“LA FÂNTÂNĂ”

este o trenscriere poetic-muzicală in imagini a tradiţiei olteneşti şi nu numai…, când fetele de măritat abia aşteaptă să prindă “buchetul miresii”  pe care-l zvârle  peste umeri. Florile din “buchetul miresii” sunt aruncate (de către viitoarea pretendentă la cununie religioasă) în apa cristalină a fântânii, ca să-şi vadă iubitul cu care va face nuntă.

Acest obicei poate fi intalnit si astazi la nunţile din Vâlcea, Gorj, Dolj şi Olt  unde fetele tinere iubitoare, dornice de-ași întemeia o familie, își dorersc pentru ele “buchetul miresii” cu o aşa de mare înrâurire, ca şi credinţa la ţară în puterea unor talismane, flori, apă sfinţită, etc. Dorinta este atât de puternică, încât poţi să le observi cât de extaziate sunt, cum visează cu ochii deschişi la cel cu care va face nunta în toamnă şi-i va oferi pentru toată viaţa iubirea lor curată…

http://www.youtube.com/watch?v=83Dknz7P2Hw

Articol si material audio pus la dispoziție cu amabilitate
de scriitor-compozitorul Marin Voican-Ghioroiu
interpretare – Rodica Anghelescu

“Adăpatul miresei”

Cel mai popular obicei al oltenilor care locuiesc la ţară este „adăpatul miresei”. Acest obicei se practică la o fântână sau un bunar care se află spre răsărit. Sâmbăta dimineaţa, mireasa pleacă prin sat cu tot alaiul de nuntaşi. Fiecare „alergător” oferă miresei cadouri începând cu găini, străchini, ulcioare, coşuri cu nuci şi mere. Alergătorii sunt acele persoane care stau toate cele trei zile la cort, locul unde se face nunta şi se ocupă de toate cele necesare pentru masă: taie găinile, gâştele, porcii, viţeii, prepară prăjiturile, gătesc şi servesc la mese.

Cumnatul de mână are un rol foarte important pentru ca duce o găleată nouă pe un băţ de frasin cu un băiat necăsătorit, iar la întoarcerea de la fântână mireasa duce găleata împreună cu acesta, plimbându-se prin tot satul. Pe băţ este legat un ştergar nou sau o năframă de mătase şi un buchet de busuioc legat cu aţă roşie. În urma lor nuntaşii joacă şi strigă pe muzica lăutarilor, unii dintre ei servesc cu ţuică şi vin sătenii care ies pe la porţi, iar domnişoara de onoare împreună cu un băiat necăsătorit ţin bradul împodobit cu flori confecţionate din hârtie creponată. Obiceiul bradului de nuntă este unul foarte interesant: acesta se împodobeşte vineri seara de către fetele şi băieţii din sat, este pus într-un pahar cu vin şi sare, iar băiatul care ţine bradul trebuie să sărute fata care pune mărul în vârf după ce gustă băutura din acel pahar.

Ajunşi la fântâna cu cumpănă, alaiul joacă hora miresei în timp ce cumnatul de mână îi umple găleata acesteia ca să o verse cu piciorul. Dacă găleata se varsă spre răsărit, mireasa va face o fată, iar dacă se varsă spre apus va face un băiat. După aceea, mireasa ia busuiocul şi stropeşte în toate cele patru zări, apoi împarte câte o crenguţă din buchet nuntaşilor pentru a le purta noroc. Cumnatul de mână rupe o turtă în cruce deasupra capului miresei spunând:

„Să fie bună ca pâinea! , Să fie dulce ca zahărul!, Să fie nelipsită ca sarea!, Să fie drăgăstoasă ca busuiocul! Dumnezeu să-ţi fie de ajutor!”

Găleata şi ştergarul rămân la cumnatul de mână.

Voia bună continuă şi la întoarcere, se joacă, se strigă, iar sătenii scot la poartă câte o găleată cu apă în care nuntaşii pun bani. Nici mireasa nu este uitată, aceasta primeşte bani de la bărbaţi pentru prosperitate si fertilitate.

În ziua de luni, mireasa pleacă iar prin sat împreună cu alergătorii, mirele, naşii, moşii, socrii mari şi socrii mici, care fac diverse comicarii cătrăniţi pe faţă şi călare pe măgari.

Aceste obiceiuri din zona Olteniei sunt complexe şi încă se păstrează chiar dacă mai diferă de la un sat la altul.

Sursa: http://www.produsin.ro

Nunta în satul oltenesc de altădată

Peţitul, logodna, înţelegerea asupra zestrei şi plecarea lăzii de zestre din casa miresei, precum şi chemarea la nuntă şi masa mare sunt elemente ale nunţilor de altădată din satul oltenesc.

Oltenia a adunat de-a lungul timpului cele mai interesante obiceiuri legate de nuntă. Sunt obiceiuri care se mai păstrează parţial şi astăzi într-o împletire ingenioasă cu modernul. Frumuseţea lor este legată însă de acele vremuri, când viitoarea soţie era aleasă din timp de părinţi sau rudele apropiate, sau atunci când ruda băiatului era trimisă cu plosca plină cu vin sau rachiu la tatăl fetei, şi când toţi aşteptau cu sufletul la gură să vadă dacă acesta gustă din licoare. Era semn bun, părinţii băiatului erau primiţi la tratativele pentru căsătorie. Se anunţa ceea ce se chema peţitul. „Se trimite în peţit o persoană care are influenţă pe lângă părinţii fetei. Seara, băiatul şi părinţii lui, cu una sau două rude mai apropiate, se duc la tatăl fetei acasă. Acolo fac aşa-numitul aşezământ. Tatăl fetei serveşte oaspeţilor o masă, după puterile lui, şi încep tratativele de zestre. După ce s-au enumerat toate obiectele ce vor forma zestrea: lucruri de casă, vite, bani, pământ, se formează foaia de zestre, actul dotal, care se scrie de unul din cei prezenţi şi se rosteşte de ginere. În seara când se «aşază» dacă tatăl viitorului ginere e mulţumit de dotă, se stabileşte şi ziua nunţii, de obicei o duminică sau sărbătoare“, descrie doctorul Ch. Laugier în „Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei“.

Ritualurile nu se opreau aici. La plecare, viitoarea mireasă trebuia să sărute mâna mesenilor, purtând o sticlă cu vin din care aceştia beau. Cu acest prilej dădeau daruri în bani miresei. Dacă fata nu-l voia pe băiat, când era întrebată „Îţi place ţuica?“, ea răspundea „Nu-mi place, nu e bună!“.

De la logodnă la marea nuntă

Erau rare cazurile căci, de obicei, fetele nu aveau curajul să încalce tocmeala părinţilor şi atunci acceptau de voie, de nevoie. E drept că existau şi cazuri în care părinţii băiatului se duceau şi întrebau dacă dau fata după băiatul lor. Dacă părinţii fetei erau mai bogaţi nu se învoiau, şi dacă tinerii se plăceau, fugeau, dar erau aduşi repede înapoi, iar părinţii, de ruşine, acceptau. Existau însă şi cazuri fericite, când cei doi aparţineau aceleiaşi clase sociale. Atunci se putea face şi logodna. „Dura trei, patru săptămâni, chiar şi mai mult până puneau nunta. Se desfăşura la fată acasă. Băiatul venea cu plocon, cu desagi cu pâine, păsări, cozonac, vin, ţuică. La logodnă participau părinţii şi două, trei rude, iar tinerii schimbau batiste“, se menţionează în „Sărbători şi obiceiuri“, volumul I, publicat de Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu“ al Academiei Române. În unele zone ale Olteniei, mireasa îi dădea ginerelui o cămaşă sau o pernă, iar el o răsplătea cu bani. Avea loc un schimb. Fata avea pregătită din timp şi lada cu zestre, care era luată, conform obiceiului, duminica, atunci când plecau nuntaşii la biserică. Mireasa şi mama ei aveau grijă să înghesuie în ea tot felul de lucruri: velinţe, cergă de câlţi şi de lână, perne, prosoape. După ce erau duse în casă lucrurile aduse ca zestre, mireasa trebuia să împartă daruri rudelor ginerelui (prosoape, cămăşi), iar aceştia ieşeau din casă cu ele la gât şi jucau „Aidea doiu“, „Hora Miresei“. Dădeau ocol de trei ori unei căldări cu vin, de două ori cu ginerele şi o dată fără el. Apoi mireasa îşi poftea la masă rudele şi invitaţii. După joc şi veselie, aceştia se retrăgeau şi erau poftite la masă rudele şi invitaţii ginerelui. În altă zonă a Olteniei, în Mehedinţi, lada de zestre era luată de sâmbătă după-amiază de neamurile ginerelui, cu căruţele, cu lăutari, şi era dusă la casa mirelui. În ea erau îmbrăcămintea miresei, o cergă mare (folosită la treierat), iar deasupra se puneau perne, foi de scoarţă (pături de învelit). Cei care duceau lada chiuiau, să iasă lumea să vadă zestrea. După chemarea la nuntă a satului, se trecea la pregătirea pentru a doua zi, pentru marele eveniment.

Nunta mai păstrează ceva din tradiţia împodobitului mirilor. S-a pierdut însă ţinuta ceremonială. Căciula sau pălăria nu lipseau, vara se punea pălărie din pai de grâu sau postav, şi iarna căciulă, împodobită cu flori sau pene de păun. Haina mirelui era de dimie, ornamentată cu găitane, cămaşa era făcută de obicei de mamă sau de mireasă, iar pantalonii erau tot albi. Nu erau uitate nici floarea de mire şi batista. Mireasa era gătită după datina locului, în port popular. Un flăcău o încălţa, iar în pantofi se puneau bănuţi sau boabe de grâu. Lămâiţa şi voalul i le punea naşa. Se cântau acum „Cântecul miresei“, „Ia-ţi mireasă ziua bună“, dar şi „Nuneasca“. Se juca şi „bradul“, tot astfel cum se cânta şi „Godea“, un cântec în care se spunea că mireasa pleacă la o soacră rea, în vreme ce naşa cânta „Cântecul miresei“.

Alt bordei, alt obicei

Toate pregătirile fiind făcute, alaiul lua drumul bisericii. „În unele părţi, mireasa se cununa având în sân un cuţit, o bucată de azimă, zahăr, o coardă de la vioră: cuţitul, pentru ca duşmancele să nu-i pună cuţitul, zahăr pentru ca ginerele să fie dulce şi plăcut, iar coarda ca să fie plăcută tuturor, precum cântecul viorii… Când preotul şi naşul le pun cununiile pe cap, mireasa caută să calce pe ginere pe picior, având credinţa că ea va porunci în casă şi bărbatul i se va supune întru totul“, descrie Ch. Laugier. Obiceiul ca mireasa să calce ginerele pe picior se păstrează şi astăzi.

Întorcându-ne în timp, la ospăţul oferit nuntaşilor, alte obiceiuri şi tradiţii vin să vorbească despre pitorescul nunţilor de altădată. „Masa se face vara afară, în curte, iar iarna în casă. Invitaţii mănâncă mai mulţi din aceeaşi strachină, rar se pune pentru fiecare câte un tacâm complet. Nuntaşilor li se împart în timpul mesei prosoape şi şervete, iar după ce s-a servit friptura încep darurile. Mireasa, purtată de cumnatul de mână sau de „starochi“ (Hunia) ia o farfurie sau un castron, peste care pune o azimă şi puţină sare o prezintă naşului. Naşul face în azimă darul său, care constă în bani, în monedă de argint, sau chiar de aur, uneori mii de lei. Mireasa prezintă fiecărui invitat farfuria pentru „daruri“ şi nuntaşii trebuie să dea, după puterile lor, câte o sumă de bani. Ea trebuie să sărute mâna fiecărui invitat, până la cel din urmă“, se menţionează în „Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei“. Ritualurile continuă şi după nuntă. În unele părţi, luni dimineaţa, soacra mare intră în camera tinerilor şi ia cămaşa pătată de sânge şi, în chiuiturile nuntaşilor şi cântecele lăutarilor, joacă în horă cu ea. Este un obicei specific Pieleştiului. În alte părţi, cum ar fi Băileştiul, soacra mare îşi pune la gât un şir de ardei roşu şi, ducându-se la meseni, face diferite glume sau joacă în horă. Şi, uite aşa, mireasa îşi face loc în noua gospodărie, nu înainte de a merge la biserică pentru a se spovedi şi a se împărtăşi, conform obiceiului.

Aceste tradiţii vorbesc de timpuri apuse, despre frumuseţea obiceiurilor de altădată.

SURSA: http://www.gds.ro

Load More Related Articles
Load More By Marin Voican Ghioroiu
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…