Se înserase. După căldura şi zbenguiala din timpul zilei, în curtea casei rămăsese doar omul de zăpadă. Cu căldarea pe creştete, părea mai mult decât caraghios.

Din penumbra aruncată de razele lunii, dâra lăsată de culegerea zăpezii în sul, era ca o rană, ca o pată pe mantia de hermină imaculată a iernii. Copilul se ascunsese după perdeaua de muselină, pregătit să mai arunce o ultimă privire asupra omului făcut peste zid. Îl privi câteva clipe, apoi începu să urle:

– Mamăă, mamăăă, omul de zăpadă se mişcă, omul de zăpadă se mişcă…

Doamna Apostol se năpusti în cameră, aruncându-şi privirile prin fereastră în direcţia spre care privea copilul înspăimântat. Nu zări nimic. Omul de zăpadă străluminat de lumina lunii stătea imobil în neaua lucitoare, fără a se clinti.

– Dar nu se mişcă nimic, puiul mamei. Ţi s-a părut, îi mai zise ea, luându-l în braţe de la geam, întinzându-l în pat sub cuvertură.

– Ba se mişcă, mami. L-am văzut. Era lângă geam. Se uita în casă. L-am văzut, sigur l-am văzut, continuă copilul să spună. Făcea ouă.

– Dormi, puiul mamei, dormi, îl domoli femeia, neluând seama la spusele copilului, deşi un fior de teamă începu să se cuibărească şi în sufletul ei.

Îşi dădu brusc seama că soţul ei încă nu se întorsese. „Înseamnă că  iar s-a pus pe băutură. Adeseori i se întâmplase să întârzie. Fie că se încurca cu un grup de prieteni, fie că îşi pierdea timpul pe la cine ştie ce întrunire fără de sfârşit, bărbatul îşi justifica timpul pierdut cu nefericirea iscată de pe urma accidentului, de unde se alesese cu un ochi de sticlă, cu o mandibulă recompusă de chirurgi pe care se aşezase o placă dentară mobilă. Mai uşor putea să bea decât să mănânce. Acum, odată cu strigătul înspăimântat al copilului, femeia îşi dădu seama că putea să fie ceva adevărat, că s-ar fi putut să nu fie numai o închipuire a copilului. Era sătulă de farsele pe care soţul ei le făcuse de câteva ori când întârziase în ajunul Crăciunului. Odată intrasese chiar pe fereastră, dar în costumul obişnuit, nicidecum deghizat în om de zăpadă sau altceva. Acum s-ar fi putut să-i fi venit altă idee,” îşi spuse ea, îndreptându-se spre bucătărie.

Nu mai avu timp să ajungă până acolo. O buşitură în uşa de la intrare îi întrerupse mersul. Frigul de afară, pătrunse odată cu silueta umană, pe holul cufundat în penumbră.

– Cine-i acolo? îngăimă ea cu glas tremurat.

Nu-i răspunse nimeni.

Îşi întinse mâna spre întrerupătorul ce clipea în întuneric. Lumina irupse puternic, orbind-o preţ de câteva secunde. Abia de mai putu zări silueta dispărând spre uşa de la sufragerie. Era într-adevăr albă. Dar nu putea fi omul de zăpadă, nu. Prea se mişca lejer prin casa cufundată în căldură, fără a lăsa nici un semn că s-ar fi putut topi ceva înlăuntrul lui. În mod normal, admiţând absurditatea cu omul de zăpadă ar fi trebuit să găsească pe covor urme de zăpadă topită. Dar nimic nu lăsa să se întrevadă acest lucru.

„Atunci ce-a fost cu silueta pe care am zărit-o?”, s-a întrebat doamna Apostol, repezindu-se spre uşa sufrageriei. Se împiedică şi căzu. Capul sună sec în contact cu tocul uşii. Se cufundă în întuneric. S-a trezit când soţul bâjbâia prin întuneric s-ajungă spre bucătărie.

– Ce dra… îşi întrerupse el invectivele furioase, împiedecându-se de  corpul soţiei. Geamătul ei îl făcu să se dezmeticească puţin. Se aplecă, pipăi şi îşi retrase mâinile cu spaimă. Era ea.

– Amalia… Amalia – o strigă el încetişor de câteva ori fără nici un rezultat.

Hotărât, se ridică şi aprinse lumina de pe hol. Pe faţa ei, un firicel de sânge închegat era pe fruntea înaltă. O privi uluit. Nu-şi putea imagina ce se întâmplase. Luă din bucătărie un prosop, îl umezi în apa rece de la chiuvetă şi-i tamponă tâmplele şi fruntea însângerată. Amalia îşi revenea încetul cu încetul.

– Ce s-a întâmplat, draga mea?

– M-am împiedicat, îi spuse ea printre gemete.

– Te-ai împiedicat?! Aşa pur şi simplu?! Mă uimeşti, nu se putu el abţine.

– Nu chiar aşa. Mai întâi m-a chemat copilul… Făcuse un ou de zăpadă.

– De ce? Ce are asta de-a face cu omul de zăpadă?

– Dacă mă tot întrerupi?

– Bine, bine, uite că tac. Deci era om sau ou?

– M-a chemat băieţelul ca să-mi arate că omul de zăpadă se mişcă. Şi că face ouă de zăpadă.

– Ceee? Dar e absurd.

– Ai spus că n-ai să mă mai întrerupi. Uite aşa i s-a năzărit băieţelului nostru.

– Şi?

– Nimic. L-am culcat, l-am învelit şi m-am îndreptat spre bucătărie să-mi iau un pahar cu apă. Deodată, pe hol, am zărit o siluetă strecurându-se spre uşa de la sufragerie. Credeam că te-ai făcut iarăşi Moş Crăciun. N-am mai apucat s-aprind lumina şi m-am împiedicat, căzând acolo unde m-ai găsit tu.

– Asta-i tot?

– Asta-i tot ce-mi amintesc. N-am găsit nici un fel de urme.

– Dar ai căutat.

– Nu. Am vrut să zic, n-am zărit nici un fel de urme. Doar silueta aia în alb.

– În alb?!

– Da, am uitat să-ţi spun. Era o siluetă costumată în alb şi roşu.

– Formidabil. Omul de zăpadă e alb. Silueta e albă, dar roşu? Prea multe coincidenţe, mormăi el mai mult pentru sine.

***

Trecuseră câteva zile. Domnul Apostol intră ca de obicei în barul din apropiere. Consumatori puțini. La bar o femeie, râdea vulgar şi se lipea din când în când de bărbatul îmbrăcat într-un cojocel de blană. Viscolul de afară o făcea să fie mai curajoasă decât de obicei.

– Nu vrei şi tu o bucată de pişcot? îi spuse bărbatului proptindu-i în gura întredeschisă restul de pişcot.

Bărbatul o refuză, clătinând a negare cu gura închisă. Dezamăgită de refuz, femeia se adresă celuilalt bărbat care abia ce intrase ce stătea sprijinit cu coatele pe tejgheaua barului. Acesta o lăsă să-i îndese restul de pişcot, deschizând gura atât cât îi permitea falca și placa dentară și lăsă să-i intre bucata în gură. Femeia bătu din palme  şi-i luă paharul cu ţuică sorbind o înghiţitură zdravănă.

– Uite, vezi, aşa se face? Eu cu ţuica, tu cu pişcotul.

– Şi rămâi cu cotul! îi zise celălalt bărbat care o refuzase, arătând cu mâna dreaptă spre cotul mânii stângi.

Femeia îl săgetă cu o privire tăioasă. Se ridică şi se îndreptă spre toaleta barului. Domnul Apostol, care muşcase din pişcot, se luă după ea. Fusese ațâțat. Intră în partea  rezervată femeilor. O găsi pregătită să intre în cabină. Se repezi hulpav dând s-o ia în braţe, chiar atunci când ea năucită de băutură se pregătea să-şi dea jos chiloţii. Nu-i mai dădu. Instinctiv îi trase o palmă zdravănă intrusului, observând cu spaimă, cum un ochi sări din găoacea lui în chiuveta unde urma să se spele pe faţă. Bărbatul urlă de durere şi-şi recuperă ochiul de sticlă din vasul şi din vasul chiuvetei. Ea ieşi în fugă. Străbătu încăperea barului oprindu-se, afară în bătaia viscolului. Se aplecă şi luă un pumn de zăpadă, pe care-l strânse în palme, până când deveni un ou lucios şi tare, cu care şi-ar fi răcorit obrajii. Numai că din bar ieşi urlând bărbatul cu ochiul de sticlă. Îl purta în pumn, strigând:

– Mi l-ai crăpat ordinaro! Mi l-ai crăpat!

Avea o faţă hâdă, de parcă orbita goală se căscase mai mult decât ar fi trebuit. Celălalt bărbat, care nu gustase din pişcot, se iţi şi el în pragul uşii de intrare. I-ar fi venit să-l îndemne pe cel sluţit să meargă la doctor. Dar n-o făcu. Era curios. Femeia se uită la el, îşi privi oul de zăpadă ce devenise aproape sticlos şi-l aruncă spre ţeasta sluţită cu putere. Aproape că nici nu-şi dăduse seama de gestul ei. Oul de zăpadă se înfipse în orbita goală. Bărbatul răcni sfâşietor prăbuşindu-se. Femeia o luă la goană, digerându-şi frica în iuţeala fugii. Oul de zăpadă înfipt în orbita goală, începu să se topească.

———————————-

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, 7 octombrie 2018

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…