Sătui de minciună
Stăm zilnic smeriţi aşteptând la cozi de dreptate
Cu suflete triste şi-atât de sătui de minciună
Nu mai ştim să zâmbim, dar în noi o dorinţă se zbate
Vrem linişte-n suflet, visăm la o viaţă mai bună.
Copiii ne pleacă, batrânii ne mor de durere
Pe străzi felinare murdare şi gemete surde
Săraci urgisiţi de tristeţi aşteptând mângâiere…
Cei ”mari” sunt hiene şi sfâşie suflete crude.
Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi
Ne zbuciumă fruntea, mocnim în tăceri prizonieri
Suntem biet popor ce-i sortit să trăiască în patimi
Noi n-avem nici azi şi nici mâine şi n-avem nici ieri.
Mi-e-o silă imensă de cei ce-au promis bunăstare
Sătui de minciună, ai mei sunt mereu oropsiţi
Blesteme-nfocate rostesc şi se uită spre soare
De-a pururi să zaceţi în temniţi, sunteţi ipocriţi!
Stăm zilnic smeriţi aşteptând la cozi de dreptate
Cu suflete triste şi-atât de scârbiţi de minciună
Poate ştim să zâmbim…de scăpăm de potăi însetate
De averi şi de glorii, ‘nghiţi-i-ar ţărâna străbună!
Săcuieu, ianuarie 2011
Revoltă
Noapte de mai cu stele reci pe boltă
Şi flori de măr pe ramuri împietrite
Gânduri icnind arar dintr-o retortă
În care disperate, durerile-nfrăţite
De-atâta chin în mine se revoltă.
Părinţi plângând neputincioşi destine
Copiii pribegind prin lan de vise
Pândind grăuntele de dor de bine
Atunci când bat timid la uşi închise
Şi-s nevoiţi s-apuce căi străine.
O ţară-n care-i rege-acum minciuna
Bătrâni cerşind – cu lacrimi ruginite –
Un colţ de pâine… şi doar mătrăguna
Cu-amar le umple cupele-alămite
Din care sorb când îi mângâie luna…
Indiferenţi, în jilţuri aurite
Sfidează un popor şi vând iluzii
N-au teamă de nimic, căci sunt elite
Ce nu mai văd şi care fac pe surzii
La disperarea ţării de puteri sleite…
Frici răzleţite-n suflet, disperare
Cozi la speranţe spulberate-n vânt
Biserici înţesate şi strigăte-n altare
Cât mai răbda-vom pe acest pământ
Atâta umilinţă şi-a lor neruşinare?
Săcuieu, 7 mai 2011
Am aşteptat de-a înflorit mălinul
Am aşteptat de-a înflorit mălinul
Parfumul lui mi-e dulce alinare
În noaptea tristă când degust pelinul
Din cupe ce-o să-nchin în depărtare…
Grădina-mi plânge-n picături de rouă
Iar gândul meu, în dalbe lăcrimioare
Irişi tânjind de dor sub luna nouă
Şi verde crud în frunza din ponoare,
Dureri înnăbuşite-n prag de vară
Când, Doamne cât aş vrea să pot să fiu
Pe plaiul strămoşesc, la mine-n ţară
Nu pribegind străină în pustiu…
Mi-e sufletul grăunte de lumină
Crescut cu grijă-n Munţii Apuseni
Acolo m-am născut, din rădăcină
De neam cinstit şi sânge de-ardeleni.
Mi-e drag pământul, codrul şi izvorul
În limpezimea lui îmi scald destinul
Şi satul meu şi-atât de drag pridvorul
În care-n ochii mamei citesc chinul
Singurătăţii crunte ce-o apasă…
Copiii-i pleacă-n lume pentr-o pâine
Când poate că ne-ar vrea cu ea, acasă
Făr’ să purtăm grija zilei de mâine.
Doamne, te rog să faci Tu o minune
Păzeşte glia noastră românească
Adună-i fii-acasă-n vremuri bune
S-aştepte ca mălinul să-nflorească!
Săcuieu, 13 mai 2011
