Home Breaking News Stiri Exclusive Nicolae BĂNICIOIU: Taina scrisului (107) – Piatra prețioasă și arta scrisului

Nicolae BĂNICIOIU: Taina scrisului (107) – Piatra prețioasă și arta scrisului

34 min read
0
0
194

Mă numesc Nicolae Bănicioiu, sau mai bine spus Nicu, după cum îmi spuneau părinții, frații și cunoscuții, și-mi place a mă caracteriza ca fiind un modest actor al Artei Scrisului, precum o „piatră prețioasă” învăluită într-o carcasă balastică, care-și arată strălucirea, dup-o muncă de șlefuire de zeci de ani.

De mic copil mi-am găsit refugiul în arte, respectiv în Arta Scrisului sau în muzică. Mi-amintesc de copilăria mea de vis, într-un „colț de rai”, binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde am văzut lumina zilei pe 30 Martie 1953. Probabil că și locul, te influențează și-și pune amprenta asupra, „a ceea ce va urma în viață”! Este adevărat că locul unde m-am născut, pe care, cu drag l-am numit „colț de rai”, se cheamă Fedeleșoiu, un sat din județul Vâlcea, scăldat de valea Oltului și așezat între dealurile Vâlcei, la finalul defileului munților Cozia, după ce Oltul răsuflă ușurat c-a scăpat de povara munților, relaxându-se spre câmpia Râmnicului și a Drăgășanilor.

Copilăria mi-a fost de „vis”, așa cum am spus, pentru că am avut posibilitatea să iau „viața în piept” de la vârstă fragedă. Printre drăgăleșeniile și ghidușiile copilărești pe care le-mpărțeam cu cei doi frați ai mei dar și cu alți copii din sat, erau responsabilitățile pe care mi le asumam, sau mi le repartizau părinții, odată cu creșterea în vârstă. Dar asta, parcă nu era o povară. Era o trăire firească care se împletea și se armoniza cu joaca și bucuriile copilărești. Prima responsabilitate „gospodărească” de care mi-amintesc este aceea de a avea grijă de bobocii de gâscă, pe care-i însoțeam în ogradă și trebuia să-i păzesc și protejez de pericole.  Dar bobocii de gâscă, cum era și firesc, aveau familia lor, o gâscă și-un gâscan feroce, care și pe mine m-atacau, dacă m-apropiam de acele „minunății” galbene și pufoase! Gâsca m-amenința întinzându-și gâtul și sâsâind cu ciocul ei înfiorător precum un șarpe care încearcă să se apere. Dar dacă gâsca m-amenința, gâscanul m-alerga, mă mușca de fund sau de picioare cu ciocul și mă lovea cu aripile. Totul s-a terminat într-o zi, când tatăl meu m-a instruit, cum să-l apuc de gât și să-l învârtesc până când acesta amețește. Mi-am luat inima-n dinți, l-am așteptat nemaidând „bir cu fugiții”, l-am apucat de gât și m-am învârtit cu el, până când am amețit amândoi. Era prima victorie pe care o obțineam împotriva unui adversar. Mă simțeam puternic la nici cinci ani, iar gâscanul mă recunoștea de stăpân, cu care, în scurt timp am devenit prieteni.

Apoi, a urmat perioada mirifică cu vaca „Frumoasa” și vițelul său „Ursu” de care mă atașasem în minunatele vacanțe de vară când mă cufundam în miracolul basmelor sau al cărților pe care le citeam, în paralel cu paza celor două ființe necuvântătoare pașnice. Practic, îmbinam utilul cu plăcutul, drămuind și valorificând la maxim timpul, pe care trebuia să-l organizez și ordonez eficient ca să fac față exigențelor școlare, provocărilor copilărești, inclusiv tentațiilor cu scăldatul la Olt, pe timpul verii.

Părinții mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară; mama era casnică și se ocupa de munca câmpului iar tatăl meu, avea o slujbă modestă la Căile Ferate Române dar era o persoană extrem de ingenioasă și inventivă, cu reale abilități tehnice. Cunoștea multe meserii pe care le dobândise pe timpul stagiului militar sau pe timpul vieții. Era un veritabil ceasornicar, dar se pricepea și la mecanică, construcții, prelucrarea metalelor fine și altele. Cum era și firesc, abilitățile tatălui meu ne-asigurau un trai, cât de cât decent, deoarece câștiga bani pe ceasuri sau alte servicii pe care le presta oamenilor, în afara serviciului la CFR, și conform zicalei, „dacă nu curge, tot pică”, reușeam să trăim mai bine într-un regim totalitar cu multe constrângeri. În acest mediu am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, marcat fiind de toate aceste elemente, dar mai cu seamă de învățăturile și sfaturile înțelepte ale tatălui meu.

Am urmat cursurile Școlii Generale în satul natal până la clasa a Vlll-a.  Concomitent cu Școala Generală, mi-am descoperit vocația spre muzică, fapt pentru care am urmat Școala de Muzică, specialitatea vioară, la Râmnicu Vâlcea. N-a fost deloc ușor, trebuind să fac naveta, de două ori pe săptămână la Râmnicu Vâlcea, circa 10 km, pentru lecțiile de vioară. Eram un elev foarte bun, dornic de-a cunoaște cât mai mult și cu aplecare clară, spre arte. Citeam mult, de la basme și povești până la beletristică, literatura română sau universală. Nu lipsea nici studiul Bibliei creștine, deoarece tatăl meu, ne dădea sarcină de citit cu „porția”, precizându-ne „de unde… și până unde”! Era un bun creștin și ne îndruma spre biserică, duminica sau cu ocazia sărbătorile creștine. Studiul Bibliei, și mie dar și fraților mei, ne-a fost benefică deoarece ne-a semănat în suflet ideea nobilă a înțelepciunii, care ne-a călăuzit viața și activitatea. Nu întâmplător unele din cărțile mele scrise mult mai târziu, aveau să se numească, „Picătura de Înțelepciune”.

În privința scrisului mi-am dat seama că sunt o „piatră prețioasă neșlefuită”, chiar pe parcursul Școlii Generale, atunci când profesorul de limba română Nicolae Popa (unchiul meu), mă îndruma să scriu compuneri pe diverse teme; unele mi le stabilea Domnia Sa iar altele rămâneau la alegerea mea. De fapt erau mici eseuri, pe care le făceam cu plăcere, și mare-mi era satisfacția, când mi le analiza din punct de vedere literar, cu mintea lui de profesor talentat, și-mi spunea: „scrii foarte frumos”!

Dar realitățile vieții m-au determinat să abandonez muzica deoarece nu exista liceu de muzică în Râmnicu Vâlcea iar eu nu puteam să mă despart, atât de timpuriu de locurile natale. Decizia mea de-a abandona muzica l-a revoltat pe profesorul de vioară Ion Semenic, care și-a luat „inima-n dinți”, a trecut Oltul și-a venit „val vârtej”, cu argumente la noi acasă, în ideea că va putea schimba decizia noastră. Deși mi se rupea inima la ideea că abandonez studiul la vioară, am cântărit ca un om matur privind spre viitor, motivația fiind că perspectiva unui spirit încorsetat de chingile comuniste, nu duce la o viață decentă și frumoasă. Iar tatăl meu, la reproșul făcut de profesorul de vioară, cum că-mi strică viitorul, i-a replicat: „eu nu am văzut artist fericit”!  Apoi mi-am asumat cel mai greu liceu, cu mare concurență la admitere și cu mult volum de învățătură. Așa se face că am urmat Liceul Economic în Râmnicu Vâlcea, liceu nou înființat care-mi deschidea perspective spre studii superioare, dar care-mi asigura și-o profesie onorabilă, mult căutată la acea vreme, adică aceea de contabil. Gândeam matur și-mi luam viața-n piept cu bărbăție, analizând cele mai bune variante, pentru a-mi fi bine mai tårziu. Dar și aici pe băncile liceului, printre multele îndatoriri școlare îmi găseam timp pentru mici eseuri pe care i le prezentam, de data aceasta distinsului profesor de limba română Ion Bondoc, cu care aveam o relație apropiată și frumoasă, stabilită chiar de când ne-am văzut pentru prima dată la liceu, pe timpul când a citit catalogul. Împreună cu profesorul am creat un monolog în versuri „Un oltean de demult la București”, pe care l-am interpretat chiar eu cu prilejul unei manifestări culturale, în fața elevilor și părinților. Nu pot să uit câtă pasiune a pus pe acest personaj, pentru că m-a îmbrăcat cu straie oltenești, paporniță, pălărie și opinci, de care Domnia Sa s-a ocupat personal.

Dar cum era firesc, și frumoșii ani de liceu s-au dus și trebuia să hotărăsc, ce voi face mai departe. De mic copil tatăl meu îmi inoculase picăură cu picătură, sentimentul patriotic, respectul pentru fosta instituția monarhică, pentru armată și biserica creștină. Și în ultimul an de liceu, după o discuție mai directă, mi-a spus: „eu în locul tău m-aș duce la armată și m-aș face ofițer; armata este onorată și câte necazuri ar avea țara, armata tot va avea resurse”! Și atenție… aceste lucruri mi le spunea cel care făcuse trei ani de război.  Astfel am ajuns la Școala Militară Superioară de la Sibiu, după trecerea cu brio a unor concursuri de admitere iar apoi la Academia Militară de la București.

Ajuns în armată constatam că-mi plăcea și că eram făcut pentru ea. Primii ani de activitate ca ofițer i-am efectuat la Infanteria Marină, o specialitate de elită unde formam și instruiam trupele speciale de pușcași marini, ca desant aerian și maritim. Acționam în Delta Dunării și pe coasta Mării Negre. După o perioadă de șapte ani petrecuți la Trupele Speciale, am fost trecut la Apărarea Civilă, numită mai apoi Protecția Civilă, o activitate extrem de complexă care avea ca misiune, protecția vieții, a mediului și bunurilor materiale în caz de război sau dezastre. După anul 2005 această componentă a fost trecută la Inspectoratele pentru Situații de Urgență. În aceste domenii am îndeplinit funcții de conducere, Inspector (Comandant) județean o perioadă lungă de timp, aproape 20 de ani, în care am manageriat și gestionat foarte multe Stări și Situații de Urgență, salvând mii de vieți din calea inundațiilor, viscolelor și a altor fenomene meteorologice periculoase. Am avut și o prestigioasă activitate internațională, după Revoluția din Decembrie 1989: un proiect de colaborare cu Franța, pe linie de Protecție Civilă și pompieri (cu Departamentul Oise, de lângă Paris), care s-a desfășurat pe o perioadă de zece ani; cu schimburi de experiență, exerciții și aplicații în comun (în România și Franța), cursuri și stagii de perfecționare, dar și cu Elveția, unde am efectuat un stagiu de pregătire.

Odată intrat în domeniul militar, pasiunea mea pentru scris s-a limitat doar la publicațiile militare la care adresam articole în mod punctual, pe teme de specialitate. Dar cel mai important demers literar a fost un proiect publicistic, care s-a întins pe o perioadă de peste zece ani și a constat în apariția unui ziar care se numea „Protecția Civilă”, și cuprindea tematică referitoare la măsurile de protecție și apărare împotriva dezastrelor, sau pentru situații de război. Jurnalul se adresa publicului larg iar eu îndeplineam funcția de Președinte al Colegiului de Redacție, funcție onorifică neretribuită, pe care o desfășuram pur și simplu din pasiune, dar și pentru că-i vedeam rolul benefic al jurnalului, pentru instruirea populației. Totuși, dintotdeauna am fost preocupat de lectură și cultură generală, pentru care-mi făceam timp, chiar și-n condițiile unei activități militare extrem de complexe, iar multe informații mi le ordonam și le consemnam în diverse jurnale personale, la care țineam ca la ochii din cap. Altfel spus, agoniseam „brumă” spirituală pentru „atunci când voi fi la pensie”, și-mi voi îndeplinii anumite vise literare, lucru care a prins contur după anii 2010. Drept urmare, m-am aplecat asupra vechilor mele însemnări dar și de actualizarea și completarea acestora cu alte informații pe care le căutam prin cărțile din librării sau biblioteci.

Temele pe care vroiam să le dezvolt, erau din domeniul: istoric, folcloric, al marilor descoperiri geografice; din lumea necuvântătoarelor (fabule); învățăminte și maxime cu tâlc și înțelepciune dar și anecdote cu „picul” de umor, absolut necesar tuturor oamenilor. N-am neglijat pe marii eroi ai neamului, Mihai Viteazul sau Sfinții Martiri Brâncoveni, pe Iancu Jianu și mulți alți eroi; pe geniile neamului, Mihai Eminescu și George Enescu. Apoi trebuia să-mi dezvălui trăirile mele sentimentale față de marile genii universale Leonardo Da Vinci și Michelangelo, descriindu-le viața și opera. Despre Istoria Bucureștilor, iarăși trebuia să scriu, pentru că era de bun simț.  Este o obligație și o responsabilitate de român, care trăiește pe aceste meleaguri, care zilnic se întâlneșe cu istoria acestei cetăți și trebuia să scriu, ca să rămână pentru urmași. Dar printre însemnările mele prăfuite și învechite de timp, se aflau și multe informații referitoare la geografia și istoria universală.

De mic copil visam să cunosc lumea iar pe timpul regimului comunist era imposibil. Așa se face că  după 1990, acest vis a-nceput să se contureze. Astfel am avut multe vizite în Europa generate de colaborările pe linie de serviciu dar și unele cu scop turistic. Însă marile „aventuri” geografice le-am întreprins după ieșirea la pensie, când dispuneam bine-nțeles, de timpul necesar. Drept urmare mi-am dezvăluit visele și am început să mi le duc la îndeplinire, unul câte unul. Le-am luat pe rând, după priorități. Mai întâi a fost America De Sud și Cuba, apoi Asia cu Orientul Apropiat și Îndepărtat, iar în plan tot după priorități, ar urma Australia-Noua Zeelandă și Africa De Sud, bine-nțeles dacă Domnul îmi va ajuta. Pentru că am iubit mult drumețiile și aventura, încă din copilărie de când tatăl meu mă lua cu el în călătorii prin țară, acum când am posibilitatea să explorez pur și simplu lumea, am marea plăcere și pasiune să-mi dezvălui gândurile scriind  Note de Călătorie. Și-o fac de fiecare dată când plec undeva departe, în stilul meu propriu, de povestitor în versuri ușoare accesibile tuturor. Bine-nțeles că la narațiunea versificată atașez fotografii care-l captează ușor pe cititor, ducându-l cu gândul pe-acele meleaguri.

Dar stilul meu poemic de povestitor în versuri, nu-l folosesc numai la Note de Călăorie, ci la toate poeziile și poemele cărora le dau viață!  În ultimul timp, constatând că unele informații nu pot fi pe deplin versificate, am introdus și o parte de proză, care completează întregul ansamblu, și amândouă se armonizează. Așa am procedat la Note de Călătorie Japonia-Coreea de Sud. Pot aprecia că „piatra prețioasă” neșlefuită care se ascundea  în spiritul meu, din copilărie, adolescență și mai apoi pe timpul activității militare, a parcurs un adevărat proces de valorificare sau „șlefuire”!  Și încă nu s-a terminat. După fiecare poezie sau poem, constat că am făcut un progres, de care mă bucur și care însemnează că „piatra…” își îmbunătățește calitățile iar procesul continuă, și probabil că pentru a deveni „diamant”, mi-ar mai trebui o viață!  Dar important este faptul, că eu mi-am descoperit „piatra prețioasă” și am valorificat-o șlefuind-o permanent în domeniului magnific al Artei Scrisului, într-o manieră proprie și modestă.

Sunt conșient că parcursul meu a fost modest, că iluștrii înaintași și actuali, „actori” ai Artei Scrisului, au fost iar alții sunt acum, adevărate „pietre prețioase” sau chiar, veritabile „diamante”. Dar cum în viață este și reversul monedei, există din nefericire, pietre prețioase nedescoperite și nevalorificate. Iar povestea modestei mele contribuții în Arta Scrisului este dezvăluită în colecțiile „Picătura de Înțelepciune”; Note de Călătorie America de Sud, Note de Călătorie Japonia-Coreea de Sud și volumul „Misterele Bucureștiului”.

Deasemenea, este demn de remarcat și colaborarea cu reviste și publicații de prestigiu din Canada și Australia, respectiv „Observatorul de Toronto”, revista „Starpress” secțiunea pentru Canada și „Latitudinea” din Australia. Iar aici trebuie să evidențiez pe cei mai buni mentori pe care i-am întâlnit în colaborările mele literare până în prezent, distinse doamne și distinși domni, scriitori și oameni de cultură de prestigiu, Elena Buică (Buni), Ligya Dyaconescu, Milena Munteanu și Dumitru Puiu Popescu, directorul revistei „Observatorul de Toronto” din Canada, iar din Australia, domnul George Roca, directorul revistei „Latitudinea”. Bine-nțeles că nu voi uita nici  pe cei din România, edituri de prestigiu precum „Coresi” și „Ideea Europeană”, revista „Armonii Culturale” cu onorabilul domn George Stroia, care mi-au acordat Premiul de Excelență pe anul 2019; pe poeta Lia Nenciu și criticul literar Nicolae Dina, pe actrița Gina Micloș cu care am colaborat la mai multe lansări de carte.

Și dacă „piatra prețioasă” a-nceput să strălucească, este și meritul publicațiilor de prestigiu enumerate, care au dezvăluit-o și arătat-o publicului. Dar cel mai important lucru este ajutorul mentorilor, care mi-au acordat încrederea și mi-au dat, ceea ce era cel mai scump, secretul experienței lor, pe care cum era și normal, l-am preluat și exploatat. Deaceea este de datoria mea să vă mulțumesc tuturor, celor care ați participat la valorificarea acestui modest dar și har cu care m-a înzestrat Dumnezeu și să recunosc, plecându-mă în fața Domniilor Voastre, că sunteți veritabile „pietre prețioase” sau „diamante”, de la care am luat și voi lua strălucire întotdeauna. Încontinuare sunt alte proiecte așteptate de onoratul public, care ne-aduc nebănuite satisfacții, de la care eu și familia, ne încărcăm cu energii pozitive. Dar toate aceste realizări n-ar fi fost posibile dacă n-aș fi avut sprijinul și înțelegerea familiei, a soției și fiului, amândoi medici cu mare deschidere pentru artă și cultură.

————————–

Nicolae BĂNICIOIU

12 aprilie 2020

București

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Alege adezivul potrivit pentru lemn – obtine imbinari sigure si de calitate inca de la prima aplicare

Spre deosebire de alte materiale din sfera constructiilor, lemnul necesita un grad mai spo…