Home Breaking News Stiri Exclusive Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei – “Dragobetele”

Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei – “Dragobetele”

12 min read
0
0
247

Vavila Popovici

„Înc-odată, iar și iară, a iubi e primăvară.”

Lucian Blaga

 

Sărbătorit pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, tradiția populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții. Este considerat fiul Dochiei, bărbatul frumos, puternic îndrăgostit. Baba Dochia este unul dintre miturile românești importante și există multe variante ale acestui mit. Semnalez și o frumoasă poveste a lui George Călinescu „Traian și Dochia”, în care Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmărită fiind de trupele lui Traian, aceasta s-a ascuns pe muntele Ceahlău, împreună cu oile. Maica Domnului a transformat-o împreună cu turma sa, într-un complex de stânci.

Din copilărie cunoșteam frumoasa legendă a călătoriei Dochiei pe timp de iarnă când, părându-i-se că vremea se încălzise, și-a scos, rând pe rând, cele nouă cojoace (unii spuneau de douăsprezece) pe care le purta, până când a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat și pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse mai târziu. Ningea și totul începuse să înghețe. Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Se spune că rocile se pot observa și astăzi pe muntele Ceahlău și că ar fi o mărturie vie a acestui mit românesc. Zi a îndrăgostiților, început de primăvară, început de viață, acesta este Dragobetele!

S-au ocupat mulți cercetători de proveniența acestei sărbători. Nicolae Constantinescu – etnolog al Universității din București – afirmă că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea; lingvistul Lazăr Șăineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”; etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie din Moldova prezintă etimologia acestei sărbători populare considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă de care spuneam că este celebrată pe 24 februarie și care în limba slavă se numește „Glavo-Obretenia”. Românii ar fi adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” – în perioada Evului Mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete; Ion Ghinoiu, în Dicționarul cu obiceiuri populare de peste an (1997) asociază și el numele de Dragobete cu personajul din mitologia populară românească – zeu al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești – identificat cu Cupidon (la romani) și cu Eros (la greci). Ovidiu Focșa etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat: „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renaștere a naturii”. Unii afirmă că ar data dinaintea apariției creștinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele ar fi fost peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credința că în această zi și păsările ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau și începeau să-și construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări obiceiul ar fi fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocrotește iubirea și care poartă noroc îndrăgostiților. Motivațiile preluării ar fi fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasăre” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

El este considerat de cei mai mulți a fi Zeul dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile carpatice, numit și „Logodnicul Păsărilor”, dar și „Cap de Primăvară”.

Se povestește despre obiceiurile din această zi, cum în jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor se adunau fete şi băieţi care discutau, glumeau și cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat; fuga în unele părți era denumită „zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă o ajungea, urma sărutul în văzul tuturor, sărut ce semnifica logodna ludică, care de multe ori era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: „Dragobetele sărută fetele!” Și se mai spune că era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu întâlnea la Dragobete fata sau băiatul care să-i placă, era semn că tot anul nu putea fi iubit.

Credința populară românească mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriți de boli tot anul. Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii de import Valentine’s Day sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Personajul românesc Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat frumos, arătos, cu un temperament năvalnic.

Simțim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!

Pământul se trezește la viață, natura renaște. Soarele revarsă o căldură mângâietoare, vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele își schimbă culoarea, inima – pulsațiile, o mireasmă dulce se-mprăștie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbește, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor mustește, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi și mai blânde, natura începe să-și arate farmecul. În curând se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da colțul ierbii, copacii vor fi ninși de flori albe în vânt.

Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

În întâmpinarea acestei zile am scris versurile:

Copacii sărută statornic văzduhul./ Aripi de gând sărută nevăzutul./ Foame de săruturi, foame de-mbrăţişări…/ Păsările, inoculate cu virusul dragostei,/ se caută fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respiră/ prin vers şi rugăciune.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord
Din volumul „Articole si Eseuri”- vol. II,  în curs de apariție.

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“ODĂ MĂRIEI SALE, SFINXUL” de Ion Iancu Vale

“Poarta Bucegilor”, (oraşul Buşteni), ni s-a “deschis” în acel gla…