Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a şters
Nici chipul şi nici stihul ilustrului maestru.
–
Doar plopii fără soţ şi-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebădă, sublime sclipiri diamantine
Şi flacăra arzăndă a florilor de mac,
–
O Veronică… mândră floare-albastră
Purtându-şi sufletu-n iubiri măiastre
Priviri ascunse-n taina tăcerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastră…
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de veşnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafăr
Doar ploi de flori de tei acum l-acopăr’
Măria Ta, ce vie ţi-e veşnic poezia!
–
