Marin Voican-Ghioroiu

Sergentul Dodoloanţă, ordonanţa colonelului Dodoloi, citeşte gazeta   „SPORTUL”.

– Au să vadă stele verzi, braşovenii… Îi terminăm! Oltenii sunt tari. Gata, cupa e-a noastră. Ura!!!… (Vrea să dea un telefon. Uşa biroului se deschide brusc şi intră ca o vjelie colonelul Gogoloii)

– Sergent Dodoloanţă!

– Ordonaţi.

– Mapa de corespondenţă.

– Poftiţi (îi întinde un dosar voluminos).

– Aşa, eu mă frământ, ard!… iar Dodoloanţă-al meu citeşte ziarul?

– Ardeţi, să trăiţi!

– Cum?!… Ce-i obrăznicia asta? Drepţi!

– Păi…numai cei fericiţi ard… să trăţi!

– Ce fericire, Dodoloanţă?… (distrus) Asta numeşti tu, fericire?!…Idioţii ăştia m-au terminat cu cu misiunile lor. (îşi scoate cascheta de pe cap, o pune pe birou şi iese în grabă).

– A-ha!…(ia cascheta şi o mângâie cu blândeţe) Spune tu, acoperiş de tărâţe, mi-ai adus o veste bună? (scoate de sub banda caschetei un bileţel) A sosit poşta, Dodoloanţă… (sare-ntr-un picior, face o piruietă, sărută răvaşul) Ia să vedem ce-mi scrie domniţa colonel!?…(citeşte cu voce tare) „Pisicuţa aşteaptă Canarul. Broscoiul intră la apă trei zile”. Minunat!… (îşi freacă palmele de bucurie, biletul cade sub birou) Stai aşa, nu zbura păsărea!… (îngenunchează, ia biletul şi-l priveşte cu admiraţie, îl sărută şi citeşte mai departe) „Pisicuţa pregăteşte ceva bun de ciugulit… Aduci la Pisicuţa ta… apă vie-n cioc?” Aduc, iubita mea. (scrie repede pe bilet) „Te pup dulce, Canarul”. (împătureşte biletul cu tandreţe, îi trimite o bezea şi-l pune sub banda caschetei, apoi se tolăneşte pe bancheta de lângă fereastră) Acum… să tragă Canarul un pui de somn. He-he!… la noapte e de corvoadă, băiatul.  Ca să vezi, de-aia mi-e furios Broscoiul?!…  A mirosit că-şi face valiza. (vorbeşte rar) Stau şi mă-ntreb: cine l-o fi pus, la anii lui, să-şi ia pisică tânără? Ce noroc are cu mine!… Păi, altfel cum se descurca tatae?… (îşi trage peste faţă vestonul care se afla pe spătarul scaunului). Noapte bună, puişor!… (se aude un sforăit uşor, când intră colonelul)

– Dodoloanţă! (îl observă că are  ochii cîrpiţi de somn) Do-do-loan-ţă…, ce faci în timpul serviciului?…

– Or-do-na-ţi!… dom’ colonel.

– Să ordon!?… Cui să dau dispoziţii, când ordonanţa mea doarme? (cu o vocea stinsă) Ştiai că plec?…

– Hm… (tresare, silabisind) A, vă du-ce-ţi la o-dih-nă, iar eu… vai de capul meu, ce-am să fac singur?

– Cum îţi permiţi!… Asta numeşti tu, odihnă, sergent ingrat? Află că plec la Satu Mare ca să verific nişte incapabili care nu-şi fac sarcinile de serviciu.

– Păi… dacă erau deştepţi… (filosofic) vă mai chemau pe dumneavoastră să-i descurcaţi? (pentru el) Ce bine că mai sunt şi proşti în ţara asta... (îşi bagă mâinile în buzunare şi se roteşte pe călcâie) Să-i săpuniţi bine! O merită pungaşii… (nu-i place privirea colonelului care-l săgetează) …Am spus ceva greşit?

– Mă-nveţi ce să fac, nu? (pe un ton categoric) Dodoloanţă!…

– La ordin, să trăiţi!

– Fă-ţi ba-ga-je-le… (mică pauză) Execu-ta…rea!

– A!… (la auzul comenzii,  Dodoloanţă rămâne stupefiat, îşi dă ochii peste cap, se chirceşte simulând o durere atroce în abdomen, îşi strâmbă gura, răsuflarea i se taie, întregul corp îi este cuprins de convulsii şi, cu un ultim efort, întinde mâinile spre colonel implorând milă) …Aoleu!… mor… Salvaţi-mă!

– Dodoloanţă, Dodoloanţă!… (cuprins de spaimă, neştiind ce să-i facă) ce-i cu tine, măi băiatule?!… Eu plec în misiune, iar ţie-ţi arde să mă sperii… (pentru el) O fi având epilepsie, doamne fereşte!…(îl zgâlţie cu putere) Mă copile!… Ai mai avut aşa ceva? (consternat) Nu l-am văzut aşa niciodată.

– Da… (abia i se aud vorbele) am mai avut… (îşi revine din tremurat) E boală veche, dom’ colonel. (holbând ochii) Aoleo!…aoleooo!!!!…

– (pentru el) Sărăcuţul…  Ce blestem!… (îl ajută să se ridice şi-l întinde pe canapea, îi dă un pahar cu apă) Ia un pahar cu apă şi te linişteşte.

– A!… (pentru el, îi sclipesc ochii) Dacă-mi dădea o ţuiculiţă, îi cădeau galoanele!…

– Mare păcat faci, Doamne!… (se aşează la birou, abia i se aud vorbele) O fi blestem?… Cum să-l lovească dintr-o dată?!… (către Dodoloanţă) Mai bine eram eu bolnav… că tot sunt bătrân, iar nemernicii ăştia mă trimit unde-a dus mutul iapa şi ţiganul şatra.

– Da, să trăiţi!… Bine ziceţi.

– A-ha!… Zic bine, Dodoloanţă? Te bucuri să fiu eu bolnav în locul tău?

– …Ziceam că că eu v-aş fi de ajutor… dacă, ferească sfântul!… aţi fi bolnav, fiindcă sunt mai tânăr… Dar aşa,  pot muri sub ochii dumnevoastră şi… ce-mi puteţi face?!… Ajutaţi-mă să merg până la fereastră, simt că nu mai am aer… (colonelul îl priunde de sub braţ, abia îl târăşte până la fereastră, loveşte cascheta de pe birou, care se rostogoleşte, iar biletul pus de Dodoloanţă sub bandă  iese la vedere) Hai băiatule!… Ce naiba? Ţine-te pe picioare. Te scot la aer… să stai pe bancă până o să vină doctorul să te vadă. Hai copile(deschide uşa biroului). Uşurel-uşurel… Fii atent pe unde calci. Las’ c-o să-ţi fie bine…

– Nu vreau niciun doctor!… Numai când aud numele doctor, mi se face rău.

– Mă Dodoloanţă, boala ta…, nu cumva se ia?

– N-aveţi grijă (îşi întoarce capul, zîmberşte ştrengăreşte), nu se ia. Garantat!… La vârsta dumneavoastră este exclus.

– De unde ştii, sergent?

– De la mama, care zicea că boala asta,  de care suferea şi tata, i-a dispărut cam pe la cincizeci de ani; aşa că aţi scăpat, d-le colonel.(îl pufneşte râsul dar, cu o prezenţă de spirit instantanee, îşi propteşte bărbia în piept şi scoate un oftat adînc, în timp ce ochii îi sclipec şireţi) Of-of! Nu vă fie teamă…

– Ţi-e mai bine, Dodoloanţă?

– Aşa şi-aşa… Vă rog să mă lăsaţi, mi-am mai revenit. Mergeţi la gară, nu vreau să întârziaţi din cauza mea. Am să stau pe bancă afară că-i mai răcoare…

– Ascultă la mine, Dodoloanţă, că-mi eşti ca un fiu, tratează-te că nu-i de glumă!… (se îndreaptă spre birou, în timp ce Dodoloanţă iese pe uşă) Ce băiat bun… Ce mă fac fără el, dacă-l reformează?!… Când o auzi Pisy, nevastă-mea, o să pună la inimă, că de, e harnic şi priceput. (deodată tresare) Ptiuu!…ia să mă gândesc puţin…, dacă boala lui o fi contagioasă? (cu spaimă) Mi se poate contamina Pisiky, şi dau de necaz… (cu hotărâre) Gata, nu-l mai primesc prin casă!… (revine şi adaugă cu mare blândeţe) Ce-mi sunt oamenii…, nişte fiinţe nerecunoscătoare, asta sunt. Păi, în loc să-l ajut să se vindece, eu vreau să-l alung!… Iartă-mă Doamne că am gânduri de păgân.(îşi face semnul crucii) Piei Satana de lângă mine!… (deodată privirea-i cade  pe bileţelul ieşit de sub banda caschetei, îl ia şi-l citeşte cu voce tare) „Canarul este chemat în audienţă la Piusicuţă. Broscoiul se dă la fund trei zile”. (zâmbind) Ce-mi sunt şi fetele astea de la Nufărul, fac pe enigmaticele (citeşte distrat) „Pisicuţa pregăteşte ceva bun pentru ciugulit. Aduci la Pisicuţa ta… apă vie-n cioc?”. (râde cu satisfacţie) Bravo!…mi-aţi plăcut, fetelor. (zeflemitor) De unde mai găsiţi voi apă vie să sculaţi pisica moartă?!… Ha-ha-ha!… (aruncă bileţelu în coş, îşi pune cascheta pe cap şi se duce la fereastră să vadă ce mai face Dodoloanţă).

– Sergent!…

– La ordin (cu glasul slăbit), vă ascult.

– Dacă treci pe la nevastă-mea, să n-o sperii cu boala ta. Vreau discreţie. (îi face cu ochiul) Nici un cuvânt… Ne-am  înţeles?

– …Înţeles, să trăiţi!

– O laşi moartă, că-i face rău. (mică pauză) Doar ştii că nu suportă coniţa… de-al de-astea… cu boli (pentru el) necunoscute.

– Ştiu, (mai vioi) să trăiţi! (pentru el) Cum să nu ştiu!…

– …Ce blestem!… Mare blestem pe capul lui… Parcă prevăd (începe să-şi pună  lucrurile în valiza) că-l reformează şi… unde mai găsesc eu un oltean de ispravă ca el? (din ce în ce mai slab se aude un vaiet prelungit)

– Mergeţi sănătos, dom’ colonel. Drum bun!…

– Să te faci bine, Dodoloanţă!

– Fac bine, (foarte încet) o să-i fac bine… ( hotărât) să trăiţi!

Marin Voican-Ghioroiu