Era o seară bântuită de nori, picuri reci de ploaie şi de starea mea de deprimare. Nu era o simplă stare indusă de o toamnă târzie şi nici vina acelor planete ce se intersectează, influenţând bioritmul anumitor indivizi. Eu suferisem un eşec în dragoste! Pare banal? Poate, dar eu am iubit-o cu adevărat pe Tania. Da, am iubit-o! De câteva zile mă zvârcoleam nebun, simţind că mă înăbuşă deznădejdea, şi ideea sinuciderii îmi dădea târcoale ca o hienă, urmărind, cu colţii rânjiţi, clipa când aveam să cad pradă disperării.

M-am oprit brusc în mijlocul străzii pustii. De ce aş fi mers acasă? Nu mă mai aştepta nimeni acolo! Tania, iubita şi frumoasa mea Tania, plecase! M-am aşezat pe bordura trotuarului. Se formaseră mici pârâiaşe pe marginea străzii şi acum îmi inundau pantofii. Am zâmbit… Dintr-o scuzabilă neglijenţă, îmi pusesem o încălţăminte uşoară, de vară. La câteva blocuri distanţă, se auzea sunetul strident şi enervant al unei sirene oficiale; o pereche de tineri trecu grăbită pe lângă mine, înghesuindu-se sub o umbrelă şi aruncându-mi priviri dezaprobatoare.
Am încercat să-mi aduc aminte ce anume s-a întâmplat atunci; ce anume a provocat ruperea relaţiei mele cu…?  Probabil că nu a fost ceva anume sau vreun moment dat. Poate că totul a venit pe parcurs, distanţându-ne unul de celălalt fără să ne dăm seama şi, când ne-am trezit, a fost prea târziu… Dispăruse, în ultimul timp, orice fărâmă de romantism. Deveniserăm placizi şi… casnici. Serviciul ei era cauza! Se-n-torcea acasă mereu obosită, arborând faţă de mine o atitudine aproape ostilă, refractară la orice subiect de conversaţie în care încercam să o atrag. Şi totuşi, am iubit-o cu toată fiinţa mea! Am adorat-o în cea mai pură stare de idolatrie!

Ploua în continuare, în picuri mici şi deşi, formându-se pârâiaşe la marginea străzii pustii. În ceafă simţeam răsuflarea hienei cu colţii rânjiţi, gata să mă sfârtece în momentul în care cădeam pradă disperării. Şi atunci s-a întâmplat acel lucru, pe care unii îl pun pe seama coincidenţei, alţii pe seama destinului iar alţii îl includ în sfera de jurisdicţie a providenţei dar care, în mod cert, poate salva oameni, dărâma regate, provoca războaie şi, de ce nu, acel lucru, de multe ori mărunt, insignifiant, poate schimba soarta întregii omeniri. Un pas greşit, un gest prost înţeles, o vorbă scăpată, un minut mai târziu sau mai devreme, o uşă trântită, o privire… Dar eu nu sunt filosof şi nu fac dezbateri de nici un fel. Eu constat, simt… La fel ca atunci, în seara aceea înnorată şi umedă, în care stăteam pe bordura unui trotuar pustiu.

S-a aşezat pur şi simplu lângă mine, cu gestul firesc cu care te-ai aşeza în parc pe o bancă, într-o zi de vară însorită. Părul ud îi cădea în plete peste umeri iar câteva şuviţe i se lipiseră de frunte şi obraji. Rochia subţire, cu imprimeuri albastre, se mula pe picioarele ale căror genunchi aproape îi atingeau bărbia mică, deosebit de feminină. Stătea foarte aproape de mine şi am simţit-o tremurând uşor. Scuzându-mă într-un fel penibil, mi-am dezbrăcat sacoul punându-i-l pe umeri. Braţul meu drept i-a înlănţuit trupul, într-un gest de protejare şi… afecţiune. Da, chiar afecţiune! Căci, în ciuda faptului că nu o mai văzusem niciodată, simţeam că o ştiu de când mă ştiu pe mine însumi şi ştiam că o iubesc aşa cum nu mai iubisem niciodată înainte! Ciudat? Poate. Absurd?  Doar pentru aceia al căror suflet nu a vibrat niciodată fără ajutorul calculelor logice şi raţionamentelor îndelung dezbătute. Sub acea frumuseţe enigmatică, oarecum reţinută, eu îi simţeam sufletul şi acel suflet îl înlănţuisem eu cu braţul  şi-l mângâiasem cu privirea.

Am stat aşa mult timp, înlănţuiţi în noapte sub picurii reci ai ploii, tăcuţi, năluci într-un oraş adormit. Nu mai simţeam răsuflarea de gheaţă a hienei şi nici pustiul ultimelor zile. Renăscusem!

Clopotul din turnul bisericii vesti miezul nopţii. Vântul începu să bată mai furios. Norii cei mai negrii făcură boltă pământului iar ploaia se înteţi. Jumătate din sufletul meu se ridică de pe bordura rece a trotuarului şi, pentru o clipă, am trăit sentimentul înnebunitor de pierdere irecuperabilă, de marasm cumplit şi am simţit în gură gustul de noroi al morţii. Dar numai pentru o clipă, căci în momentul următor mâna ei se-ntinse înspre mine.

– Vii?

M-am ridicat oarecum poticnit, stăpânindu-mi cu greu tremurul surescitat al trupului. Palmele noastre s-au înlănţuit într-o îmbrăţişare mută şi atunci am  ştiut că veşnicia există! Nu se putea altfel! Iată, vedeam puritatea în toată splendoarea ei!  Trăirile cele mai SFINTE şi mai ADEVĂRATE îmi guvernau fiecare fibră a trupului şi niciodată nu mi-am simţit spiritul mai materializat în ceva palpabil decât atunci, în noaptea aceea, în care raiul s-a mutat, pentru câteva ore, într-un cartier adormit din St. Petersburgh.

Pierdusem noţiunea timpului şi simţul orientării. Mergeam oriunde ne duceau paşii, pe străduţele întunecate şi liniştite, mărginite de clădiri cu ferestre neluminate în spatele cărora dormeau ignoranţii, aceia care habar nu aveau că însuşi pajul lui Dumnezeu coborâse din ceruri şi că, în noaptea aceasta, se umpleau de lumină şi înţelepciune sufletele celor care nu dorm.

Eram la fel de tăcuţi ca noaptea însăşi. Din când-în-când, mă opream câteva clipe pentru ai sorbi cu privirea chipul angelic, chipul acela de o frumuseţe stranie, reţinută, pentru a mă pierde în ochii ei trişti şi adânci… Ea schiţa de fiecare dată un surâs plin de afecţiune şi înţelegere, iar mâna ei o strângea mai cu putere pe a mea. Am intrat pe o străduţă strâmtă şi mizeră, care se dovedi a fi o fundătură. Gestul meu de a mă întoarce fu oprit la jumătate.

– Aici locuiesc…

Atunci am constatat, aproape simultan, două lucruri: că în peretele clădirii din dreapta mea era încastrată o uşă cu lemnul mâncat de carii şi că zorile erau pe cale să-mi fure cea mai sublimă noapte din viaţa mea. Am sărutat-o şi buzele ei moi se întredeschiseră uşor, abia sesizabil, doar cât să-mi primească sufletul pentru totdeauna. Şi i l-am oferit! Totuşi, ciudat, apa de ploaie de pe buzele ei avea un gust sărat, de lacrimi! Plânsese? Nu ştiu, dar avea ochii limpezi şi privirea puţin melancolică. I-am luat obrajii între palme, total nepregătit pentru un răspuns negativ:

– Ne vom mai revedea?

– Bineînţeles , dar acum trebuie să plec… Se uita cu oarecare nelinişte în jur. S-a făcut târziu…

Ne-am îmbrăţişat cu patima celor care ştiu că se despart pentru mult timp.

– Nu mi-ai spus cum te cheamă…

– Katia, îmi zise ea aproape în şoaptă. Eu sunt Katia.

– Am să te caut, Katia.

Uşa aceea cu lemnul mâncat de carii scârţâi îngrozitor, şi jumătate din sufletul meu dispăru în spatele uşii închise. Cealaltă jumătate a rămas mult timp acolo, pe străduţa strâmtă şi sordidă, potopită de ploaie şi melancolie.

*

În aceeaşi zi, puţin după orele amiezii, băteam cu insistenţă la uşa aceea veche, pregătit să suport concertul ţâţânilor ruginite. Se auzeau, vag, voci ce veneau din interiorul casei care părea gata să se prăbuşească sub povara anilor. Îmi deschise o femeie în vârstă, îmbrăcată sobru, etalând o eleganţă ce venea mai degrabă din atitudinea şi gesturile femeii decât din croiala vestimentaţiei.

– Katia… am murmurat pierdut, gata să mă prăbuşesc din pricina emoţiei pe care mi-o dădea perspectiva întâlnirii cu aceea pe care o iubeam mai presus de mine însumi. Toată viaţa mea se limita acum, doar la câteva ore dintr-o noapte. Orice altceva îşi pierduse vreo însemnătate.

– Dumneata trebuie să fii vreun prieten al ei, nu-i aşa? Avea o voce foarte plăcut timbrată şi sesizasem un uşor tremur al corzilor vocale.

– Da… ne-am cunoscut…

– Poftim, intră. Îmi făcu loc, arătându-mi cu mâna înspre o uşă întredeschisă. E toată lumea acolo şi tocmai ne pregăteam de plecare. Mă împinse uşor, de la spate, înspre încăperea de unde se auzeau voci. Continuă pe acelaşi ton, echilibrat, plăcut.
– Acum că ai venit, mai putem rămâne câteva minute, apoi, dacă vrei, ne poţi însoţi.

– Dar Katia? am îndrăznit. E şi ea acolo?

Femeia mă privi puţin ciudat şi-mi răspunse oarecum nervos:

– Desigur! Poţi să o vezi câteva minute.

Ce a urmat, nu pot descrie în cuvinte. Am avut brusc certitudinea că ceva nu e în ordine. Totul era apăsător şi-n gură simţeam izul de noroi al morţii. În acea cameră se aflau vreo douăzeci de oameni, toţi îmbrăcaţi în haine negre, cu pantaloni călcaţi la dungă şi cravate asortate. Ciudat cum am observat toate acestea, căci în mijlocul camerei, întinsă într-un sicriu ce umplea încăperea cu miros de brad, se afla Katia!  Katia mea, esenţa vieţii mele! Eu însumi mă aflam acolo şi eram mort! Da, mort! pentru că…
– E… e… moartă? am întrebat prosteşte, simţind că podeaua se voalează sub greutatea de plumb a trupului meu iar pereţii încăperii se apropie din ce în ce mai mult, până când respiraţia îmi deveni şuierătoare iar plămânii mei căutau cu disperare să se umple cu aer, dar era imposibil, din cauză că…

– Dumnezeule! Nu ştiaţi?! Dar a murit acum trei zile, când… Noi tocmai ne pregăteam să… Domnule!

… acea încăpere nu exista, aşa cum nu exista nici casa, nici oamenii aceia, aşa cum, de fapt, nu exista nimic…

*
Era prea mult alb în jurul meu; mobila era albă, pereţii erau albi, paturile, chiar şi omul care-mi vorbea ca unui copil, era alb şi el.

– Haide, Iannis, fii puţin atent, da? Deci, dacă mingea galbenă o punem în găletuţa galbenă, pe cea albastră în găletuţa albastră, unde vom pune mingea portocalie, Iannis?

Ploua, ploua într-una… Trotuarul era umed, şoseaua era umedă, norii erau şi ei umezi, chiar şi buzele ei… Cât era de întuneric şi, Doamne, cum mai scârţâia uşa aceea cu lemnul mâncat de carii. Da, dar ea avea nişte ochi trişti, foarte trişti, iar sufletul meu a fost sorbit de gura ei, cu buzele abia întredeschise… În ceafă, simţeam răsuflarea hienei cu colţii rânjiţi şi o ştiam încordată ca un arc, gata să sară şi să sfâşie.

—————————————–

Lucian DUMBRAVĂ
Portimao, Portugalia

* Cartea „Povestiri în alb și negru” a apărut în octombrie 2010, la Editura „Nico” DIN Târgu Mureş. Are 180 de pagini şi conţine 24 de povestiri. Volumul a obținut un premiu al revistei „Vatra veche”, în urma unui concurs organizat în februarie 2011, pentru cărţile de proză apărute în 2010.

——————————————

DUMBRAVĂ Lucian, scriitor şi poet român, născut la 15 martie 1974, în Târgu Mureş. În luna mai 2011 s-a stabilit împreună cu familia la Portimao, în Portugalia de unde îşi continuă activitatea publicistică.
Cărţi publicate: 
  • „Departe de țărm”, poeme, Editura Nico, Târgu Mureş, 2009 
  • „Spini de zăpadă”, poeme, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010 
  • „Poeme pentru zile simple”, antologie de autor şi inedite, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010 
  • „Povestiri în alb și negru”, povestiri, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010 
  • „Inimi de-o noapte”, poeme, Editura Nico, Târgu Mureş, 2011 
  • „Nopți de ceară”, poeme, Editura Nico, Târgu Mureş, 2011 
  • „Peronul de la linia moartă”, roman, Editura Nico, Târgu Mureş, 2012

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

SOS! Soacra vrea să îți redecoreze casa? Iată cum să gestionezi situația FĂRĂ conflicte

După ce se mută împreună, multe cupluri se confruntă cu o problemă comună: părinții lui sa…