George PETROVAI

Dacă luăm aminte că statul român de-acum este – aidoma predecesorului său bolșevic – un tâlhar fără scrupule, atunci putem constata că la acest capitol dăm dovadă de-o neonorabilă statornicie și continuitate, prin urmare suntem cu adevărat noi înșine, adică bravii locuitori de la porțile Orientului, unde dinspre Apus și Răsărit s-au adunat în decursul secolelor (cu deosebire de la fanarioți încoace) suficiente scursori pentru ca instituțiile dâmbovițene să se prezinte azi cam la fel de curate ca grajdurile lui Augias.

Iar cu curățatul grajdurilor este într-adevăr o mare problemă, atâta timp cât nici măcar grecii zilelor noastre nu se ridică la nivelul străbunilor, ceea ce înseamnă că-s incapabili să zămislească un nou Hercule care să facă mai întâi curățenie în țara lor bântuită de duhul nechibzuinței și pe care – așa ca între balcanici picați ca musca-n lapte în Uniunea Europeană – să-l împrumute apoi și românilor pentru o perioadă nedeterminată. Că de, pe-aici e de lucru, nu glumă!…

Dar actualul stat român prezintă niscaiva particularități de formă, nicidecum de conținut, care prin aparențele lor de transparență și corectitudine etalate tot acuși-acuși de reprezentanții săi mai mult sau mai puțin mincinoși și necinstiți, altfel spus incompatibili cu posturile pe care le ocupă, izbutesc să întrețină în rândul naivilor speranța că binele și prosperitatea vor poposi odată și odată (nimeni nu știe când) și pe aceste meleaguri și că altele sunt alcătuirile și rosturile statelor postdecembriste în comparație cu cele bolșevice.

Două sunt particularitățile pe marginea cărora se poate trăncăni la nesfârșit (ce altă treabă au ciocoii demagogi?!) și se pot construi scenarii cu toptanul:

1) Ne amăgim cu gândul că trăim într-un stat angajat ferm pe calea democrației, adică un stat care, potrivit Constituției, veghează cu strășnicie la apărarea drepturilor și libertăților tuturor cetățenilor României. Nimic mai fals, atât în ceea ce privește egalitatea românilor în fața legilor, cât și drepturile și libertățile acestora.

Este adevărat că Legea fundamentală stipulează că Nimeni nu-i mai presus de lege și că pe ici-pe colo mai este luat câte unul la întrebări de justiție (în general ăștia sunt din tabăra adversă guvernanților), o justiție deosebit de vigilentă cu interesele angajaților săi (lefuri, indemnizații etc.), precum și cu interesele de fond și de grup ale deținătorilor puterii. Să nu se creadă, Doamne ferește, din cele afirmate mai sus că justiția română a zilelor noastre ar asculta de comandamente politice sau că ar încălzi la sânul ei șarpele corupției…

Pentru că la noi, în lupta oarbă și surdă dusă împotriva conceptului de corupție, destul de des se fac descinderi, ba uneori se operează și arestări în rândul ciocoilor de mâna a doua, dar încă nu s-a auzit de vreo confiscare de avere ilicită, ca și cum toți răufăcătorii cu niscaiva ștaif, odată ajunși în fața magistraților, înfățișează acele documente miraculoase prin care-și dovedesc cinstea și corectitudinea în afaceri, încât oamenii legii, muți de uimire, se văd obligați să-i pună de îndată în libertate. Bineînțeles, cu scuzele de rigoare pentru deranjul provocat, că doar așa-i democratic și așa recomandă normele europene…

Dar atunci unde sunt îmbogățiții din PSD, alde Adrian Năstase și alții ca el, cărora impropriu li se spune ˶baroni˝? Unde sunt mogulii împotriva cărora în campania electorală Traian Băsescu tuna și fulgera? Când vor fi demontate cercurile de interese și când vor fi aduși în fața justiției ˶băieții˝ deștepți și grei de osânză? Pesemne că mai avem mult de așteptat, pentru că una i se spune ˶boborului˝ și cu totul altceva se întâmplă în realitate. Iar de ˶băieții˝ deștepți și de banii lor, oricât ar fi ei și banii lor de murdari, care partid n-are nevoie acum în prag de an electoral?!

Cu toate că confiscarea averilor tâlharilor ar reprezenta un act de dreptate îndelung așteptat de grosul românilor ajunși la sapă de lemn și cu toate că atari resurse ar fi extreme de binevenite pentru guvernul în exercițiu, el nemaifiind nevoit să împovăreze țara cu noi și noi împrumuturi de la cămătarii lumii, totuși, ele (confiscările) n-au avut loc până în prezent și-i de presupus că nici nu vor avea loc într-un viitor apropiat. Iar astfel de evenimente nu vor petrece pe la noi datorită faptului că tâlharii de pe aceste meleaguri, indiferent de culoarea și simpatiile lor politice, sunt indestructibil uniți prin marea asemănare dintre ei (lipsa de scrupule de care dau dovadă la procurarea banilor) și prin idealul care pune în mișcare atotputernicile lor structuri mafiote – atingerea cu orice preț a obiectivelor fixate, obiective aducătoare de noi și importante profituri, chiar dacă pentru asta ei trebuie să treacă deseori peste cadavrele unor tovarăși.

Dar mafioții știu prea bine că nu se poate câștiga o mare bătălie fără jertfe (Dostoievski face cunoscut în romanul Demonii că sângele este cel mai bun liant pentru o organizație de acest fel!), după cum putem bănui că sunt la curent și întru totul de acord cu anticul principiu care spune că decât dezordinea clanului sau partidului, mai bine nedreptatea…

Iată de ce putem spune cu toată convingerea că afirmația deliciosului George Orwell din Ferma animalelor – ˶Toate animalele sunt egale. Dar unele sunt mai egale ca altele…˝, se simte în România mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Tot aparențe corect ambalate în acte normative sunt și drepturile și libertățile românilor de azi, atâta timp cât statul și instituțiile sale centrale (parlamentul, președinția, guvernul) necinstesc în văzul lumii drepturile fundamentale ale cetățenilor (educația, sănătatea, siguranța) și atâta timp cât libertățile (cum ar fi libertatea cuvântului, a scrisului și a protestului împotriva nedreptății) sunt auzite de putere numai întrucât așa este politicos și democratic, dar ele sunt sistematic ignorate, căci așa cer interesele grupului de comandă din spatele partidului și statului. Și nu-i deloc sigur că îndrăzneții nu vor avea mai devreme sau mai târziu de pătimit de pe urma curajului lor de-a uza de asemenea libertăți primejdioase, adevărate săbii cu două tăișuri.

E drept, astăzi nu se mai procedează în maniera brutală și grosolană a democrației proletare, ci mult mai subtil și mai perfid. Dar efectul loviturii primite pe la spate este chiar mai dureros și mai descurajant decât pe vremea fostului regim. Pentru că lovitura astfel primită este rezultatul lucrăturii detestabile a unor cozi de topor, acele lichele cu mâinile cărora statul scoate castanele din foc și care, nu de puține ori înainte (firește, în discuții particulare), au condamnat cu vehemență necinstea și demagogia regimului, precum și slugărnicia lacheilor lui.

2) Cea de-a doua particularitate o constituie maniera de jefuire a cetățenilor. Dacă statul bolșevic o făcea de câte ori considera că acest lucru este necesar pentru mennținerea autorității sale (la început etatizarea și confiscarea nerușinată a bunurilor, apoi controlul riguros al proprietăților particulare), procedând cu brutalitatea specifică regimurilor despotice, actualul stat urmărește ca toate jafurile și abuzurile sale să dobândească o formă legală sub umbrela democrației.

De-abia după ce într-un asemenea chip și-a acoperit hidoșeniile și punctele vulnerabile, el trece la disponibilizări și la ciupeli consistente din lefuri și din pensii. Și totul este făcut cu aerul că măsurile luate sunt strict necesare pentru viitorul țării și al statului. De parcă un stat responsabil caută să se salveze prin ciupeli, lăsând de izbeliște toate compartimentele productive ale țării (industrie, agricultură, transporturi, turism), și de parcă actualul stat și-ar îndeplini obligațiile pe care le are față de cetățenii săi după perceperea atâtor taxe și impozite, când se știe că părinții sunt obligați să cotizeze pentru copii încă din școala primară și că angajații trebuie să achite noi taxe de consultație la medic, cu toate că lună de lună angajatorii virează pentru ei la bugetul de sănătate sumele prevăzute de lege.

Iar umilința la care sunt supuși șomerii depășește orice închipuire, căci ea tinde statornic către înjosire. Deși indemnizația reprezintă la urma-urmei banii șomerului, adică rezultatul contribuțiilor lunare din anii când a fost angajat, totuși, pentru a intra în posesia acelei sume mizere, el nu numai că trebuie să prezinte funcționarului de la biroul de resort un maldăr de documente (acte în original și cópii după ele, diverse adverințe și o declarație de mână pe propria răspundere), dar mai are obligația și să se prezinte la biroul de șomaj în fiecare lună și la data fixată în carnetul de șomer, altminteri (chiar dacă întârzie doar o zi) poate să se șteargă pe gură după bani.

Se procedează ca și cum indemnizația ar fi un ajutor din partea statului. Păi dacă-s banii șomerului, cu ce drept statul se erijează într-un stăpân atotputernic și hapsân, însușindu-și un bun care nu-i aparține, pe motiv că cel în cauză nu s-a prezentat la data fixată?

Iar indemnizația odată tăiată, rămâne pierdută pentru luna în curs! Nedreptățitul nu-și mai primește drepturile după această gravă abatere de la normele tâlharului de frunte al României, ci cel mult el poate să reintre în drepturi pentru luna următoare, cu ajutorul unei adeverințe de la medicul de familie, din care să rezulte că a fost bolnav la data stabilită în carnetul de șomer, motiv pentru care n-a putut face act de prezență…

Funcționarii sunt de-acord că într-un atare mod dictatorial li se face o dublă nedreptate șomerilor: întâi prin sumele derizorii stabilite de guvernanți și prin durata de 12 luni la toate categoriile de șomeri, indiferent de perioada cotizării, apoi prin modul incalificabil în care sunt deposedați de această unică și penibilă sursă de supraviețuire atunci când au ghinionul să nu se poată prezenta la raport. ”Dar, spun ei cu degajare, asta-i legea. Și unde-i lege nu-i tocmeală…”

Ba uite că merită să ne tocmim nițel. Că doar nu de florile mărului a afirmat însuși șeful statului de-atâtea ori: Legile sunt făcute de hoți pentru hoți! Vasăzică, vrea să spună acest brav cetățean și vânător de vrăjitoare, nu poți să ai încredere nici în legi, nici în cei care le aplică…

Măcar dacă ar fi aplicate legile în folosul statului! Logica bunului simț ne spune că de s-ar dori cu adevărat despovărarea și însănătoșirea statului român, atunci s-ar trece de urgență la aplicarea celor trei măsuri, care tuturor guvernelor postdecembriste le-au stat cam ca sarea-n ochi:

a) Pentru că industria este pe butuci, iar agricultura așijderea, România se află în incapacitatea de a produce și exporta măcar atât cât să-și acopere consumurile interne, ceea ce încă ar asigura un trai decent pentru populație, știut fiind că prosperitatea reală rezultă din diferența dintre valoarea globală a producției interne, inclusiv valoarea relizată prin exporturi, și valoarea totală a importurilor.

Dar cum pentru România această diferență înseamnă un negativ mai mult decât îngrijorător și cum guvernanții continuă să împrumute sume uriașe de la cămătarii lumii pentru ca din acești bani să cumpere circa 80% din hrana cetățenilor, concluzia se impune de la sine: Țara trebuie să treacă de îndată la economii!

Desigur, acțiunea nu trebuie să fie doar de formă și să se oprească la acele economii meschine făcute pe seama instituțiilor din teritoriu (e drept, la acest nivel ar cam fi cazul ca șefilor să li se ia mașinile pe care oricum le folosesc mai mult în interes personal!), ci ea să vizeze economii substanțiale prin ridicarea la nivel central (parlament, președinție, guvern, ministere), în principal prin reducerea deplasărilor în străinătate la cele strict necesare și prin scăderea plafonului de decontare pentru toate tipurile de deplasări;

b) Disponibilizări consistente în instituțiile centrale ale statului, unde numărul funcționarilor este aproximativ egal cu cel al tuturor funcționarilor din teritoriu. Printr-o asemenea măsură s-ar obține un dublu avantaj:

-instituțiile ar deveni mai suple;

-s-ar realiza importante economii la bugetul de stat, cunoscut fiind faptul că funcționarii din București au venituri (lefuri, sporuri, stimulente, indemnizații) de câteva ori mai mari decât cei din restul teritoriului;

c) Extirparea tuturor firmelor căpușă, care de ani și ani se îngrașă cu banii statului.

Întrebarea este: Se vrea cu adevărat reforma statului, ori e doar o petardă aruncată ca atâtea altele de către chiriașul de la Cotroceni, în primul rând pentru a se răzbuna în maniera-i caracteristică pe acele categorii socio-profesionale care-i sunt ostile prin însăși structura lor de intelectuali (cadre didactice, medici), în al doilea rând pentru a abate atenția cetățenilor de la problemele extrem de grave cu care se confruntă țara?

Căci dacă se vrea, e greu de crezut că nu se poate. Dar după cum se mișcă lucrurile, se pare că mult trâmbițata reformă a statului va avea aceeași soartă ca modificarea Constituției și ca inițiativa de reîmpărțire administrativ-teritorială a României euroatlantice.

Atâta doar că cei disponibilizați vor îngroșa rândurile șomerilor (evident, fără ca din ei statul român să-și poată încropi colacul de salvare), timp în care va spori numărul funcționarilor din aparatul central, dacă nu pe față în instituțiile existente, atunci pe din dos, adică prin fel de fel de agenții special înființate pentru ei, unde pesemne că vor fi mai bine plătiți ca înainte.

La drept vorbind de ce ar fi altminteri, când anul care vine este unul electoral! Că doar suntem la porțile Orientului, unde – era de părere Raymond Poincaré în perioada interbelică – ”totul se înfățișează mai puțin grav”. De-atunci lucrurile în România au involuat continuu…

Și iac-așa hidra bicefală de tip B mai bifează în dreptul ei o ”realizare memorabilă” pentru istoria încă nescrisă a românilor.

George PETROVAI
Sighetul Marmației
7 septembrie 2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Apart Hotel “Best Choice” Sinaia

Cazare in Sinaia “Best Choice Apartments” Apart Hotel “Best Choice” Sinaia cuprinde două a…