” de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică. Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău, ca târfele şi noii îmbogăţiţi. Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată. Şi cine e arogantul numărul 1? Şi miştocarul numărul 1? Şi cel dintâi călcător pe grumazuri? Vă las pe voi să vă gândiţi!