Mihaela CRISTESCU – „ANAMNESIS”

1409-426x320 Mihaela CRISTESCU - "ANAMNESIS"Soţului meu, Constantin

Aş mai fi înaintat un pas şi aş fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o rază a soarelui de după-amiază se strecură printre copaci şi îmi atinse privirea fară echilibru, o superstiţie regăsită în somnul dinaintea visării. Biserica liniştită îmi cântărea cu înţelepciune gândurile, lumina regăsi înlăuntrul meu realitatea îndoielnică şi deznădejdea divizată în raţionamente răzleţe, incompetente dar statornice: „Hristos nu a  venit să distrugă natura, ci să corecteze voinţele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur şi reuşesc să păşesc pe covorul ţărănesc de la intrare.

Printre florile de vară ce coboarau din arcadele şterse de vreme, fumul lumânărilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsă. Mă înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, şubred sentiment inconştient, trezit la viaţă de parfumul puternic al mirului  călătorit prin încăperile sfinte. Tăcere. Aproape să disting zumzetul greierilor veniţi să acompanieze mişcările tainice ale călugărilor în căutarea trebuinţelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic depărtat, totul la îndemâna nevoilor mânăstireşti. Ce să caut: forma sau conceptul? Materia şi spiritul în aceeaşi  înlănţuire, un diagnostic de transformare continuă a vieţii pământeşti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o chemare. Cunoaşterea apare in forme ciudate, câteodata răzbate la suprafaţă în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlăuntrul Universului, semnele Dumnezeirii aşteaptă ivirea zorilor, timpul nu există decât pentru re-devenire, eterna patrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu.”

Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fără nici o silabă de încurajare, această lume tolerantă şi frumoasă începea să mă cunoască. Cristeliţa mă privea cu dăruire, semnificaţia durerii şi a demnităţii se înlănţuia ca o plantă urcătoare, separând binele de rău, suferinţa de plăcere. Era o adevărată încântare, puteam primi lumânări lucrate de călugări, cruciuliţe din argint curat şi fotografii ale lăcaşului de cult; arce si cupole, turle si grinzi, bolţi sprijinite pe stâlpi de piatră, toate indicând puterea atotcuprinzătoare a hierofaniei: „Pentru ca să vină peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să ne luminăm noi cu luminarea cunoştinţei şi a dreptei credinţe prin venirea Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.”

Cu viitoarea lumină prinsă în buchet am îndrăznit să privesc mai departe, spre răsărit, apoi tavanul şi turla Pantocratorului. Lumea văzută dezvăluia pe cea nevăzută, în icoanele sfinţilor, aşa cum pâlpâirea speranţei conduce credinţa. Corabia noastră, naosul, se deschidea primitor şi întunecat, tainic şi îndurător. Stiam că cineva mă urma încet, fără zgomot şi bănuiam un anumit zâmbet de încredere şi de bunătate. Îmi imaginam sala plină şi sărbătorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului înaintea mirenilor şi a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibată în stranele laterale, umilinţa şi dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire.” – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur

Pentru sărutul icoanelor, pentru rugăciunile de la moaştele Sfiinţilor, cât şi pentru Slava Mântuitorului, pentru dăruire şi venerare, pentru toate la care visăm parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu există valoare, nu gândim şi nu statornicim sentimente. Ele se afla a priori şi le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, întelegere cu întelegere.

Totul înainta, desfăşurându-se în compoziţie de gală prin geana vitraliilor înalte, suple şi copleşite de istorie. Păsările se auzeau din văzduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia şi se depărta, îndeplinea ritul candelelor şi al curăţeniei. Eram proiectată în avalanşa sentimentelor din copilărie, a bunicilor care ascundeau mere si struguri în podul casei, legându-le codiţele de cartofii umezi, o încercare de păstrare a frăgezimii fructelor, o simbioză dincolo de moarte.

Clopotele începură să bată pentru vecernie. Toaca ascunsă în curbura exterioară a bisericii prinse glas şi lăcaşul se lumină în aşteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânăstirii se populă în câteva zeci de minute. Lume multă, cântare aleasă, predică înţeleaptă, încheiată prin miruire şi, mai târziu, prin cină. „Cu noi este Dumnezeu!/ Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu!”

Din nou singură în faţa altarului, mă străduiam să răpesc şi ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfiinţii Apostoli şi cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut şi aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul său necunoscut, puterile câteodată limitate. Numai umbra stăruia în aşteptarea nopţii, datoria îndeplinită întărea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiaşilor spre iertarea păcatelor. „Pamânt-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragu tău/ Şi întrega natura ta/ Ţi-naltă pururi Osana/ Şi tot ce mişcă/ Ţie-ţi spun/ Că Eşti Puternic şi Eşti Bun/ Noi pe Tine Te lăudăm”

Ieşirea din biserică am înfăptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, deşi, odată cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelaşi nivel de referinţă. „Să mergem spre casă”, îmi spuse la poartă şi începurăm să coborâm dealul în linişte şi răcoare. Pe la mijlocul drumului îşi aprinse pipa şi tutunul se răspândi în miros de cireşe pe aleea curgătoare. Printre copaci, stelele se răcoreau după canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugăciunile înfăptuite. Şi tot aşa, ziua aceasta luminată, această desprindere  a realităţii de cotidian, mai mult decât puteam să îmi imaginez atunci, avea să re-definească un întreg început fară egal, o nouă dovadă a îndurării Dumnezeieşti: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

Aşa am învăţat să umblăm cu paşi mărunţi şi delicaţi, să nu stricăm locul minunilor în lume, să aşteptăm şi să înţelegem timpul la valorea sa unică, aceea de transformator al conştiinţelor umane, de ridicător şi întemeietor al bisericii sufleteşti. Şi, mai ales, am încercat să zărim orizontul dincolo de care puterile noastre încetează. „Să faceţi aceasta spre pomenirea mea.” –  Iisus Hristos, Cina cea de taină.

Mihaela CRISTESCU

Sydney, Australia

30 mai 2011

Partajează acest conținut:

Publică comentariul

You May Have Missed