Tristeţe de toamnă

Răsar din rug de suflet triste gânduri
Ce-aştern culori de toamnă în petale
Se scutur’ frunzele pe-alei… rafale
De vânt pribeag alungă flori şi fluturi.

Distinsa toamnă în amurg se-adapă
Din lacrimi crude ce roiesc sub gene
Se-mbată-n linişti pătrunzând alene
În rostuiri de gând, se unduie şi pleacă…

Prin ramuri dezgolite plâng regrete
Strivite-s surd în tâmple triste doruri
Romanţele târzii din dulci fioruri

Cu dansul ploii ce se-sparge-n plete.

Trăiri pierdute-n ceţuri, marmorate
De plânsetul şi zbuciumul ce doare
În toamna tristă ruginesc ponoare

Suflete scrise-n file de vise spulberate…

*****

Toamna, acasă, la mine-n Ardeal

Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului
I-am simţit sarea pe buzele-mi arse de vânt,
Mi-am aşezat sufletul într-un colţ al pridvorului
Aşteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ.

Lin, din zarea albastră un tainic acord străbătea
Mângâind ramuri goale şi triste cu cântec de jale,
Pe vârfuri de munte-am zărit rămăşiţe de stea,
Frunze uscate şi ierburi jilave-aşternute pe cale.

Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri
Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni
Zăresc lâng-o frunză uscată, ca în dulci primăveri

Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: „să fim buni”.

E-o linişte-adâncă, frumosul e-n suflet, dorinţa-n priviri,
Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,
Din coşuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri
Aşa e toamna târzie acolo, acasă, la mine-n Ardeal.

*****

Singură-n toamnă

Mi-e sufletul gol şi cu paşi tremurânzi

Mă zbuciumă toamna în vise pierdute

Cu mâinile-mi reci peste ochii flămânzi

Împrăştiu speranţe spre lumi neştiute.

Frunze-ofilite pe-alei mă-nfioară

Şi vântul prin codri sălbatec vuieşte

Bruma pe flori şi pe ierburi coboară

Iar sufletu-mi singur în toamnă trăieşte.

Caut în mine puterea de-a-nvinge

În lupta cu gândul rebel şi-ntristarea

O lacrimă caldă obrazu-mi atinge

Mi-e muntele frate şi soră mi-e marea.

Îţi simt depărtarea… te-afunzi în tăcere

Eu ştiu că ţi-e teamă iubirea să-mi dărui

În tine musteşte o veche durere

De ce fugi, iubite şi-n ceaţă te-nvălui?

*****

Nu te vreau, toamnă!

Mi-e frică de tine, toamnă!

Ştiu că spulberi corole

şi alungi speranţe

rătăcindu-mi gândurile

bruma ta arde iarba crudă

şi-ofileşte

una câte una

petalele

adâncindu-mi ridurile…

Nu te vreau, doamnă de aramă!

Vreau verde şi flori

şi vise-mplinite,

curcubeie-n culori

zămislite din abur de suflete

şi mai vreau să admir

poala grădinii mele

udă de-atâtea lacrimi de rouă

străluciri de stele vreau

şi picuri de mir…

Nu te vreau, toamnă!

Când bate vântul puternic

plângând printre ramuri dezgolite

şi-ntr-una plouă, plouă…

*****

Georgeta RESTEMAN