Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se măsoară imensele minunăţii ale Pământului. Ca să înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie să parcurgi 446 kilometri de dantelărie geografică. Din fiecare vârf de  „dantelă”, ai o imagine spectaculară. Nu trebuie să fii arheolog că să-ţi dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natură aici te învaţă, mai bine decât toate cărţile, despre formarea planetei. Distanţa dintre pereţi  variază între  800 metri şi 29 kilometri. Ca sa coboare până la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado  a cărat în aval în medie de 400.000 tone de rocă şi pământ, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnică a apei. Dar odată sosit la imensele prăpăstii toate aceste cifre nu mai valorează nimic.Deodată solida coajă a Pământului s-a dus şi realitatea se deschide sub picioarele tale.

Prăpăstii deasupra altor prăpăstii. Straturile de rocă şi pământ se văd colorate; tăiate pe vertical, asemenea unor prăjituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au rămas izolate pe prăpăstii ca nişte magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter şi Venus. Blocuri  masive stau pe prăpăstii, gata, gata să se răstoarne şi totuşi… nu cad!

Un mic grup de conquistadori spanioli, conduşi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în căutarea oraşelor de aur, trecând prin Deşertul Pictat (Painted Desert), călăuziţi de indienii Hopi şi ajunşi aici, au încercat patru zile (fără success) să ajungă la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt puţine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung şi abrupt. Nu e doar o plimbare de după amiază. Îţi trebuie o zi bună de drum, mâncare şi mai ales…apă. În timpul verii din cauza transpiraţiei  intense, drumeţul pierde până la doi litri de apă pe oră…

Straturile colorate de roci tari şi ascuţite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani  de alunecări de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat şi mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasă loc pinilor răsuciţi şi jnepenilor, apoi tufişurilor de deşert. La un moment dat simţi orizontul închizându-se deasupră-ţi. Poţi coborî şi călare pe catâri care se „închiriază” de dimineaţă şi pleacă în grup de vreo douăzeci, pe poteca strâmtă, deseori tăiată în peretele de piatră, până jos la apa râului Colorado, pe care am văzut-o întotdeauna… colorată (adică tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara.

Se mai poate vizita şi cu helicopterul de 7-8 persoane, care costă 50 de dolari pe jumătate de oră. Dar cea mai uşoară  cale pentru a ajunge la fundul canionului, este să călătoreşti cu o canoe, pe forţa care în mare parte este responsabilă  pentru această  adâncă „rană”, în coaja pământului: Rio Colorado.

Indienii Paiute credeau că Dumnezeul-Tawotas a tăiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cărarea cu ape zgomotoase ca lumea să nu poată scăpa de vârtejurile acestei vieţi, pentru plăcerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis că răul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pământul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a tăiat adânc cu cuţitul în scoarţa pământului  ca să se scurgă apa.

Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai căror descendenţi mai trăiesc  şi azi aici (vre-o 300), deasemenea cred că răul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau să menţionez că europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au  împuşcat pe aceştia ca pe potârnichi, până aproape de exterminare, apoi s-au gândit să-i cruţe pe ultimii rămaşi… pentru a-i avea ca atracţie turistică!!! În prezent numărul lor în Statele Unite se estimează ca fid doar de 800.000 (incluzând şi pe eschimoşi). Au fost băgaţi în aşa zisele „rezervaţii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafaţă. Au fost amplasaţi în… piatră seacă. Totuşi aceste rezervaţii au o oarecare autonomie. Dacă pleacă din rezervaţie, pierd indemnizaţia de la guvernul federal (care oricum nu e suficientă). Au acolo poliţia şi şcolile lor – sa zicem aşa – dar limba în care se învaţă e tot engleza. Limba lor şi-o mai păstrează în familie, precum macedonienii în Balcani.

Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri… în care predomină arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa două milioane şi jumătate de turişti. Între aceştia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboară din autocare, începe clicăitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pământului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil să găseşti reviste illustrate în altă limbă. Chiar şi pe ilustrate scrie doar în engleză…

Se susţine că la formarea Marelui Canion pe lângă Rio Colorado au mai contribuit şi zăpezile, îngheţul, vântul, dar mai ales mişcările tectonice, care au umflat podişul până la altitudinea de 2.793m şi l-au crăpat. Prin această despicătură de platou, şi-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podişul Kaibab are roci relativ noi, adică doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate măsura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare şi ei oameni? Chiar dacă au ochelarii pe nas, nişte microscoape şi… diplome  universitare ! Atunci să fie cei cu Biblia? Şi mai greu de crezut. Noi suntem prea mărunţi, ca să aflăm de unde vine lumea asta şi până unde merge.

În 1540, o expediţie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au rămas de pomină: „AM SOSIT LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI !”. Pentru că din cauza ploii sau a ceţii n-au văzut malul celelalt, ci numai prăpastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zăpezii. Ca să cobori pe anumite poteci în Canion şi să urci pe malul celălalt, îţi trebuie vre-o două zile. Datorită diferenţei de temperatură între vară şi iarnă, plantelor şi sălbăticiunilor li se cere o adaptare drastică. Şi totuşi după topirea zăpezii, prin pădure ies diferite gingaşii colorate. Pădurea e compusă aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciţi, răsuciţi de uscăciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici că cerbii  şi căprioarele, vin la turişti şi le iau mâncarea din mână. Tot aşa de prietenoase şi obişnuite cu publicul sunt şi veveriţele. De câte ori mă duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele.

 

Deasupra acestor prăpăstii, planează maiestuos nişte corbi mari care-şi au cuiburile prin crăpăturile stâncilor şi pe care omul nici nu le poate vedea, darămite să ajungă acolo. Iepuri, vulpi,coioţi, pisici sălbatice, leul de munte (puma) şi binenţeles şerpi… sunt la ei acasă. Întâlnim şi multe specii de zburătoare, între care o pasăre albastră cu moţ, căreia statuniţii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind răspândită dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleacă din zonă pe timp de iarnă iar cele ce rămân, găsesc cu greu mâncare;adaptându-se la condiţiile aspre.

Cea mai ieftină cameră de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiaşi zi. Până aici vine şi trenul de la Williams – un orăşel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima dată aici în 1981, între traversele căii ferate crescuseră pini mari, iar clădirea gării, construită din lemn masiv, era abandonată. În ultimul deceniu însă s-a repus în funcţiune, pentru plăcerea turiştilor de a călători cu trenul de epocă tras de o locomotivă cu aburi.

Păcat că la noi în România, multe linii de căi ferate, în special cele înguste au fost  desfiinţate, precum „Mocăniţa” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare că era cel mai vechi tren electric din Europa.

Ioan NICOARĂ

Phoenix, Arizona SUA

Aprilie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…