Din orice colt ai privi-o, Maicuta Domnului pare ca te urmareste cu ochii ei plansi, ingreunati de durere si, brusc, fara sa intelegi prea bine ce se intampla, nu te mai simti singur.

Cu ea alaturi, ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat si ajutor.

Icoana facatoare de minuni de la Ghighiu este aparte, macar pentru ca este una din putinele reprezentari ortodoxe in care Maicuta Domnului pare intristata amarnic de suferintele Fiului si de pacatele oamenilor.

 

Jos, la baza gatului (dupa o straveche moda athonita), se insiruie puzderie de lantisoare si inele de aur, ca semn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile Sfintei Fecioare.

Alaturi, in strana din dreapta, discreta ca o umbra, o maica isi face canonul de rugaciune. La cei 80 de ani ai sai, a vazut cu ochii ei nu numai vindecari si impliniri minunate, dar, peste toate, a apucat sa traiasca, in toata intensitatea clipei, momentul intrarii Sfintei Icoane in biserica Ghighiului.

Totul s-a intamplat in 1958.

Adusa din Siria si daruita manastirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugravita pe lemn de santal savarsise deja prima minune, cerand in vis sa fie adusa in Romania – chiar la Ghighiu, nu in alta parte.

Amintindu-si toate cate au fost in acea perioada, maica cea batrana cade pe ganduri.  E limpede ca nimic, dar absolut nimic nu e intamplator. Impodobita cu darurile celor vindecati, icoana Maicii Domnului se lasa greu fotografiata.

Pe vremuri, in spatele manastirii era un izvor tamaduitor, cu apa rece si bogata, care tasnea chiar pe locul unde (se zice) ar fi calcat Maica Domnului, poruncind logofatului Coresi sa ridice din nou manastire, cea veche fiind in ruine. Izvorul mai este si astazi, dar, parca pe masura credintei noastre, a mai sleit – abia picura, cam cat s-ar umple o sticla intr-o ora.

Da, orice ar fi si orice s-ar intampla, maica nu poate sa uite.

Pe 25 februarie 1958, cand alaiul arhiereilor, in frunte cu Patriarhul Iustinian, a intrat in biserica, maicutele au incremenit de uimire. Nu numai ca procesiunea era de o mare traire emotionala, dar, la un moment dat, fara nici o explicatie, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans.

Cu lacrimile siroind amarnic pe obraji, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului, ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei. Cei de fata au amutit.  Din toate minunile, cea mai grea si mai rascolitoare este pocainta si darul lacrimilor, roua sufletului si rugaciunea cea adevarata a inimii. De fapt, numai prin lacrimi putem discuta cu Dumnezeu. Tasnite din strafundurile necazurilor sau ale bucuriei, lacrimile vorbesc singure. Se urca slobode direct la cer.

“Du-te acasa, omule, copilul tau se va face bine”

Asa l-am cunoscut: ingenuncheat si cu ochii in lacrimi. Inca tanar, abia trecut de 40 de ani, Ninel Toma statea ghemuit in fata icoanei si plangea cu suspine. Intr-un tarziu, cand s-a ridicat, un zambet ii stralucea discret pe buze. Din durerea lui de altadata nu-i mai ramasese decat o cuta adanca pe mijlocul fruntii si parul albit intr-o singura noapte. La inceput, cand l-am intrebat ce i se intamplase, de ce plangea, a refuzat sa vorbeasca. Apoi, privind din nou la icoana, s-a razgandit, grabindu-se sa adauge ca toata marturia lui e data doar spre marirea Maicii Domnului si spre intarirea celor aflati in disperare si nevoi.

Tulburatoarea lui poveste incepe cu ani in urma, pe timpul comunistilor, cand, in ciuda vremurilor grele, Ninel Toma era deja un om aranjat – avea casa la curte, masina, o familie minunata si, ca fotograf profesionist, castiga destui bani ca sa traiasca linistit si fara probleme. Peste toate, socrul sau, marinar de cursa lunga, ii rasfata familia cu toate bunatatile pamantului, ajutandu-i financiar ori de cate ori era nevoie. “Traiam fara nici o grija”, isi aminteste. “Nimic, dar absolut nimic, nu anunta ce urma sa se intample.

In ziua aceea, stateam cu sotia in gradina, cand, deodata, am auzit o bufnitura cumplita, care m-a scrijelit parca pe creier. Cand m-am dus sa vad ce se intamplase, am inlemnit. Adormit intr-un hamac, Danut, copilul meu de sase ani, cazuse, izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit – era plin de sange, capul ii crapase ca un pepene, si chiar daca mai respira inca, isi pierduse cunostinta, era inert, era o leguma. Nu mai avea memorie, nu mai recunostea pe nimeni.

Cand l-am dus la Urgenta, doctorul a ridicat din umeri si, aratandu-mi radiografiile in care se vedea o fisura prelunga, de un centimetru, mi-a zis fara nici un ocol: “Numai Dumnezeu ti-l poate salva! Oricum, chiar daca traieste, va fi un handicapat toata viata”.

Frumusete si liniste

Pe vremea aceea nu stiam prea multe despre Biserica, nici despre Hristos. Impins de disperare, m-am suit in masina, am demarat si, fara sa stiu unde merg, m-am trezit in fata manastirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte ca mai fusesem o data la manastire, ocazie cu care mi se intamplase ceva ciudat. Pentru ca intrasem in biserica sa fotografiez o nunta, maica Lavrentia (ghidul manastirii) m-a rugat sa pozez si Icoana Preasfintei Fecioare, desi tot ea ma avertizase: “Ai grija, cei necredinciosi nu o pot fotografia”.

Dar eu mi-am vazut de meserie cum stiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a iesit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu era nicaieri. Am mai incercat o data. Am consumat doua filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar rezultatul a fost acelasi. Abia a treia oara, cand maica mi-a zis: “Fa ce fac eu” si a inceput sa mearga in genunchi, din pridvorul bisericii pana la icoana, abia atunci am reusit sa-i redau chipul Maicii Domnului pe pelicula. Cu tulburarea acestei amintiri,am intrat in biserica si, ajuns in dreptul icoanei, am simtit ca in sufletul meu se produce un vartej teribil.

Am inceput sa plang. Boceam fara rusine. Din ochi tasneau lacrimile, iar din piept rabufneau toate strigatele mele de disperare, incat pana si parintele, iesind din altar, a intrebat speriat: “Ce-i aici? Cine a murit?”. Impresionate cu totul, maicutele au facut cerc in jurul meu si asezandu-se in genunchi, potopite si ele de lacrimi, au inceput sa se roage intr-un singur glas, cerand milostivirea Maicii Domnului si vindecarea copilului, care se zbatea intre viata si moarte la spital, urland de durere la cea mai mica atingere.

Va marturisesc ca in acea clipa, in fata icoanei, am simtit ca minunea incepe sa lucreze. Brusc, niste palme uriase s-au asezat asupra mea, iar din toate partile ma invaluia o caldura ca de forja, de ziceam ca mi se vor lichefia si parul, si hainele. Apoi, la fel de inexplicabil, mainile s-au ridicat si am simtit pe cap o mangaiere pe care nu o voi uita toata viata, mangaiere insotita de o voce calda, invaluitoare: “Du-te acasa, omule Copilul tau se va face bine”.

M-am ridicat si am privit in jur. Nu era nimeni, decat maicile care se rugau la cativa metri distanta in genunchi, cu mainile impreunate.

Stapana florilor

Glasul si rostirea erau doar pentru mine, invaluindu-ma intr-o liniste de necuprins. Senin si luminat la fata, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat copilului, mi-am luat sotia de mana si am mers direct la spital, spunandu-i: “Aurelia, Danut al nostru va fi bine”, fara sa stiu ca minunea se savarsise deja, ca Danut al nostru ne astepta insanatosit sa-l luam acasa. Se daduse jos din pat, alerga prin salon, cerea de mancare, se juca vesel cu asistentele.

Nimeni nu stia ce anume se petrecuse-nici medicii de salon, nici specialistii in neurologie, care l-au consultat cu uimire. Danut se vindecase de la sine, fara medicatie, fara nici o interventie chirurgicala. Cand l-am dus pe copil la Bucuresti, pentru un consult mai aprofundat, la tomografie, rezultatul a iesit perfect. Fisura prelunga din craniu disparuse, ca si cum n-ar fi fost vreodata. M-am intors acasa cu copilul sanatos, bucurandu-ma si strangandu-l in brate ca un nebun.

In acelasi timp, mi-am  amintit ca, atunci cand am dus baiatul la spital, in salon mai era o femeie usor lovita la cap, ce se internase pentru niste analize simple, de rutina. Cateva zile mai tarziu, in timp ce completam hartiile de externare ale copilului, rudele femeii tocmai ii tineau lumanarea. Cu o leziune minora la cap, femeia murise, in timp ce copilul meu (considerat de doctori irecuperabil) traia”.

Icoanele sunt vii

La Ghighiu, Maica Domnului “Sirianca” vegheaza necontenit. Departe de orice lauda publicitara, icoana lucreaza dupa credinta si ravna fiecaruia. Cand si cand, ingaduie cate o marturie spre luare-aminte, spre intarirea celor slabi. In manastire, despre minunile icoanei facatoare de minuni se vorbeste putin. Pe peretele din pridvor nu gasesti decat un scurt istoric: “Manastire ridicata pe terenul donat de Uta Rafoveanca, prin sarguinta calugarului Agape, cu cheltuiala ctitoriei si din agoniseala cuviosilor calugari parinti, in timpul lui Ioan Caragea Voievod”. Nicaieri nu se face vreo referire la icoana adusa cu atata zbucium din indepartata Sirie.

La Ghighiu, istoria cea adevarata a locului se scrie in memoria maicutelor.

Sunt fapte si intamplari pe care nu le poate sterge nimeni si nimic. Fiecare a vazut si a trait ceva peste fire: o lacrima curgand din ochiul Preasfintei Fecioare, un tamaduit de cancer sau de epilepsie. Maica Lavrentia, de pilda, isi aminteste cum, in timpul lui Ceausescu, un bolnav de rinichi plangea la icoana ca nu i se dadea pasaport sa plece in Germania pentru un transplant. Mult a plans omul acela, de dimineata pana dupa vecernie, si cand a ajuns acasa, cineva de la securitate l-a sunat spunandu-i cu repros: “Pe unde umbli tovarase? Te-am sunat toata ziua. Vino sa-ti iei pasaportul!”.

Omul a ajuns in Germania, si-a facut transplantul, si traieste si acum. Alta maica, Arsenia, e convinsa ca icoanele sunt vii. Discuti cu ele, iti spui necazul si ele iti dau raspuns. Te mangaie, te intaresc, te scot din disperare. Maica Arsenia ar putea vorbi cum s-a vindecat o demonizata, doar atingand rama icoanei, sau despre cum o femeie si-a recapatat banii furati chiar in biserica.

Pentru ea, minunea adevarata e altceva – e chiar vietuirea ei la Ghighiu, alaturi de familia ei, de surorile ei dupa trup (Evlampia si Atanasia) si de mama lor, de curand mutata la cele vesnice, Macrina. Alungate din Basarabia inca din 1940,alungate si din manastire de catre comunisti, cele trei surori continua sa traiasca la Ghighiu, in casa lor, casa Domnului si a Maicii Domnului “Sirianca”, cea intunecata la chip de suferintele intrevazute ale Mantuitorului, de suferintele spre izbavire la care suntem cu totii supusi.

Izvorul intemnitat de comunisti

Manastirea e frumoasa mereu, dar, o data in an, de ziua Tamaduirii, Ghighiul se gateste aparte, in straie albe si curate, de sarbatoare. Puhoaie de oameni la Izvorul Tamaduirii Curtea manastirii e ca o stupina. Fara exceptie, toate maicutele trebaluiesc la agheazmatar sau in jurul bisericii, sadind fiecare in dreptul chiliei sale brauri multicolore de irisi, pascalute, butonasi, pansele, violete sau margaritar. Nimic nu mai razbate din chipul posomorat al orasului, care pandeste undeva, in zare.

In spatele zidurilor inalte ale manastirii, turlele fumegoase ale Ploiestiului dispar. Marea lavra Ghighiu e aparata prin doua minuni – de icoana Maicii Domnului si de izvorul tamaduirii, ce susura in spatele gradinii. Ca doua suflete pereche, icoana si izvorul intregesc aceeasi lucrare. Intr-un caiet cu scoarte ingalbenite de vreme, s-au pastrat multe din minunile implinite la Ghighiu. Apoi caietul a disparut. Nimeni nu l-a mai gasit vreodata. Parca ar fi intrat in pamant.

Din toate, a mai ramas doar amintirea unor intamplari fericite, despre care maica Maria (ingrijitoarea gradinii) vorbeste cumva cu teama si fereala. Sirianca e o icoana smerita, careia nu-i place fala desarta – acoperamant cu pietre pretioase sau cuvinte exagerate de lauda. De cele mai multe ori refuza sa fie pozata in albume, asa cum refuza sa fie mutata de la locul ei, ingreunandu-se peste fire, daca cel ce se apropie de ea nu se afla in post curat si rugaciune.

Fara nici o explicatie si fara legatura cu momentul zilei, uneori Sirianca se innegureaza la chip, incat nu-i mai zaresti nici o trasatura pe lemnul de santal; alteori, fata i se lumineaza dumnezeieste, dezvaluind o piele catifelata si curata, de femeie tanara si fara prihana. Vindeca demonizati si paralitici, dezleaga zamislirea de prunci si aduce pace in casa, dar isi ia darul inapoi, daca cei insanatositi uita sa multumeasca si sa faca la randul lor milostenie.

Multe din intamplarile trecute s-au pierdut, dar asta nu inseamna ca nu au fost.

Cea mai minunata dintre ele s-a petrecut chiar la aducerea icoanei din Siria, cand episcopul Samaha a lacrimat, asa cum a doua zi avea sa lacrimeze, strop cu strop, izvorul acoperit de comunisti cu o dala imensa de beton – semn ca puterea lui Dumnezeu era de neoprit, ca ura si vrajmasia celor fara de credinta nu puteau sa dainuie prea mult.

Maica Maria ofteaza, dar nu se tulbura. Ea este cea care ingrijeste izvorul, il curata si-i asterne jur imprejur delicate vesminte florale. Acolo isi face pravila si se roaga. Acolo plange cand e necajita si tot acolo isi gaseste linistea. Ca nimeni altcineva, maica Maria cunoaste puterea acestei ape. Stie prea bine ca izvorul pustnicului Agapie e unic si miraculos, ca, adeseori, se poarta de parca ar avea vointa proprie – fie se prelinge in picaturi lenese, fie se inalta intr-o coloana acvatica, de pana la 10 metri inaltime.

O data in an, maica Maria se grabeste cu mainile ei ostenite de munca sa intregeasca randul de flori ce duce spre izvor. Cu o privire usor adumbrita de tristete, priveste straturile de albastrele, salvie si petunii, stiind ca a doua zi, de hramul manastirii, oamenii vor calca totul in picioare, grabindu-se sa ia apa si sa se inchine la icoana.

Maica nu se supara, cauta sa ierte. De fiecare data, se intampla acelasi lucru multimea dezlantuita distruge iarba si florile, iar a doua zi incepe o ploaie binecuvantata, ce reface intreaga frumusete a naturii. Cu sticle si bidoane in mana, oamenii se roaga si asteapta o minune. Asteapta, fiecare dupa credinta lui, fara sa banuiasca macar ca minunea se afla chiar in fata lor – izvorul cuviosului Agapie si dragostea Maicii Domnului “Sirianca”. Apa si dragostea reprezinta inceputul si sfarsitul a toate cate sunt; il reprezinta chiar pe Hristos – izvorul nesecat, din care cine bea nu mai inseteaza niciodata

Material primit pe e-mail

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. VALYS

    24 aprilie 2012 at 12:52 AM

    AM FOST LA HRAMUL MANASTIRII !O ATMOSFERA DE NEDESCRIS,LINISTE ,ORDINE NU IMBULZEALA DOAR CORUL ACELA CARE TE INALTA LA CERURI…DEOSEBIT DE FRUMOS !BUNUL DUMNEZEU SA LE DEA SANATATE SI LINISTE MAICUTELOR !VA ROG SA-MI SPUNETI CE COR A CINTAT CA NUMAI VOCEA ACEEA O AUD IN URECHI !BUNUL DUMNEZEU SA NE AJUTE !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…