„Murachezu” de Ioana STUPARU

Dacă ar fi fost om, i-am fi spus şi lui „moş Murachezu”, aşa cum îi spuneam lui stăpânu-său: „moş Iacov”. Însă, Murachezu nu era decât un biet cal un pic mai răsărit decât un măgar. Moş Iacov zicea despre Murachezu:
– Eu nu-l consider cal! Eu îl consider fratele meu. Dacă-aş putea, l-aş lua cu mine-n pat, aşa-i sunt de recunoscător, după cât m-a slujit cu credinţă, atâţia ani!

Nici moş Iacov nu era mai breaz. Era la fel de bătrân şi de slab, numai că era mai înalt. Mult prea înalt. Parcă era un par. Avea nişte picioare lungi, de aproape că-i atârnau pe jos când încăleca pe Murachezu, ca să se ducă unde avea treabă. Câtecineva îi zicea în glumă:
– Moş Iacove, decât să-i rupi şalele lui Murachezu, mai bine ai lua-o la fugă, pe jos, că ai ajunge mai repede cu picioarele alea ale lu’ matale!

Moş Iacov nu răspundea. Zâmbea cu gura până la urechi şi îşi vedea de treabă. Nu vorbea mult, dar când spunea câte ceva, parcă citea după carte. Chiar avea nişte cărţi, pe care le ţinea pe firida din odaie. Citea pe ele în zilele de sărbătoare. Când a început nepotu-său să se ducă la şcoală, el a ţinut morţiş să-l facă să prindă drag pentru citit. Şi a reuşit.
– Ăsta îmi seamănă mie! se mândrea moş Iacov cu nepotu-său. Eu aş fi ajuns departe, dacă n-ar fi rămas mama văduvă şi dacă ar fi avut bani ca să mă poată ţine la şcoli!

Învăţase şi el meserie. Lucra cojocărie. Câştiga atât cât să-şi ducă zilele. Bucata de pământ pe care-o avea, după ce că era puţină, mai era şi aceea nisipoasă de nu producea mare scofală. Îl folosea pe Murachezu în special pentru a merge prin târguri, ca să-şi vândă cojoacele sau să mai facă rost de vreo comandă.

*
Murachezu trăgea din ce în ce mai greu la căruţă. Bâtu l-a văzut pe moş Iacov trecând la câmp, cu plugul în căruţă, şi l-a întrebat:
– Plecaşi la arat, nea Iacove?
– Toate la timpul lor! i-a răspuns moş Iacov.
– Mai poate bietu’ Murachezu să tragă la plug?
– Om trăi şi om vedea! Dacă văd că nu mai poate, mă-nham şi eu alături de el şi trag la plug! De arat trebuie să ar, că trece timpu’!

*
De la un timp încoace, lui Murachezu a început să i se umfle un genunchi. Într-una din zile a căzut în bătătură, în faţa cuniei şi acolo a rămas. Genunchiul i se umfla, văzând cu ochii. Moş Iacov nu se mai mişca de lângă cal. Fiică-sa căuta să-l încurajeze:
– Lasă-l, tată, că i-o ajunge şi lui cât e de bătrân, săracu’!

Calul se uita în ochii lui moş Iacov. Doar că nu putea să vorbească. Moş Iacov a stat ce a stat, până când s-a dus la el în odaie şi a venit cu cuţitul de cojocărie. Fiică-sa l-a întrebat îngrijorată:
– Ce vrei să faci cu cuţitu-ăla, trăi-te-ar Dumnezeu?
– Îl operez pe Murachezu – a răspuns hotărât, moş Iacov.
– Matale? Că n-oi fi doftor?
– Şi ce dacă? Parcă doctorul nu e tot om! El n-o avea două capete! Ce vede el acolo, văd şi eu!

Natalia, nepoata lui moş Iacov, a auzit discuţia. A ieşit la poartă şi ne-a strigat, făcându-ne semne cu mâna, ca să ne ducem repede până la ea.
– Ia uitaţi-vă la noi în bătătură, să vedeţi că bâtu meu e doftor! s-a lăudat Natalia.

Cuvântul „doftor” cu care se fălise Natalia, nu-mi spusese nimic, însă, când am privit printre uluci, l-am văzut pe moş Iacov cum a înfipt cuţitul în piciorul calului.
– Taie pe Murachezu! am strigat îngrozită.
– Nu-l taie, îl operează, fiindcă bâtu e doftor!
Am rupt-o la fugă, tremurând ca varga.

*
A doua zi, Natalia ne-a spus plângând:
– Bâtu plânge! I-a făcut cruce lui Murachezu şi i-a pus-o la mormânt!
– Unde?
– La noi în grădină.
– A murit Murachezu? am întrebat, izbucnind în plâns.
– Aha.
– Şi nu l-a dus la gropan, în marginea satului?
– Nu l-a dus. N-a vrut bâtu. L-a-ngropat în grădină şi i-a pus cruce la cap, ca şi când ar fi fost om!… Şi-acuma, bâtu plânge!…

*
Curând s-a prăpădit şi moş Iacov. S-a dus după Murachezu.
––––––––
Ioana STUPARU