„Primul dintre împăraţi te-ai arătat, temelie dumnezeiască a evlaviei.”
(Troparul Sf. Constantin şi Elena)

Frumuseţea Neamului haric nemuritor dacoromân ne-a fost dăruită şi călăuzită de Împăratul Vieţii veşnice al dumnezeirii IISUS HRISTOS, Care a pus început urcuşului mistic spre dimensiunea spirituală a existenţei şi evidenţei noastre liturgic ortodoxe.

Sfintele chemări pogorâte prin harul lui Dumnezeu, schimbă radical şi imperios soarta Aleşilor Săi, oferindu-le menirea şi demnitatea de a se întrupa în cele mai mari şi mai înalte destine ale omenirii, slujind şi slăvind deopotrivă Sfintei Treimi, Crăiesei Maria-Vlaherna, Cerului sfinţilor străbuni şi Pământului sacru al urmaşilor lor.

Întru Ierarhia ziditorilor aleşi ai Neamului pelasgo-geto-dacoromân ca strălucire imperială după Zamolxis, Dromichaites, Alexandru cel Mare, Burebista, cea dumnezeiască Hristos şi Crăiasa Mamă-Fecioara Maria, vine cea a marelui Pavel-apostolul divin al neamurilor, cea a dreptului Andrei-apostolul Dacilor şi al Europei de Răsărit, cea a regelui-martir Decebal, urmată de cea a Sfinţilor Împăraţi  Constantin cel Mare şi mama sa Elena şi a urmaşilor urmaşilor lor întru Hristos.

Asemeni Apostolului Pavel, Constantin cel Mare a primit chemarea şi alegerea întru slujire-slăvire direct de la Dumnezeu: „Prin acest semn (Crucea) vei birui!”

Privilegiul divin al chemării şi alegerii sale a fost hărăzită de Cer, pentru autoritatea  împărătească, misiunea hristică şi vocaţia apostolico-profetică: „Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel.” (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)

Constantin cel Mare, Dacul nemuritor s-a înălţat spre zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai presus de toate cu Prietenia lui Iisus şi a Maicii Sale, Marea Crăiasă Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina.

Mulţimea darurilor divine ale lui Constantin cel Mare: obârşia dacică, frumuseţea, înţelepciunea, evlavia, autoritatea imperială, eroismul, dragostea apostolească au fost primite de la Mama sa Elena şi de la tatăl său Constanţiu Chlor, dar hărăzite de Mama cerească Fecioara Maria şi de Mântuitorul omenirii-Iisus Hristos, pentru a-şi împlini caracterul, soarta, menirea, misiunea, vocaţia cu destinul imperial al lumii creştine şi cu coslujirea apostolească a celei Una Sfântă Sobornicească Biserică.

 Marile virtuţii creştine sunt de fapt vibraţiile lăuntrice ale Dacoromânului frumos!

Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis marele destin mistic şi imperial:

„Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri”. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)

Dumnezeu a zugrăvit în chipul lui Constantin cea mai frumoasă Icoană umană.

Copilăria Prinţului Constantin, născut în Naissul Moesiei Thrace la 27 Februarie 274 d. Hr., s-a brodat pe ţesătura aleasă a caracterului regal al imperialilor săi părinţi: mama Elena i-a odrăslit din porfira smereniei sale şi din aura iubirii de Hristos, credinţa şi înţelepciunea, iar tatăl, creştinul de „taină”, purtătorul sceptrului simplităţii, dar agonisitorul faptelor bune şi al „dărniciei fără margini”, cum consemna Eutropiu, „foarte bun şi evlavios”, după analiza lui Kedrenos, „îndurător cu creştinii”, după mărturia Ierarhului Eusebiu de Cezareea, i-a insuflat curajul, răbdarea, dârzenia, intuiţia, iniţiativa, atitudinea fermă, autoritatea, iertarea, capacităţile strategice ale unui mare comandant militar. (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1; Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG-Migne /Georgius Cedrenus-PG, col. 121-122; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

După o educaţie aleasă, dar austeră, spartană chiar, aurită însă de îndemnurile creştine ale evlavioasei sale mame, teofora Elena, a intrat în armată la vârsta de 19 ani, iar la 22 de ani, în anul de graţie 296 d. Hr., era deja General. L-a însoţit în Palestina pe împăratul Diocleţian, distingându-se detaşat prin simplitatea şi autoritatea sa, prin impunătoarea sa statură, înţelepciune, frumuseţea chipului, înnăscuta raţiune, arta conducerii, iscusinţă diplomatică, intuiţie tactică, bravură militară, vitejie ostăşească. Câmpurile de luptă l-au înflăcărat, l-au călit, l-au oţelit, l-au făcut bărbat în adevăratul sens al cuvântului, traducându-i astfel în practică toate cele învăţate în timpul educaţiei sale moralo-ascetico-severe. „Era un bărbat tânăr şi frumos… Fiind un călăreţ iscusit, un războinic vânjos şi viteaz, care se arunca în primejdii, a luat parte la multe operaţiuni de luptă ajungând chiar până la gradul de comandant de oşti.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 19-20)

Lângă toate acele însuşiri cu adevărat princiare ale tânărului său general Constantin, Augustul său monarh era la polul opus: avar, brutal, crud, destrăbălat, imoral, înfricoşat de fulgere, duşman de moarte al creştinismului, emiţând succesiv patru decrete de distrugere a credinţei în Hristos, ordonând smulgerea din temelii a cultului creştin. Numai în ţările aflate sub protectoratul lui Constanţiu Chlor, Galia, Britania, Hispania, decretele n-au fost aplicate. Diocleţian nu a apucat însă să-şi vadă împlinit diabolicul vis, căci biciul lui Dumnezeu l-a trăznit prin „fulgerul căzut peste împărat, arzându-l şi făcându-l cenuşă!” (ibid., cap. 25, în „Cuvânt adresat către Adunarea Sfinţilor”, apud PSB, vol. 14, Ed. I.B.M al B.O.R., Bucureşti-1991)

Ura lui Diocleţian a fost continuată cu aceeaşi înverşunare de urmaşul său Galeriu, dar Constantin devenind împărat a reuşit s-o spulbere cu multă înţelepciune. Braţul autorităţii sale imperiale a devenit Crucea, zugrăvită în ipostază minunată, reală pe cer în timpul bătăliei cu Maxenţiu, după ajutorul cerut Împăratului tuturor Iisus Hristos, în miezul zilei. Sfântul Artemie, martor ocular al minunii dumnezeeşti dă mărturia pe care a consemnat-o Filostorgiu într-un fragment al Istoriei bisericeşti, privind martiriul Sfântului sub Iulian Apostatul, care i-a instigat pe evrei împotriva creştinilor, poruncind rezidirea templului lui Solomon, dar distrus de focul şi flăcările pogorâte din cer peste constructori şi muncitori mistuindu-i, prefăcându-i cenuşă. Fragmentul a fost preluat şi păstrat de Ioan Monahul şi de Sfântul Ioan Damaschin în Martiriul Sfântului Artemie, cel ce a văzut „semnul crucii, deasupra razelor soarelui care străluceau, fiind format dintr-o lumină strălucitoare şi înconjurat de stele ca un curcubeu, ce închipuiau litere care alcătuiau cuvintele care au rămas la fel de nemuritoare, precum Crucea:: <<In hoc signo vinces!>> – „Prin acest semn vei învinge!” (Ioan Damaschin, Passio Sancti Artemii, în P.G. 96, p. 1293)

Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) d. Hr., unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos, consemnează şi el episodul cu minunile luminilor pogorâte din cer. „După această minune a flăcărilor, cea mai minunată şi mai pomenită de către toţi este arătarea pe cer a unei lumini în formă de cruce. Acel semn, care este necinstit de către cei fără Dumnezeu, şi ca formă şi ca nume, acum se arată pe cer, tuturor deopotrivă, şi se face purtător de biruinţă împotiva necredincioşilor, mai înalt decât orice însemn mântuitor.” (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)

După prinţul-general Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Împăratul HristosPurtătorul de Biruinţă absolut îl alege pe Împăratul Constantin cel Mare, drept al treilea purtător de biruinţă, prin sceptrul năzuinţei jertfei supreme – Crucea.

Mărturii despre Crucea biruitoare au continuat consemnate de mari personalităţi în operele lor: Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, cap. 46; Sozomen (+ 433 d. Hr.), Istoria bisericească, cartea 1, cap. 3; Socrate Scolasticul (380-439 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Ghelasie de Cezareea, sec. V, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4, în P.G. vol. 85, p. 1204; Zonaras (1042-1130 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 13, cap. 1, p. 56; Nichifor Calist (1250-1330), în P.G. 146, p. 16; Philip Schaff, History of the Christian Church, en Nicene and Post-Nicene Christianity A. D. 311-600, vol. III, chapt. I, p. 19-23; Henri Gregoire, Joseph Murdock ş.m.a.)

Marele Apostol PAVEL a intuit şi a privit Crucea ca sens şi simbol al credinţei, jertfei şi sfinţeniei ei absolute, „Crucea este puterea mântuitoare a  lui Dumnezeu!” (Epistola întâia către Corinteni 1,18)

Faptul că armata rivalului său şi duşmanul de moarte al creştinilor, Maxenţiu, era de patru ori mai numeroasă decât cea a lui Constantin, după cum mărturiseşte Arnold Jones în Constantin şi încreştinarea Europei, Atena, p. 93, la care s-a adăugat sfârşitul dramatic al celor trei „zei” ai răului, Sever, Maximian şi Galeriu, plus credinţa moştenită de la mama sa Elena, l-au convins pe tânărul împărat să ceară ajutorul Împăratului ceresc Hristos, „ridicând mâna dreaptă şi implorându-L să i se descopere.” (Eusebiu, Istoria bisericească, P.G. 20, col. 748)

Graţia dumnezeiască nu a întârziat să-i vină în ajutor, arătându-i semnul Crucii.

Vedenia a fost imortalizată în frescă de Pierro della Francesca, în biserica Francisc Arezzo, în secolul al XV-lea, aflată azi în Biblioteca Naţională din Paris.

Ajutorul divin s-a dovedit cu prisosinţă. Împăratul Constantin cel Mare a ordonat să se confecţioneze pe stegurile „botezate” Labarum ale armatei sale semnul Crucii. Maxenţiu şi-a aşezat tabăra întâi la Saxa Rubra, Stânca roşie, apoi lângă râul Tiver la Milvio Ponte, Pons Milvius-podul Milvia/ Mulvia, podul Vulturului, construit de Marcu Emilian Scavrul în anul 109 î. Hr. Locul ales a devenit ultima sa locuinţă, iar ziua lui „norocoasă” 28 Octombrie 312, a fost ultima lui zi a puterii imperiale.

Împăratul Constantin cel Mare a intrat falnic şi biruitor în Cetatea eternă a idolatrei Roma, interzicând astfel pentru totdeauna acea tradiţie păgână a vechiului politeism. (K. Paparigopoulos, Istoria neamului grec, Atena, p. 309).

A continuat apoi o serie de fapte măreţe, covârşitoare, demne de ţinuta sa imperială: restituind averile celor confiscate, eliberând creştinii întemniţaţi, primind exilaţii, acordând ranguri eclesiale clerului, oferind milostivire săracilor, continuând cu ajutorul economic dat Bisericii Africane, adresând trei epistole, una episcopului Cecilian şi două proconsulului Anilin, promovând astfel rolul legiuitor al Bisericii ca dăinuire universală  a creştinismului. (Eusebiu, Cuvântul I, P.G. 20, col. 956-I, 41-I, 43; Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin Cel Mare Cel Întocmai Cu Apostolii, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013)

Autoritatea sa politico-religioasă se răsfrânge bicefal, deopotrivă sub sceptrul august imperial, dar şi sub cel al Crucii, de Ales Episcop al Bisericii lui Hristos, care debutează cu celebrul Edict de la Mediolan/ Milano, din anul 313, despre care avocatul Dimitrios Apostolidis susţine că este vorba de fapt de „epistolele imperiale, care aveau ca expeditori pe guvernatorii locali în ceea ce priveşte punerea în aplicare a deciziilor pe care le luaseră la Mediolan cei doi auguşti.” (ibid., p. 76)

Edictul de la Mediolan, ori Epistolele Constantine, acordau în mod expres actul de naştere al libertăţii religioase, alegerea noii reşedinţe imperiale şi convocarea întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

Legislaţia Edictului de la Mediolan/ Epistolele Constantine, prevedea următoarele:

  • scutirea de dări a Bisericii, restituirea averilor confiscate, dreptul la donaţii, ajutor financiar acordat episcopilor, respectiv Bisericii, dreptul de eliberare a sclavilor, dreptul de judecată oferit episcopilor, interzicerea pedepselor de orice fel contra creştinilor, îmbunătăţirea tratamentului în închisori, restricţii asupra luptelor de gladiatori, îngrădirea divorţului, legislaţie pro familie, căsătorie, copii, părinţi fără copii, înăsprirea faptelor imorale, siluirea, violul, adulterul, vinderea sau aruncarea copiilor, ocrotirea văduvelor, orfanilor, bolnavilor, săracilor, interzicerea vrăjitoriei, ghicitorilor, instituirea recursului celor nedreptăţiţi în procesele civile şi penale, continuând apoi cu legea din 321, prin care s-a instituit Duminica – Zi liturgică/ zi de repaus.

În paralel omologul său Liciniu înfrânt succesiv de Constantin cel Mare, la Sav şi Drav pe 8 Octombrie 314, primind concilierea prin cedarea către învingător a Dardaniei, Greciei, Iliriei, Macedoniei şi Misiei, s-a desprins de aparentul său bine, solidarizându-se cu răul diabolic, interzicând:

  • întrunirea sinoadelor episcopale, exercitarea cultului religios în bisericile din oraşe, alungarea creştinilor slujbaşi de la curtea lui şi de sub autoritatea lui, instituirea jertfelor păgâne, arestarea ierarhilor, dărâmarea bisericilor, execuţii capitale asupra creştinilor, precum cazul episcopului Basileu de Amasia şi a celor 40 de mucenici din lacul Sevastia ş.a. (Fotie, cod. LXII.XB)

Aşadar, conflictul armat între cei doi împăraţi al binelui şi al răului era inevitabil. Constantin cel Mare a folosit Portul Pireu ca bază navală pusă sub autoritatea fiului său Crisp, iar pe cea terestră la Tesalonic, în vreme ce Liciniu a adunat armata terestră la Adrianopol, iar pe cea maritimă la Elispont, în cursul lunii Mai, 324. Liciniu a fost înfrânt provizoriu în 3 Iulie şi definitiv în 18 septembrie 324. A fost arestat, dar graţiat prin interveniţa soţiei, sora lui Constantin cel Mare şi exilat paşnic la Tesalonic. Liciniu însă s-a revoltat şi a complotat împotriva binefăcătorului său. Victoria lui Constantin cel Mare de la Hrisopolis din anul 325, a adus sfârşitul lui Liciniu şi începutul autoritar al învingătorului domnind singur prin dreptate şi dragoste creştină.

 

Activitatea Apostolică a Împăratului Constantin cel Mare

 Odată rezolvată problema politică de stat, orientarea împăratului s-a îndreptat rapid către Biserica Împăratului său, care era asaltată şi din lăuntru şi din afară de schisme şi erezii, convocând astfel primul Sinod Ecumenic al Bisericii, privind reîntronizarea ei dogmatică, conform Evangheliei Mântuitorului Hristos, printr-un decret adresat şi înmânat prin epistole, episcopilor, din care se desprinde râvna unui adevărat Arhiereu al slujirii şi slăvirii Iubirii lui Dumnezeu.

„Constantin învingătorul, cel mai mare, mai respectat, către toţi episcopii.

Pentru mine nimic nu este mai de cinste decât religia şi cred că acest lucru este clar pentru fiecare dintre voi… Voi putea să fiu alături de voi ca auditor, dar şi ca participant acolo unde este nevoie. De aceea vă chem pe voi, toţi fraţii mei iubiţi, să vă adunaţi la Niceea. Fiecare dintre voi să cerceteze motivul pentru care vă chem fără amânare şi în cel mai scurt timp să ne adunăm, ca să fiu prezent ca privitor la lucrările sinodului. Iubiţii mei fraţi, Dumnezeu să vă ocrotească!” (Mitropolit Calinic Delikanis, Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Atena, 1997, p. 87)

Alegerea împăratului Constantin cel Mare a Sinodului la Niceea s-a dovedit profetică. Locul aparţinea neamului thrac al vechilor armâni numit Ataia, devenit apoi Antigonia în 316 î.Hr., după Antigon, iar în anul 301, thracul Lisimah ruda lui Dromichaites l-a numit Niceea. Astăzi se numeşte Isnik de la numele Mântuitorului – Iisus Nika, Iisus Biruitorul. (Avocat Dimitrios Apostolidis, op. cit.)

 Urletele trâmbiţelor apusene precum că convocarea Sinodului I ecumenic i-a aparţinut „urmaşului lui Petru” – faimosul episcop de Roma, au fost astupate de glasul melodios, dar autoritar al istoricilor bisericeşti: Teodoret, P.G. 82, col. 916-I, 6; Sozomen, P.G.67, col. 912-I, 17; Socrate, P.G. 67, col. 60-I, 8; Ghelasie P.G. 85, col. 1229-II, 5; Cronica pascală, P.G. 92, col. 704; Atanasie cel Mare, Despre Sinodul de la Niceea, P.G. 25, col. 416)

Rolul împăratului Constantin cel Mare privind convocarea, prezidarea şi buna desfăşurare a deciziile dogmatice insuflate de Duhul Sfânt ale primului Sinod Ecumenic şi sprijinul generos acordat apoi Bisericii a fost covârşitor: s-au fixat bazele dogmatice ale Simbolului de credinţă prin primele 7 articole, s-a instituit un mod nou de funcţionare a Bisericii, s-a impus procedura de desfăşurarea a celorlalte sinoade ecumenice, s-au pus totodată bazele relaţiilor de colaborare creştină între Biserică şi Stat, instituind o formă de Teocraţie bizantină, s-a iniţiat strategia politică care a pus bazele populaţiei creştine în imperiu, s-a promovat cultura şi civilizaţia prin expresia lor spirituală cea mai evidentă – Constantianismul.

Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului susţinea pe un admirabil şi indestructibil temei că: „Dacă Hristos este în mijlocul a doi sau a trei, atunci acolo unde s-au adunat mai mult de trei sute, (318 participanţi n.a.), cu siguranţă că a fost şi Acesta prezent, a prezidat şi a legiferat.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împotriva iudeilor, Cuvântul al III-lea, P.G. 48, col. 865)

Prin Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, prin jertfa Apostolilor, a ucenicilor lor, la care se adaugă autoritatea marelui Apostol Pavel, urmată de contribuţia covârşitoare a împăratului Constantin cel Mare, continuată de izvorul milenar al sângelui martirilor, Cultul de slujire-slăvire Liturgic al Vlădicilor de seamă, al Clerului, al monahilor/ monahiilor, al Voievozilor jertfitori întru Hristos şi Neam, al Mamelor creştine, al învăţătorilor/ profesori, al oamenilor de cultură, artişti, oameni de ştiinţă, medici, mari ofiţeri, comandanţi, respectiv poporului credincios, jertfitor şi al Elitelor spirituale, Ortodoxia creştinismul evanghelic primar a învins dea pururea.

Aşadar, împăratul Constantin cel Mare împreună cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, a aşezat o punte de legătură între Biserica creştină şi Statul imperial, instituind astfel o avantajoasă reciprocitate atât spirituală, cât şi materială, respectiv o unitate între cele două mari entităţi. „Religia creştină, observa istoricul Georgi Ostrogorsky, a asigurat o puternică unitate spirituală a statului bizantin şi un puternic sprijin moral al conducerii absolute a imperiului. Biserica a primit un bogat sprijin material din partea statului, tot de acesta a fost sprijinită în activitatea misionară şi în lupta împotriva duşmanilor ei, ajungând în acest fel sub tutela acestuia. Pe de altă parte, statul, care şi-a legat soarta de Biserică, a fost atras în luptele nesfârşite ale grupărilor bisericeşti. Neînţelegerile dogmatice au încetat să mai fie numai problema Bisericii.” (Georgi Ostrogorsky, Istoria Statului Bizantin, Atena, 1978, p. 80; Cap. VIII în Istoria Imperiului Bizantin, Cambridge şi în ed. gr. Atena, 1979)

Coslujirea politico-religioasă, ca împărat şi episcop era în natura firească a Creştinismului Hristico-Apostolic. Chiar dacă titlul de Episcop pare onorific pentru împăratul Constantin cel Mare, augustul exercita înalta demnitate în spiritul ei eclesiastic, cu funcţie apostolică de mare cinstire. „Asemenea unui mai mare al episcopilor, uns de Dumnezeu, [Constantin] convoca sinoade ale slujitorilor lui.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin)

„Conducătorul”, consemnează Dimitrios Apostolidis, „în conştiinţa creştinilor, nu funcţiona numai ca un stăpân politic din cel mai înalt, ci ca un conducător religios, fiindcă pronia lui Dumnezeu îi încredinţase apărarea Bisericii.” (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin…, op. cit. p. 279

Împăratul Constantin cel Mare este primul împărat creştin care a realizat unitatea Bisericii Hristico-Apostolice, legiferând pentru totdeauna Ortodoxia, finalizând unitatea imperiului creştin şi punând bazele Statului bizantin imperial pentru mai bine de un mileniu. Cel care a uzurpat însă aceste forme sacre de unitate politico-religioasă a fost Apusul prin Episcopul de Roma, „presupusul” urmaş al Apostolului Petru, „presupusul” vicar al lui Hristos, „presupusul” egal pe partea infailibilă cu Duhul Sfânt. Mai urma să i se adauge şi rolul de „Atotcreatorul” şi şirul demnităţilor/ autorităţilor era încheiat definitiv.

Autoritatea împăratului Constantin cel Mare a strălucit ca o Constelaţie deasupra tuturor celorlalţi împăraţi pământeni de dinainte şi de după el. „Constantin singur dintre toţi împăraţii a fost recunoscut şi celebrat de toţi.” (Eusebiu, Viaţa 1,8)

Faima Împăratului dac a cuprins în nemărginirea sa marginile pământului, cucerind victorios Apusul şi continuând cu biruinţa asupra Răsăritului, ca un răsărit de soare ce călătoreşte înspre azurul serafic, strălucind cu lumina sa hotarele întregii omeniri. „Începând de la îndepărtatul ocean britanic şi de la regiunile unde, potrivit legii naturii, soarele se scufundă sub linia orizontului, am izgonit şi înlăturat cu totul orice formă a răului existent, cu speranţa că neamul omenesc, iluminat prin intermediul meu, ar putea fi chemat la respectarea aşa cum se cuvine a sfintelor legi ale lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, că a noastră binecuvântată credinţă ar putea prospera sub îndrumarea mâinii Sale atotputernice.” (Scrisoare către provincialii din Palestina, citată în Eusebiu, Viaţa 2.28)

Istoria şi Biserica s-au îmbrăţişat devenind un singur trup şi un singur suflet: prima l-a numit „cel Mare”, iar cealaltă, Sfânt şi Întocmai cu Apostolii.

 ELENA- Împărăteasa Mamă, devenită cea întocmai cu Apostolii

 Elena avea obârşie dacică, născută în Romula o fostă cetate din Dacia, identificată pe teritoriul satului Reșca, comuna Dobrosloveni, județul Olt, dezvoltată pe locul unei mai vechi așezări dacice, Malva, situată pe valea Tesluiului, în apropiere de malul drept al Oltului.

Elena fiind curajoasă, răbdătoare, fermecătoare cu o frumuseţe fizică deosebită, la care Dumnezeu i-a dăruit-o şi pe cea spirituală, înzestrând-o cu o inteligenţă aleasă, o bunătate pe măsură, credinţă puternică, iubire hristică şi o virtute divină-smerenia, calităţi suverane în care l-a crescut şi l-a educat pe fiul ei şi viitorul Mare Împărat al lumii. „Pentru Constantin cel Mare, Sfânta Elena nu a fost doar mama sa. A fost omul cu care „smerenia ei hristică” a exercitat o influenţă definitivă în personalitatea, şi mai ales în conştiinţa religioasă a fiului ei.” (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin…, op. cit. p. 213)

Frumoasa Elena s-a căsătorit cu tânărul ofiţer-comandant din armata imperială Constanţiu, pe care l-a urmat în multe campanii militare, sprijinindu-l moral şi religios. Ascensiunea însă, a lui Constanţiu la treapta de cezar l-a despărţit conform normelor de castă în vigoare, de soţia sa. Elena a îngăduit însă, cu o nobilă demnitate starea de fapt creată, dar Constanţiu a protejat-o continuu.

Nici Constantin n-a fost mai prejos faţă de grija şi dragostea atribuită mamei sale. Când a ajuns cezar şi-a luat mama alături de el, acordându-i după victoria împotriva lui Maxenţiu din 312, titlul de Nobilissima Femina, iar după biruinţa împotriva lui Liciniu din 324, Elena a devenit Augusta.

Constantin i-a dăruit Mamei sale palatul de la Sessario, din Lateran, unde s-a dedicat în exclusivitate slujirii Mântuitorului prin credinţă, nădejde, demnitate, dragoste, filantropie şi un neîntrerupt şir de ctitorii sfinte.

Împărăteasa Elena a restaurat lăcaşurile de cult ale sfinţilor Marcelin şi Petru din Roma, fosta catedrală din Bonn-Germania, Biserica Sfântului Gereon din Cologne, Biserica Sfântului Victor, Mănăstirea împărătească-Vasilomonastiro din Cipru, Biserica Naşterii de la Betleem, Biserica Înălţării de pe Muntele Măslinilor, Biserica din pustia Sinai închinată Crăiesei Cerului şi turnul Elena, care-i poartă numele, Biserica Maicii Domnului cu cele 100 de porţi din Paros, dar mai presus de toate Biserica Învierii de pe Golgota (326-336 d. Hr.), despre care celebrul istoric arab Al-Masudi (940 d.Hr.) aduce următoarea mărturisire: „Elena (sfânta) a zidit la Elia (Ierusalim) lăcaşul de cult care, astăzi, este cunoscut ca Biserica Învierii şi de atunci focul coboară în aceasta (în biserică), în Sâmbăta cea Mare, în ajunul Paştelui.” (Haris K. Skarlakides, Sfânta Lumină, ed. a 2-a, 2011, p. 53 şi 62)

Sfinţii Părinţi conform tradiţiei păstrate afirmă că împărăteasa Elena a ridicat un număr impresionant de mare de lăcaşuri: „Sfânta Elena a construit la Locurile Sfinte 365 de biserici mari şi mici.” (Kostas V. Karastathis, Marele Constantin, Învinuiri şi Adevăr, Trad. din greacă de pr. Ion Andrei Gh.Ţîrlescu, Ed. Egumeniţa-2013, p. 393)

Dumnezeu a încredinţat-o prin vis şi a hărăzit-o să găsească lemnul Sfintei Cruci al Răstignirii Domnului şi Răscumpărătorului nostru de la Locurile Sfinte, despre care cel mai Mare Apostol traco-dacul Pavel mărturisea: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” (Galateni 6, 13)

Patriarhul Dositei Nottara (1641-1707), vine cu altă versiune mai certă şi mărturiseşte că Pronia divină s-a îngrijit: „îngropându-le şi ascunzându-le în adâncul pământului, aşa încât să nu ardă cele trei cruci, una făcută din chiparos, alta din brad, iar alta din cedru…” (Dositei, Cele 12 cărţi, vol.1, 1982, p. 260/ 262)

Crucea căutată de Împărăteasa Elena era aceeaşi despre care profeţise cu mult înaintea tuturor profeţilor, Sibilele neamului nostru pelasgo-traco-geto-dac: „O preafericite lemn, pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile (pentru a se Răstigni).” (Sozomen, în P.G. 82, p. 955).

După vis împărăteasa Mamă Elena i-a mărturisit fiului ei Constantin învrednicirea pe care i-a dat-o Domnul: Închina-ne-vom locului unde au şezut picioarele Lui.

După descoperire împărăteasa a împărţit Crucea în trei: o parte a rămas la Ierusalim, alta a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a ajuns în cetatea Romei.

Împărăteasa Elena a fost conştientă de alegerea sa, prin care Împăratul Hristos i-a pregătit rangul pentru a-şi împlini dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de imperiul său creştin. Chipul Sfintei Împărătese Elena răspândeşte lumii generozitatea sa dacică fără hotare, nimbul adevăratei Femei creştine, aura Mamei evlavioase, dar şi apoteoza marii Împărătese creştine.

Biserica Ortodoxă în acord cu Voinţa lui Dumezeu i-au ridicat pe monarhii daco-bizantini la demnitatea cerească de Sfinţi Împăraţi Întocmai cu Apostoli.

Odrăsliri dacoromâne din Corola Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena:

 Ramura voievodală: Sf. Martiri Brâncoveni tatăl şi fiul, Elena-Doamna Basarab, Elena Doamna Cuza, Principesa Ileana.

  • Ramura clerului ales: I.P.S. Costache Veniamin, I.P.S. Constantin Calinic Argatu, Constantin Popovici, pr. Constantin Galeriu. Virgil Constantin Gheorghiu.
  • Ramura bravilor generali/ colonei: Constantin Manu, Iordache Costache Boldur-Lăţescu-hatmanul, Constantin Prezan, Constantin Pantazi, Constantin Poenaru, Constantin Nazarie, protopop, Constantin Moşincat-Oradea.
  • Ramura dascălilor: Gheorghe Constantin – Cotmeana-Argeş, Constantin Stoicănescu, Constantin Nicolăescu-Plopşor.
  • Ramurile filologo-filosofico-teologică: Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Noica, Constantin F. Cioroianu/ Ilariu Dobridor, Constantin Daniel, Constantin Ciopraga, Constantin Aronescu, Costion Nicolescu.
  • Ramura artistică: Constantin Nottara, Constantin Tănase, Ileana Popovici, Ileana Sărăroiu.
  • Ramura lirică: Constantin Negruzzi, Elena Farago, Ileana Mălăncioiu, Constantin Dacus Florescu, Costache Oprişan, Constantin Aurel Dragodan.

*  Ramura istorică: Constantin Gane, Constantin Kiriţescu, Constantin I. Andreescu, Constantin Daicoviciu, Constantin Erbiceanu, Constantin C. Giurăscu, Ileana Silveanu, Costin Scurtu.

  • Ramura eroico-martirică: Constantin Bursan, pr. Constantin Lungu, pr. Constantin Mincu, teolog Constantin Nistor, pr. Constantin Savu, Constantin Băcescu, Elena Bagdad, Lenuţa Faina Popa.
  • Ramura mărturisitorilor: Constantin Bucescu, Constantin Gheorghinescu, pr. Constantin Sârbu, pr. Constantin Voicescu, Constantin Papanace, Constantin Iulian, Constantin Marin Nistoroiu-tatăl meu.

*  Ramura femeilor distinse: Olga Elena Mareşal Prezan, Elena Comandor Rotaru.

  • Constantin Brâncuşi – titanul sculpturii româneşti-universale.
  • Constantin Bălăceanu – Stolnici – aristocratul Ştiinţei şi al nobleţei româneşti.
  • Constantin Vişan – avocat, un Cavaler al Baroului argeşean.

Tuturor purtătorilor Sfintelor nume Constantin şi Elena:

un fericit binecuvântat şi un călduros la mulţi ani!

——————————

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț, 21 Mai 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Esti implicat intr-un accident rutier? Iata ce trebuie sa faci!

In conditiile in care tot mai multi oameni au devenit proprietari de masini si au obtinut …