George PETROVAI

Dacă nu mă înșel, Hegel a fost primul gânditor modern care a pus pe tapet problema raportului, mai exact problema distincției nete dintre viață și existență. După părerea lui, toate ființele au viață, dar existență au doar acele viețuitoare care posedă conștiința morții lor. Asta vrea să însemne că, după ceea ce se știe până în clipa de față, numai oamenii se bucură de privilegiul existenței, întrucât numai ei îndeplinesc simultan cele două condiții: sunt muritori și au conștiința sfârșitului lor inevitabil.

   Cu următoarele două precizări:

1) Afirmațiile de mai sus sunt făcute la modul general, adică așa cum o pretinde din totdeauna gândirea și limbajul filosofiei, această disciplină complet insensibilă la excepții sau cazuri izolate. De altminteri, vocea acestora (cei puțini și cu un prisos de conștiință, cei mulți și doar cu urme ale conștiinței) a fost pentru multă vreme de-acu înainte redusă la tăcere de către zicerea cu caracter represiv și nivelator – Excepțiile întăresc regula, o zicere extrem de binevenită pentru liniștea conducătorilor de pretutindeni, îndeosebi pentru liniștirea conștiințelor democratice ale conducătorilor noștri politici de azi, care știm prea bine cât suflet pun întru înscăunarea fericirii și prosperității în casele tuturor alegătorilor, indiferent de averea și rangul social al acestora. Că de, românilor li s-a cam dus buhul peste mări și țări în ceea ce privește tragicomica discrepanță dintre promisiunile făcute în campaniile electorale și puținătatea înfăptuirilor aleșilor, după ce aceștia s-au văzut cu sacii în căruța puterii…

Vorbeam mai sus de privilegiul existenței și de conștiința umană. Dar pe meleagurile noastre, astea sunt doar vorbe de clacă, atâta timp cât pentru grosul românilor existența nu înseamnnă decât o neîntreruptă încordare în vederea supraviețuirii și atâta timp cât conștiința românească de-abia își mai trage sufletul: în cei mulți din pricina lipsurilor și a scandaloasei promiscuități în care aceștia își târâie zilele (de unde și sporul anual de crime și sinucideri), în cei puțini (ciocoii și ciracii lor) datorită depunerilor de osânză, care în scurtă vreme înăbușă ultimele licăriri de conștiință din căpățânile lor porcine.

2) Dar fantezia și aspirația neîncetată a omului spre mai bine, adevăr și dreptate, nu se putea mulțumi cu conștiințele mai mult sau mai puțin ticăloșite ale semenilor din ce în ce mai avizi de bogății, putere, onoruri și plăceri.

Așa că el s-a pus pe treabă și – mai întâi în mitologii, apoi în religiile tot mai subtile – și-a elaborat crezul de nezdruncinat în existența unei lumi a nemuririi și păcii veșnice, o lume a armoniei, iubirii și fraternității în ceea ce privește bunăstarea, libertatea sau dreptatea, în sfârșit, o lume din care a fost eliminat pentru totdeauna răul întruchipat de Satan, acest neobosit inspirator și călăuzitor al omului păcătos și nefericit, ce-și închipuie că-i buricul creației, dar care în fața vitregiilor (cataclisme, boli, moarte) se dovedește a fi ”cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), chiar și după ce francezul se grăbește să completeze în chip încurajator că este o ”trestie gânditoare”. Numai că gândirea n-a reușit până în clipa de față și, după toate probabilitățile, nu va izbuti nici de-acu înainte să-l izbăvească pe om de enormul lui zbucium din timpul vieții, precum și de cumplitele spaime ce-i veghează neabătut agonia.

Tocmai de aceea, credinciosul se întărește pe parcursul vieții și pe patul de moarte cu speranța pătrunderii sale într-o lume unde-i de-a pururi trează vrerea și conștiința inalterabilă a Atoatefăcătorului, în infinita Sa calitate de eliberator, aducător de pace și mângâiere, împărțitor de dreptate etc.

Dar îndoiala este atât de specifică omului, încât până și cei mai fervenți credincioși, atunci când dau piept cu revoltătoarea ticăloșie umană, își  arată dezamăgirea în cuvinte ce oglindesc mai degrabă resemnarea în fața fatalității decât încrederea în aflarea vreodată a dreptății: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții…

Oamenii de știință și-au construit propria lor mitologie cu universuri paralele, antimaterie, OZN-uri și ființe inteligente venite în vizită pe micuța noastră planetă de la distanțe amețitoare, posibil din afara Glaxiei. Toate ca toate, dar întrucât încă nu s-a intrat în legătură cu astfel de ființe ipotetice, nu se știe nici cum arată, nici ce gândire și nici ce conștiință au. Dacă or fi având vreuna…În fond, la ce bun, când moda la pământeni este să se descotorosească de balastul numit conștiință, potrivit franțuzescului Je mʼen fiche (Puțin îmi pasă)!

*

            După această introducere, să ne îndreptăm atenția înspre gregarismul românesc, un gregarism susținut cu vrednicie de coloana sa vertebrală, învederată prin formula A fi și-a nu gândi. Căci (o vedem pe pielea noastră) adevăratul blestem pentru un popor nu este gregarismul social-politic, ci cel spiritual.

Gregarismul social-politic, de altminteri, este atât de prezent în întreaga istorie a formațiunilor umane, începând cu cele mai primitive (ginți, triburi) și continuând cu cele moderne (popoare, națiuni, conglomerate de națiuni), încât se poate spune că el este nelipsit din toate formele de organizare socială: armată, biserică, școală etc.

Armata, de exemplu, este produsul de vârf al acelui gen de gregarism în care acționează nu doar ancestralul instinct de turmă în fața pericolului (real ori închipuit) reprezentat de alte armate, ci permanent în ea se fac simțite alte două forțe convergente, care au menirea să întărească ascultarea până la totala depersonalizare a membrilor săi (mult invocata disciplină militară), totodată să le stimuleze combativitatea până la jertfă, atunci când militarul are de trecut proba de foc constituită din patriotism și onoare ostășească:

a)Autoritatea comandanților, care – susținută puternic din spate de spectrul înfricoșător numit Curtea Marțială – poate merge până la drept de viață și de moarte asupra subordonaților, ceea ce înseamnă că ambele părți (comandanții și subordonații) se dedau mai mult sau mai puțin la jocurile pe muchie de cuțit ale absurdului. Îndeosebi în vreme de război…

b)Rolul insidios al propagandei în vederea forjării celei mai potrivite psihologii a unor oameni care se iau la trântă cu moartea (duritatea ia locul milei, cruzimea devine o condiție a supraviețuirii), precum și fantoșa alintată cu numele de glorie militară, ca factor activ de menținere a unui neîntrerupt tonus belicos.

Ar fi o greșeală de neiertat să credem că gregarismul bisericilor ori cel al unor societăți secrete n-ar avea eficiența gregarismului militar, când știut este că în primele două se practică pe scară largă fanatismul, pe lângă jurămintele de necondiționată ascultare și pedepsele care decurg cu necesitate in cazul nesupunerii sau al trădării, pedepse cuprinse între excomunicare și suprimarea trădătorilor.

După cum precizează Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, gregarismul social-politic al românilor prezintă o prețioasă însușire, căci ”suntem poate singura țară din Europa, în afară de micile țări, al cărei sentiment național este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeași limbă «de la Nistru până la Tisa». Lucru care nu se întâmplă în alte țări, unde sentimentul național s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune.”

Era de așteptat ca faptul acesta să se constituie într-un notabil avantaj pentru spiritul românesc. Dar n-a fost așa, întrucât istoria vitregă a românilor așezați la intersecția intereselor politico-economice și militaro-strategice ale unor imperii megieșe și ostile, le-a inoculat acestora o atitudine ancilară în fața vieții.

Românii din totdeauna și-au făcut un merit din a-și afirma răbdarea și blândețea, respectiv din a purta războaie strict defensive pentru a-și apăra ”sărăcia, și nevoile, și neamul”. Dar răbdarea seamănă rușinos de mult cu umilința, iar blândețea înclină până la identificare cu supunerea.

Capul plecat sabia nu-l taie, spune un degradant proverb românesc. De altfel, întreaga înțelepciune populară românească este doldora de proverbe și zicători umilitoare, adevărate cópii ale nebărbăției spiritului românesc.

Emil Cioran vede destinul românesc ca un destin á rebours. După el, marii vinovați ai neîmplinirilor românilor sunt resemnarea și scepticismul. Spre deosebire de renunțare, care provine din preaplinul inimii, resemnarea iese din golul acesteia. Renunțarea are vocația verticalei, resemnarea pe cea a orizontalei; prima îl înalță pe om prin conștiința sacrificiului liber asumat, cealaltă împinge conștiința la sacrificii prin asumarea lenei și indolenței.

Cât privește scepticismul românesc, apoi acesta cu adevărat are darul să stârnească uimirea. Pentru că, pe urmele lui Cioran, te întrebi nedumerit: De unde scepticism la un popor cu vigoare biologică și spirit de copil somnolent, când este știut că el (scepticismul) reprezintă inevitabila plictiseală a unei culturi mari și obosite, respectiv recreația unui spirit crepuscular ce-și refuză alinarea prin reverie în țesătura spumoasă a gratuităților elegante și inutile?!

Pesemne că scepticismul românilor se datorează îndelungatei lor șederi în râpe și văioage, ori poate că lunga gestație a spiritului românesc în pântecele folclorului l-a obosit peste fire, încât a ajuns să regrete căldura nătângă și comodă a placentei originare.

Căci, fapt deosebit de grav până și în ochii apostolului Pavel, poporul român nu este nici cald, nici rece – el este căldicel! Ceea ce înseamnă că românii trăiesc, dar nu există, și asta deoarece existența presupune gândire, demnitate și curaj urcat până la eroism.

Dar, mă rog, ce gândire posedă un popor care zeci de ani s-a străduit să scandeze  lozinci bolșevice și să memoreze citate imbecile din opera ”celui mai iubit fiu al națiunii”, iar azi, la peste două decenii de la Decembriadă, continuă să se lase mințit și insultat de o gașcă de profitori care se erijează în conducători, când toată suflarea este edificată în privința incompetenței primului ministru și a cinismului de mahala al președintelui? De ce curaj și demnitate se poate vorbi la niște biete ființe înfundate în cavernele problemelor lor de zi cu zi și ce eroism tăinuiește obstinația supraviețuirii lor cu orice chip?

Că ne place au ba, trebuie să recunoaștem că mica noastră cultură este eminamente folclorizată, iar mai nou substanțial manelizată.

Cît privește folclorul nostru de valoare, este lesne de observat că el abundă în cântece de jale – interminabile lamentații melancolice și tărăgănate, care ilustrează din plin sentimentalismul cancerigen al românilor. Puținele cântece de vitejie își au originea în vremea lipsită de glorie a dominației osmanlâilor, și ele relatează actele de răzbunare ale unor haiduci cu faimă locală împotriva celor mai odioși dintre potentații turci sau greci.

Istoria noastră nu cunoaște revoluții, chiar dacă facem abstracție de părerea lui Petre Țuțea cum că singura revoluție cunoscută de omenire este cea înfăptuită de Mîntuitorul Iisus. Toate frământările noastre populare se încadrează fie în categoria răscoalelor (Horea, Tudor Vladimirescu), fie a revoltelor inspirate de exemplul străinilor (mișcările de la 1848, Decembriada), fie a grevelor, respectiv a luptelor de stradă.

Pentru mișcări de mare anvergură, capabile să schimbe structura spirituală și instituțională a unui popor, este nevoie de oameni curajoși și de conducători înțelepți. Cu curajul am văzut puțin mai sus cum stăm. Iar puținii conducători înțelepți care au riscat să ia taurul de coarne, au fost ba sacrificați de trădarea cozilor de topor și de mișelia lichelelor, ba au fost nevoiți să ia calea exilului pentru a scăpa de răzbunarea noilor autorități, de regulă necruțătoare cu elementele valoroase ale acestui popor.

Cum terenul afirmării în viața publică a României este minat de minciună și necinste, cei mai mulți dintre românii onești și înzestrați ai zilelor noastre preferă terenul mult mai sigur al anonimatului. În felul acesta impostura se simte ca la ea acasă, mediocritatea se învârtoșează și gregarismul devine atotcuprinzător în societatea românească.

Dacă unii dintre românii postdecembriști se mândresc cu galoanele dobândite în străinătate prin diplome, cărți publicate ori demnități deținute, nenumărați confrați de-ai lor din țară și-au consolidat pozițiile prin patalamale rostuite în condiții suspecte și prin titluri universitare mai mult decât discutabile. Scandalul din urmă cu câțiva ani pe marginea zecilor de mii de diplome însușite prin fraudă dovedită, n-a adus nici un prejudiciu posesorilor lor. Iar de-atunci câte mii de alte înscrisuri necinstite au mai fost puse în circulație? Că doar universitățile din România postdecembristă (nici una nu figurează în primele 500 de universități ale lumii!) s-au specializat, aidoma atâtor SRL-uri falimentare de pe aceste meleaguri, să lucreze pe stoc – eliberează diplome contra cost, fără a se sinchisi de contribuția lor la dezastrul național prin lansarea pe piață a unor ”produse” cu valoare redusă și cu pretenții mari.

Iată motivul pentru care perioada postdecembristă s-a impus definitiv în istoria României, pe de-o parte prin corupție, demagogie, hoție, impostură și nemuncă, pe de altă parte prin inflația de profesori universitari fără operă și de licențiați fără șanse de angajare, precum și prin apariția unui soi cât se poate de respingător de corcituri – monștrii rezultați prin încrucișarea dintre generali izmănari și politicieni.

Dar și unii și alții (stranierii, respectivi autohtonii) habar nu au de vorbele poetei americane Emily Dickinson vizavi de succes în general, de ridicolul succes din România în special: ”A publica nu este treaba poeților; să fii poet este totul, să fii cunoscut ca poet este nimic”…

Din totdeauna românul a fost convins că dă dovadă de credință atunci când se poartă smerit, deși capul plecat începuse să se integreze în noua lui configurație anatomică și istorică. Pentru justificarea perspectivismului lor istoric, românii fie se raportează la anumite texte biblice gelatinoase, fie aruncă vina pe România. În felul acesta vidul lăuntric al cetățeanului este disculpat prin golurile și neîmplinirile din istoria țării…

Dar cu toții, fiți siguri, vor susține sus și tare că sunt patrioți și că-și iubesc țara. Numai că o fac într-un mod aparte: defăimând-o!

De altfel, autoironia este o stare de spirit generalizată la români, stare prin care ei înțeleg să facă haz de necaz. Foarte puțini se sfiesc să pună pe tapet tot putregaiul din ei, familii și localitățile în care trăiesc, prin extensie din toată România. Cei mai mulți români simt o satisfacție morbidă să se facă troacă de porci prin acel soi de isterie dostoievskiană, cu condiția să mânjească imaginea țării lor și să mai tragă în cloacă încă vreo două-trei cunoștințe, de preferință prieteni. Vorba ceea: ”A murit capra mea. De ce să nu moară și capra vecinului?…”

Există în mentalitatea românilor o tendință periferică de mediocrizare, altfel spus de accentuare a gregarizarii. Nu neaparat din invidie sau răutate. Mai degrabă dintr-un ancestral instinct colectiv de indiferență, ori poate dintr-o atavică neplăcere față de ceea ce nu-i aparține. Iar consecințele acestei atitudini sunt alarmant de vizibile: România sistematic jefuită de ciocoi și murdărită (la propriu) cu mult zel de grosul cetățenilor, pe bună dreptate a ajuns pe locul ce i se cuvine – cel de la coada țărilor din Uniunea Europeană.

Fiind anistoric, românul și-a conservat apucăturile de țăran rapace, înzestrat doar cu un dezvoltat simț al micii proprietăți, dar complet nul în plan social. De aici decurge instinctul patologic al majorității românilor înspre găinării, instinct care-i călăuzește pe cărările anevoioase ale căpătuielii pe toți tâlharii cu ștaif ai acestor meleaguri.

Dar printr-o ironie a sorții, ori poate a justiției divine, cercul vicios se închide peste toți românii, așa încât sărăcia a devenit un fenomen curent și global.

Acum ca și altădată, excepție face acea pătură subțire de îmbuibați (milionarii de carton), care au știut să profite din plin de apele tulburate în decembrie ʼ89.

Cum excepțiile întăresc regula, iată că gregarismul României se evidențiază și la acest gingaș capitol, care exercită un puternic impact asupra echilibrului cetățenilor, implicit asupra stabilității societății. Istoria demonstrează și bunul simț ne încredințează  că orice este posibil într-o societate profund distorsionată, precum societatea românească a zilelor noastre. Mai ales că nici vorbă ca în viitorul apropiat să fie soluționate gravele probleme economico-financiare cu care ea se confruntă cam de multișor.