“[…] vă ofer un material… strict AUTENTIC! Încă nu a fost făcut public. Acţiunea s-a consumat în CÂMPINA! Aşa că invit toti câmpinenii la lectură! … Sper să vă placă.” Marian Malciu
Ne aflam pe la jumătatea lunii lui „Cuptor” a anului 1980 ori 1981… Începuse a treia „repriză” de ploaie din acea zi. Primele două au fost la lumina zilei, pe când acum se înserase. Trecuse de ora nouă… Şi? Ce-i cu asta? Nimic deosebit, desigur… Atâta doar că, în vara aceea, am auzit şi am văzut cele mai puternice manifestări ale fulgerelor, ale acelor descărcări electrice pe care norii supăraţi, din motive numai de ei ştiute, le generează şi le aruncă în atmosferă, însoţite de tunete puternice – rod al ciocnirilor adesea greu de înţeles.!!!!! Ele se produc pe timp de vară, de regulă, anunţând şi însoţind o ploaie puternică, torenţială, de scurtă durată, aria de răspândire a lor fiind uriaşă, adesea dincolo de zonele în care cerul este acoperit de nori. Prima manifestare a fost pe la miezul zilei. A durat cam o jumătate de oră şi fulgerele cădeau şi loveau platoul central al şcolii cu o frecvenţă greu de imaginat. Mi-amintesc ca şi când s-ar fi întâmplat azi. Lucram pe vremea aceea în Şcoala pentru pregătirea subofiţerilor de miliţie din Câmpina. Eram şeful biroului auto, înainte de a fi numit profesor la „catedra de circulaţie”… După ploaie, în lumina puternică a soarelui ce a uscat pământul în mai puţin de o oră, am văzut urmele lăsate de fulger în beton. Platoul central de adunare al şcolii se înfăţişa ca după un bombardament. Erau spărturi în el, orificii cu mărimi variabile, între doi–trei milimetri şi doi-trei centimetri, de culoare ruginie, uşor cafenie spre margini. Este uşor de imaginat ce energie puternică purtau aceste fulgere, dacă puteau pătrunde în betonul vechi, de foarte bună calitate, la o adâncime de aproape doi centimetri, spărgând acel material dur Priveam cu uimire, aşa cum priveau toţi cei care veniseră să vadă „amprentele” lăsate, la sfârşitul programului de lucru: cadre militare, elevi, personal civil. Nu am rămas la discuţii. Am plecat grăbit şi îngrijorat spre acasă. Copiii mei erau mici, de cinci şi de şase ani, iar ploile din luna trecută, însoţite de puternice descărcări electrice, lăsaseră urme şi în zona blocurilor de locuinţe din apropierea şcolii, în care locuiam. În plus, ştiau şi ei, atât cât pricepuseră de la mine şi, mai mult, din ce auziseră de la tovarăşii de joacă, la grădiniţă, cum un asemenea fulger lovise un depozit de echipament, pe care-l incendiase, iar alt fulger, în altă zi, trăsnise trei-patru militari care jucau fotbal sub cerul senin, departe de zona acoperită de nori. Incendiul se declanşase cu o lună în urmă, pe la miezul nopţii, aproape simultan cu zgomotul infernal, care făcuse să trepideze toate geamurile din ferestre până spre centrul municipiului şi trecuse peste Poiana Câmpina şi peste dealurile Proviţei în doar două secunde, trezind lumea din somn. Atunci am salvat noi, cei aflaţi în desfăşurarea programului de învăţământ, mare parte din bunuri, dar fără intervenţia pompierilor sosiţi la circa zece minute de la izbucnirea incendiului, nu puteam limita zona afectată şi nici stingerea acestuia. Au fost daune materiale destul de mari. Nu se cunoştea faptul că, numai la trei zile distanţă, fusese trăsnită clădirea în care fusese mutat tot ce se salvase. Izbucnise şi atunci un incendiu, dar de mici proporţii. Cadrele militare aflate în imediata apropiere l-au lichidat folosind extinctoarele… Nici nu deschisesem bine uşa de la intrare când micuţii mi-au ţâşnit în braţe, înfricoşaţi de zgomotele de afară. Când începea o nouă canonadă, asemănătoare cu focul de baraj al unei divizii de artilerie, alergau temători în baie. Era încăperea cea mai izolată din apartament. Cu uşa închisă, nu se vedeau fulgerele care biciuiau aerul şi îi speriau atât de rău. Acolo îi obişnuise soţia mea, Dumnezeu s-o ierte! Se retrăgea împreună cu ei şi poveştile mamei păreau să fie mai liniştitoare ca orice alte explicaţii şi asigurări. A doua aversă puternică a fost puţin mai săracă în descărcări electrice. Parcă şi tunetele erau mai slăbuţe, cel puţin aparent. Presupun că veneau de la distanţe din ce în ce mai mari. Atâta doar că trăsnetele au căzut înainte de a începe ploaia, cerul fiind senin! Cu atât mai mult au fost înfricoşătoare. Populaţia Câmpinei era în alertă. Se dusese vestea despre acel incendiu şi despre „ploaia de fulgere” de care vorbea cam toată lumea, încercând să găsească explicaţii la fenomenul acesta, straniu şi greu de explicat, repetat aproape zilnic în ultimele două luni… În seara cu pricina, înainte de culcare, mă jucam cu cei doi copii în dormitor. Soţia trebăluia prin bucătărie. Nu am auzit primele tunete. Oricum, nu le luam în seamă. Eram acasă cu toţii şi asta însemna mare linişte pentru familie. Când joaca era în toi s-a deschis uşa brusc şi soţia a intrat speriată, albă la faţă. Abia putea vorbi. – Musiu, lasă joaca şi vino repede la bucătărie! – Ce este, dragă? Că doar nu dau turcii năvală… – Hai repede şi lasă gluma! a rostit ea privind cu teamă la copii. Voi rămâneţi aici. Se întoarce tata imediat… Traversând sufrageria mi-a spus în şoaptă, la fel de speriată: – E groaznic! A trăsnit chiar în faţa ferestrei. Am văzut fulgerul… Închide fereastra! Mi-e teamă să mă apropii de ea. – Hai, fii calmă, draga mea! O închid imediat, am liniştit-o eu în timp ce deschideam uşa la bucătărie. Aici am auzit tunete puternice. Se formase curent ori vântul sufla, nu ştiu, dar uşa s-a închis cu zgomot în urma noastră. Eu ajunsesem la fereastră din trei paşi. M-am uitat înapoi. Soţia se rezemase de perete cu mâna, privindu-mă înfricoşată. – Ai grijă! Nu sta la geam, te rog! a îngăimat ea, albă la faţă şi cu ochii mari. Dorind s-o liniştesc, nu m-am grăbit să închid fereastra. Simţeam nevoia să-i arăt că nu-mi este teamă, că nu există nici un pericol. Am privit afară. Era întuneric beznă. Cerul nu se mai vedea. Era acoperit de nori grei. Se vedeau doar fulgere frecvente departe, pe dealurile de dincolo de Poiana Câmpina. În acea direcţie puteam observa, pentru câteva clipe, siluetele clădirilor din apropiere. Tunetele pătrundeau aproape la intervale egale, uneori fiind prelungite. Erau mai înfricoşătoare pe timp de noapte. Dincolo de gardul de beton, cât puteam cuprinde cu privirea interiorul perimetrului şcolii, vedeam copaci îndoindu-se puternic şi acoperişul câtorva clădiri. Nici ţipenie de om nu am observat. Am întins mâna să prind fereastra deschisă de mânerul ivărului şi, pentru o fracţiune de secundă, am înlemnit. Un fulger puternic a căzut foarte aproape, undeva, în şcoală. Lumina acea, desfăşurată sub forma unei linii frânte, a apărut atât de brusc din întuneric şi atât de puternică în intensitatea-i luminoasă, încât m-a paralizat pe moment. Am tras fereastra cu forţa dată de teamă şi m-am retras la uşă după ce am zăvorât-o. Soţia m-a prins de mână. Tremura toată. Ne-am privit în ochi pentru o clipă. Nu am avut timp să scoatem o vorbă. Uşa s-a deschis şi copiii au năvălit spre noi ţipând. Se speriaseră foarte rău. I-am luat în braţe, fiecare câte unul. În dormitor i-am liniştit. Eu am plecat imediat la baie. Am aruncat puţină apă pe faţă şi am ieşit grăbit să mă echipez. Când eram gata de plecare a ieşit soţia din dormitor. M-a privit înlemnită de surpriză şi teamă. – Unde pleci pe vremea asta? Ce-i cu tine? – Fug la şcoală. Trăsnetul acela a căzut aproape. L-am văzut şi am impresia că tocmai la mine, la parcul auto, a lovit… Stai lângă copii. Mă întorc repede… – Lasă-l naibii de trăsnet! E personal de serviciu acolo… – Este, dar… în situaţii din astea, ştii cum se pune problema… Dacă a luat ceva foc? – Ia umbrela, de ce pleci aşa? Ufff! Ia o pelerină, mai bine, că pe vântul de afară ţi-o dă peste cap… Avea dreptate. Umbrela nu ar fi fost bună de nimic. Am îmbrăcat un fâş şi ea mi-a prins gluga în nasturi, grijulie. Exact când treceam pragul uşii am auzit amândoi sirenele maşinii de pompieri. Soţia mea şi-a dus mâna la gură. Ne-am gândit amândoi la acelaşi lucru. – Du-te! Ai grijă de tine. Te aşteaptă copiii, nu uita! Am sărutat-o scurt şi am năvălit pe scări. De la etajul patru până în faţa blocului am trecut ca o vijelie în câteva secunde. M-am apropiat de gard. Pe poartă era mult de ocolit. Făceam aproape un sfert de oră ocolind o parte din cartier până la muzeul Iulia Haşdeu, vecin cu intrarea principală în Şcoala de Poliţie. M-am săltat, l-am încălecat şi am sărit. Am aterizat cu bine dincolo, în ciuda întunericului din jur. Nu era prima escaladare! Curentul electric se întrerupsese. „Nu durează mult. Intră în funcţiune grupul electrogen…”, mi-am zis eu în timp ce traversam câteva parcele de legume pentru a ajunge direct în aleea ce ducea la parcul auto.<<< PRIMEJDIA NAŞTE EROI >>>
Am ajuns acolo în acelaşi timp cu prima maşină de pompieri. Un ofiţer de-al lor, ieşind din cabină ca şi când ar fi fost catapultat, a strigat cu voce tare, să se audă în noapte printre tunetele ce nu conteneau:
– Atenţie pentru toată lumea! Nu folosiţi chibrituri sau brichete sub nicio formă!
Căutam cu privirea subofiţerul de serviciu pe parcul auto. Nu l-am descoperit în întunericul brăzdat de lumina strălucitoare a fulgerelor ce păreau că vin tot mai de departe, cum de altfel şi tunetele se auzeau din ce în ce mai lipsite de intensitate. Am strigat tare, într-un moment de linişte şi de întuneric deplin:
– Planton!
– Ordonaţi! s-a auzit răspunsul imediat, la fel de tare, de undeva dinspre prima remiză metalică în care se aflau adăpostite câteva autoturisme şi două autobuze.
– Dă-mi o lanternă imediat! i-am ordonat, ştiind că trebuie să o aibă în dotare pe timp de noapte în serviciul de pază.
Pompierii trebăluiau în viteză pe lângă maşina lor. Ordine scurte şi mişcări rapide, exacte era tot ce vedeam şi auzeam. Au dispărut în apropierea rezervoarelor de benzină. Din acea direcţie s-a desprins o siluetă şi s-a apropiat de mine, în acelaşi timp cu alta dinspre garaje.
– Tovarăşe locotenent major, în timpul serviciului meu…
– Lasă-l naiba de raport! l-am întrerupt eu pe plutonierul Oprea. Spune-mi repede de ce sunt pompierii aici, băiete!
– Ne-a trăsnit, şefu’. Drept pe primul rezervor a căzut, a răspuns subofiţerul cu vocea încărcată de emoţie. Aproape că nu i-o recunoşteam. Am văzut lovitura pe gura de aerisire… ori pe zidul împrejmuitor… Am…, am fost… şi am raportat… imediat…, a mai adăugat el rar, greu, până ca vocea să i se frângă.
Am luat lanterna de la elevul-planton ce se apropiase şi rămăsese în poziţia „drepţi” la doi paşi de noi. Ascultase şi el. Am intuit pericolul uriaş şi emoţia ce putea să o genereze oricui om vederea fulgerului căzut atât de aproape într-o zonă în care se aflau câteva zeci de tone de benzină şi motorină în rezervoare. Nu am avut timp să vorbesc. Ofiţerul-pompier se apropia în fugă strigând repetat şi scurt:
– Hidranţii! Hidranţii! Repede, hidranţii!
– Aici! i-am strigat eu şi am aprins lanterna să indic locul în care mă aflu. Planton! Ia-l pe plutonier în camera de serviciu! Pe aici tovarăşe căpitan!
Cunoşteam perfect tot ce aparţinea de biroul auto. Am condus pompierii în fugă la primele două hidrante, cele mai apropiate de zona rezervoarelor. Am alergat imediat, cu lanterna aprinsă în mână, în clădirea birourilor, direct la panoul cu siguranţele electrice. Am decuplat coloana principală. La nici trei minute s-au aprins luminile afară, departe, la blocul de locuinţe şi la comandament. Noi am rămas în întuneric pe toată zona parcului auto.
Între timp ploaia se oprise. Tunetele se auzeau vag. Pe cer apăreau timid primele stele şi liniştea obişnuită a nopţilor de vară încerca să se reverse peste noi. Mi se părea că aud freamătul spumei ce acoperea aproape întreaga suprafaţă a terenului sub care se găseau rezervoarele de carburanţi. Toată furia naturii, dezlănţuită în urmă cu o jumătate de oră, trecuse. Nu am avut răgaz să simt şi să respir toată liniştea de după furtună. Se apropiase ofiţerul de serviciu pe unitate. Mă recunoscuse după voce. 
Vorbeam cu plantonul, pe care-l chemasem să aflu cum s-au desfăşurat evenimentele, deoarece emoţia puternică ce-l cuprinsese pe subofiţer mă pusese pe gânduri.
– Ce bine că aţi venit! a exclamat el. Cunoaşteţi locul. Nu v-am văzut la intrare…
– Am trecut pe la poarta doi, tovarăşe maior, i-am răspuns eu repede, să nu aibă timp să-şi aducă aminte că la acea oră nu era permis să mi se deschidă. Săritul gardului era un „sport” interzis în unitate.
– Cum se simte subofiţerul de serviciu? Unde este?
– E bine, am răspuns destul de contrariat. L-am trimis la cameră… De ce întrebaţi de el, tovarăşe maior?
– Nu ştiţi? N-aţi avut timp să vă informaţi… El a văzut şi a înăbuşit focul. Altfel, cine ştie dacă mai eram pe aici acum!
Am rămas încremenit pentru câteva secunde. Ofiţerul de serviciu a plecat la maşinile pompierilor care îşi adunau dispozitivele şi materialele de luptă. Terminaseră ceea ce situaţia de urgenţă reclama intervenţia lor. Căpitanul m-a liniştit, asigurându-mă că nu mai este nici un pericol şi puteam să reconectez reţeaua electrică de iluminat. Ne-am salutat uşuraţi, cu zâmbetul pe buze. Am rugat plantonul să-mi raporteze tot ce ştie.
Am înţeles că, înainte de acel fulger, el era în post şi patrula pe itinerariile înscrise în fişa postului. Începuse să plouă şi nu-şi desfăcuse foaia de cort să o folosească drept pelerină. Plutonierul Oprea Petre l-a strigat de pe scările clădirii în care se găseau birourile şi magazia de piese auto. I-a zis să continue supravegherea din acel loc, de pe scară, atâta timp cât plouă. De acolo se vedeau căile de acces principale în incinta parcului auto şi putea avea legătura din vedere şi prin semnale acustice cu santinela din postul de dincolo de rezervoarele de carburanţi. În acel moment a căzut acel fulger deosebit de puternic, lung şi şerpuit, urmat de un tunet îngrozitor, care părea că vine de sub pământ, cutremurându-l. Mai înainte cu două sau trei secunde, după spusele elevului, au auzit amândoi un pocnet ascuţit şi a văzut o flacără scurtă la unul din rezervoare. Subofiţerul l-a împins pe elev pe hol, i-a arătat uşa biroului meu şi i-a strigat, în timp ce se repezea în camera destinată personalului de serviciu:
– Dă telefon la ofiţerul de serviciu pe şcoală şi raportează.
Elevul a intrat în birou. Când a întins mâna spre unul din telefoane, curentul electric s-a întrerupt. A format numărul folosindu-se de lumina lanternei. În timp ce vorbea l-a văzut pe plutonierul Oprea alergând pe hol. În braţe avea o pătură militară şi o foaie de cort. După ce a raportat în două fraze ce s-a întâmplat, a fugit după subofiţer. Prin lumina intermitentă a fulgerelor, care adesea era orbitoare pentru câteva secunde, l-a văzut pe acesta culcat pe pătura ce o întinsese în două, acoperind gura de acces în rezervor. Acolo văzuseră amândoi flacăra ori scânteile provocate la contactul fulgerului cu betonul ori capacul metalic. Subofiţerul l-a observat şi i-a strigat să ia foaia de cort şi să astupe gura celuilalt rezervor, apropiat de primul. Ştia că în el se află nu mai puţin de opt tone de benzină cu cifra octanică 90. După ce elevul a executat ordinul, l-a trimis în post atenţionându-l să fie atent şi la telefon. Instalasem nu de mult o sonerie în afara clădirii, care să fie conectată numai pe timpul nopţii…
Am ascultat uimit întreaga relatare a plantonului fără să-l întrerup. Încă mai era emoţionat, dar nu a uitat nici un amănunt. M-a edificat perfect. Aveam senzaţia că văd tot ce au făcut ei în acea împrejurare, de parcă aş fi fost de faţă. Am plecat şi am intrat în camera de serviciu. Plutonierul Oprea s-a ridicat de pe scaun, luând poziţie regulamentară. L-am liniştit imediat:
– Te rog să iei loc! În primul rând, spune-mi, te rog, cum te simţi!
– Raportez, bine, tovarăşe locotenent major.
– Petrică, lasă-mă naiba cu formulele…! Cum a fost, măi, băiatule? Spune-mi prieteneşte, nu te înţepeni de litera regulamentului!
– Păi, şefu’, ce să zic…? Am văzut fulgerul acela… Era mai mult albastru. Nu era alb. Sau… aproape, pe undeva, galben-alb-alabastru… Lumina nu m-a speriat prea mult, dar pocnetul făcut la atingerea bazinului m-a amuţit. Mi-am zis: s-a terminat cu noi! Eram cu plantonul pe scări… Nu ştiu ce i-am spus atunci, nu mai ştiu… M-am repezit şi am luat pătura de pe pat şi am smuls foaia de cort din cuier. Am acoperit acolo unde am văzut eu lovitura. Mirosea a fum. Ceva arde, mi-am zis eu, noroc că plouă! Am stat pe pătură până n-am mai simţit mirosul fumului… Am văzut plantonul. Venise şi el… I-am zis să pună foia de cort pe puţul de alături… Rezervorul de motorină ea mai departe, ştiţi şi dumneavoastră… Nu avea cum să ajungă acolo flacăra. O văzusem aici, dar mi-era teamă să nu fie şi alături. Pe urmă, nu ştiu cât am stat. Am plecat când am văzut luminile pompierilor, să le arăt drumul… Cred că i-a alarmat ofiţerul de serviciu. Înseamnă că elevul…
– Da, elevul a raportat imediat. Când alergai la rezervor… Ce ai gândit tu atunci, Petrică, acolo la bazin ori… înainte şi după…?
– … Nu ştiu! Nu-mi aduc aminte… Am văzut o explozie uriaşă care ar fi aruncat toată zona în aer. Am văzut maşinile distruse făcând explozie una după alta… M-am uitat spre blocurile noastre. Se vedeau lumini. Am văzut copii printre flăcări şi dărâmături şi atunci m-am repezit după pătură… Nu mi-a venit altceva în minte… Nici la extinctoare nu m-am gândit. Pe urmă…, pe urmă, după ce aţi venit şi dumneavoastră, au început picioarele să-mi tremure… Adică, vreau să spun că mi-a fost frică, pe urmă…
– Nu, nu! Pe urmă ai înţeles la ce pericol uriaş te-ai expus. Ai ieşit din acea tensiune care te-a îmboldit… Da! Te înţeleg perfect. În modul cel mai sincer, m-ai uimit, omule! Nu-mi vine să cred. Ai avut un curaj ieşit din comun. Ai acţionat cu un sânge rece de invidiat, Petrică… Toată şcoala sărea în aer la o explozie… Da, chiar şi blocurile noastre şi o parte din cartier ar fi fost în flăcări… Sunt tone de benzină, omule! Plus maşinile toate, cu rezervoarele lor, plus motorina… Făceau explozie în lanţ… Toate, toate!
Am rămas de vorbă cu subofiţerul până m-am convins că s-a liniştit complet. Îl admiram pe acel om pe măsură ce înţelegeam de la ce catastrofă ne salvase. Mă gândeam dacă eu aş fi acţionat la fel. Nu eram convins. Poate că găseam altă modalitate… Nisip, pământ… Hm! Când să-l arunci peste bazin? Vaporii de benzină din jurul lui sunt oricând un pericol. Noroc cu ploaia…
Am intrat în casă pe la miezul nopţii. Eram vlăguit. Soţia s-a speriat când m-a văzut.
– Eşti alb la faţă, Marian! Ce ţi s-a întâmplat?
Nu i-am răspuns. I-am făcut semn să privească înapoi. Copiii se furişaseră în spatele ei, gata să asculte. Ea ştia că dorm. Nu era prima oară când o înşelau. Şi pe mine au reuşit să mă adoarmă uneori înaintea lor. Mai ales fata. Povesteam până adormeam şi ea mă acoperea. După aceea fugea la maică-sa să se laude: „L-am adormit pe tata!”. I-am povestit, dar după ce am culcat copiii. În timp ce-i explicam cum au decurs toate cele arătate mai sus, mi-a preparat un ceai. Nu ştiu din ce, dar m-a liniştit suficient să mă pot culca, golit de emoţii, în braţele ei ocrotitoare, obosite de grijă şi teamă crescândă. Se îngrijorase pe măsură ce trecea timpul şi nu ştia ce se întâmplă acolo, ce necazuri am…
Dimineaţa, la prima oră, eram chemat la comandantul şcolii. Deşi îi raportase ofiţerul de serviciu ce evenimente au fost, mi-a cerut să-i relatez tot ce ştiu.
– Am înţeles că ai fost în unitate, tovarăşul… Raportează tot ce ştii, amănunţit!
– Am înţeles, tovarăşe colonel! i-am răspuns, mutându-mi greutatea corpului de pe un picior pe altul, sperând că mă invită pe scaun. M-a ţinut în picioare…
– Da! Asta-i tot… Mda!
– Da, tovarăşe colonel. Asta-i tot!
– Ia spune… băiatul ăsta, aşa cum îl cunoşti dumneata, ca şef direct, merită o recompensă?
– Absolut, tovarăşe colonel! Şi-a pus viaţa în primejdie şi…
– Da! De ajuns…Poţi pleca…
Am salutat şi am ieşit puţin nemulţumit. Nu-mi plăcuse dialogul, recunosc! În jurul orelor douăsprezece s-a anunţat că la ora paisprezece, imediat după ore, se ţine raportul şcolii în sala de festivităţi. Ne-am adunat cu toţii acolo. Militari de toate gradele şi personal civil.
A vorbit comandantul şcolii prezentând, foarte pe scurt, momentele pe care le-am relatat eu aici, apoi a dat cuvântul şefului de cadre pentru a da citire Ordinului Inspectoratului General al Miliţiei, pe care asistenţa l-a ascultat în picioare:
– Ordin de Zi… Se acordă plutonierului Oprea Petre gradul de plutonier major, înainte de termen, pentru fapte de eroism, constând în…
Personal, am fost mulţumit şi chiar fericit. Nu mai eram supărat pe comandant. Mi-am dat seama că el cântărea faptele, să ştie ce raportează la Bucureşti, să aibă o motivare beton la propunerea de avansare. Pe lângă înaintarea în grad, subofiţerul a fost recompensat cu acordarea de sume în bani. A meritat totul cu prisosinţă.
Din vara aceea, atât de bogată în trăsnete puternice, căzute îndeosebi pe teritoriul Şcolii de subofiţeri din Câmpina, mare parte a locuitorilor municipiului făceau deosebire între cadrele de miliţie operativă şi cele din şcoală. Noi eram „trăsniţii din parc”! Mai în glumă ori în serios, nu ştiu.
„Din parc”, pentru că şcoala era situată pe o parte a teritoriului fostului domeniu-grădină a lui Constantin Istrati, doctor în medicină la 1877 şi fost colaborator al lui Carol Davila, membru corespondent al Academiei Române, comisar general al parcului Carol I, inaugurat în 1906. „Trăsniţi” pentru că în şcoală au fost două incendii provocate de trăsnete şi trei militari în termen au fost, cu adevărat, trăsniţi pe stadionul de fotbal şi în vecinătatea acestuia…
[nggallery id=68]
Marian Malciu
[nggallery id=66]... cateva imagini vechi cu orasul Campina
... cateva chipuri de campineni surprinse de Foto St. Olteanu
[nggallery id=67]
Orasul CAMPINA in IMAGINI
Vezi mai multe video din diverse
Flora
5 noiembrie 2011 at 7:35 PM
Cu adevărat in viață sunt situații limită în care nu este timp de stat pe gânduri. Cunosc cât de cât acest lucru. O întâmplare foarte bine redată. Emoționantă și cu substrat psihologic. Sincere felicitări pentru acest gen de scrieri, inspirate din realitate. Imaginile sunt deosebite.
maria postu
5 noiembrie 2011 at 11:48 PM
Realitatea, ca de obicei, depaseste orice imaginatie.Incredibila intamplare, demna de atmosfera prozelor fantastice ale lui Mircea Eliade.Dumnezeule, povestesti…fantastic…Atmosfera acelor ani, deruta, curiozitatea lor, atmosfera pasnica, familila, copiii, sotia, sunt tablouri mai clare decat pozele pe care le-ai atasat.M-a impresionat si eroismul si emotia celor implicati, profesionalismul care azi…a cam disparut.Si ce detalii pe care le-ai retinut atat de bine…Mai scoate din caseta cu minuni si alte asemenea imagini.Merita sa le vedem si noi!
marian malciu
8 noiembrie 2011 at 12:22 AM
Mă bucur mult că ai poposit aici, doamnă dragă, dar mă bucură şi manifestarea sinceră raportată la conţinutul povestirii. Mulţumesc mult, Maria Postu! Aprecierile tale mă onorează!
Din nefericire pentru mine, am scris foarte grăbit, presat de problemele ivite la “Regatul cuvântului”, de intervenţiile numeroase prin mesaje şi telefoane, astfel că mi-au scăpat multe formulări neacademice şi greşeli gramaticale sau de ortografie regretabile. Nu ştiu cum să rectific aici!! Am postat-o imediat, fără să am timp să corectez ciorna. Îmi pare foarte rău!
Când timpul îmi va permite voi mai scrie despre întâmplări adevărate.
În legătură cu pozele, foarte preţioase, subliniez că aparţin proprietarului acestei reviste, care a avut frumoasa şi utila idee de a înfăţişa localnicilor imagini de ieri şi de azi. Domnia sa este câmpinean…
Mulţumesc, Maria, mulţumesc frumos!
maria postu
8 noiembrie 2011 at 11:16 PM
Am fost atat de captivata de subiect ca nu am sesizat acele imperfectiuni de care spui.Arata si mai bine acum, mai ales ca ai mai adaugat fotografii…convingatoare.Se simte si in scris disciplina, distinctia si seriozitatea uniformei.Mais ou sont les neiges d’antan????
marian malciu
9 noiembrie 2011 at 6:14 PM
Mulţumesc frumos pentru aprecieri, dragă doamnă Maria Postu! Sunt onorat ştiind că te-a captivat povestire…!
Il y avait … et peut-être sera, Dieu seul le sait!
La photo a été que le début de l’hiver, les premiers flocons … beau, éthéré, moelleux ..
S’il vous plaît excusez-moi d’exprimer l’imperfection!
marian malciu
9 noiembrie 2011 at 6:17 PM
Dragă Flora, în primul rând, plecăciune pentru aprecierea ta, pentru cuvintele-ţi frumoase!
În al doilea rând, acum sunt şi poze… chiar şi cu mine, la anii în care s-a pentrecut această “întâmplare” relatată aşa cum am trăit-o…
violetta
10 noiembrie 2011 at 8:31 AM
Fascinant prin meticulozitatea redării faptelor, a amănuntelor ce creează imagini fidele ale întâmplărilor…
Eşti fantastic! Ai toate ingredientele unui prozator de excepţie, dar tu ştii asta!
Ştiu că ai multe astfel de întâmplări de povestit!
Le aştept cu sufletul la gură!
Felicitări!
Vio, cu admiraţie!
violetta
10 noiembrie 2011 at 8:32 AM
Fotografiile au patina vremii şi au un farmec aparte!
Felicitări!
marian malciu
11 noiembrie 2011 at 10:43 AM
Dacă tu faci afirmaţiile acestea, încep să cred că nu am pierdut timpul aiurea dedicându-mă scrisului, Violetta… Important este ca cititorul să fie mulţumit, să fie încântat de lectură. Iar tu eşti! Mă bucur sincer şi îţi mulţumesc frumos pentru comentariu! Fotografiile, aduse aici din arhiva domnului Mihai, gazda noastră, au cu adevărat un farmec al lor, deosebit, iar mie îmi trezesc amintiri plăcute, de neuitat….
Flora
12 noiembrie 2011 at 8:33 AM
Din câte mi-am dat seama, mulţi dintre cei pasionaţi de scris sunt modeşti. Mă îndoiesc că cineva se consideră mare scriitor, mare poet… acest calificativ il dă posteritatea.
Consider că noi aici nu facem decât să aşternem în aceste pagini virtuale, gânduri, sentimente, evenimente, trăiri … dacă au sau nu valoare artistică, nu noi hotărâm. Sunt persoane avizate care fac acest lucru cu profesionalism şi cu tact. Se vorbeşte despre nevoia de a scrie, pot spune doar că este reală. Personal scriu numai de plăcere. Chiar dacă timpul nostru este din ce în ce mai prețios, fiind mai puțin, scrisul nu va fi niciodată o pierdere de timp. Generațiile viitoare trebuie sa știe, poate că vor învăța ceva din experiențele înaintașilor lor. (vorba zboară, scrisul rămâne) Cu prietenie, Flora48.
Flora
12 noiembrie 2011 at 8:37 AM
P.S. Pozele sunt edificatoare, cu toții am fost odată….tineri.
marian malciu
14 noiembrie 2011 at 9:06 PM
Împărtăşesc în totalitate gândurile şi convingerile tale, dragă prietenă şi îţi mulţumesc pentru că le-ai aşternut aici, pentru mine!
Să încercăm să rămânem tineri, încă mult timp, Flora!
Prin sentimente, gânduri, scrieri…
Craciun Veronica
9 februarie 2012 at 9:19 PM
Captivantă lectură și chiar daca nu sunt câmpineancă, am privit cu o anumită nostalgie fotografiile peste care trecerea anilor le fac și mai deosebite. Respect si apreciez aceasta …aducere aminte, atat a evenimentului descris de dvs. domnule Malciu, căt și prezentarea imaginilor de arhivă.Va multumim! Cu stima, Vera Craciun
Marian Malciu
9 februarie 2012 at 10:14 PM
Doamna Veronica, niciodată nu este nostalgia străină oamenilor sensibili… , ceea ce mă face să apreciez enorm popasul lor aici pentru a citi şi privi, pentru a înţelege şi-a se uni în gând cu cei prezenţi în postare, mai mult ori mai puţin direct!
Domnul Mihai Mircea TOTPAL a pus mult suflet în această pagină. E greu să scotoceşti, să cercetezi şi să aduni amintiri uitate în trecutul unui oraş pe care vremea şi-a lăsat amprenta. Totuşi, din dragoste pentru oameni şi din iubirea locurilor natale şi vecine lor, a făcut asta şi nea- oferit atât de multe şi frumoase imagini de ieri şi de azi… Tot respectul!
Autorului povestirii i-a fost mai uşor, martor fiind la tot ce-a relatat şi destul de marcat de acel eveniment ce putea produce o catastrofă… El îţi mulţumeşte, azi, pentru aprecierea dată creaţiei sale! Mă bucur mult că ţi-a plăcut!
Cu dragă prietenie, Marian
Marian Malciu
9 februarie 2012 at 10:18 PM
ERATĂ!
“…şi ne-a oferit…”!…
Scuze pentru neatenţia manifestată la finalul primului paragraf din comentariul anterior acestei intervenţii! Mai sare năzdrăvana tastă uneori… Emoţia nu iartă! Cratima este acolo…. totuşi, pentru cârcotaşi…
Geană Ștefan
10 februarie 2015 at 1:47 AM
Respect domnului MALCIU MARIAN
mioara
1 mai 2017 at 5:28 PM
Mulțumesc mult pentru ocazia de a citi despre acest moment dificil și despre curajul oamenilor rari care apar de niciunde în momente de criză. Facă Dumnezeu să fim umani în momente dificile!