Adrian BOTEZ

…Să privim, cu ochi limpede, cel mai cunoscut pasaj, din Letopiseţul Ţării Moldovei [2], al lui Grigore Ureche, dar şi cel mai controversat şi mai prost interpretat – atât de către dascălii de şcoală, cât şi de „criticii de specialitate” (care le-o fi, de fapt, specializarea/specialitatea?) – deopotrivă: „De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504> :

“De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504>

Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile.

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru acéia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi décii  preste vară au fostu ploi gréle şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut.

Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.

Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor. Şi décii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul…, pp. 70-71.

Pentru prima dată, în cronica sa (şi în textul închinat voievodului Ştefan al V-lea Muşatin), Grigore Ureche numeşte Centrul Dinamic, spre Mântuirea Lumii: “CEL BUN”. Şi aceasta, chiar (şi numai!) în titlul de capitol. Deci, definitoriu pentru orice altă denumire a voievodului, ca emergenţă a Logos-ului Apoteotic: pentru că, de fapt, plasarea Voievodului-Centru al Logos-ului Moldovei (Leul-Focul), între APELE Plânsului Dublu (al “tuturor” oamenilor şi, totodată, al ceea ce ANTICRONIDUL Grigore Ureche numeşte:  “ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”)  – şi PĂMÂNTUL Deschiderii Porţilor Cosmosului Stabilizat, dincolo de curgerea istorică (“Povestea şi tocmala altor ţări, ce suntu pinprejur, cum nu să cade să nu poménim, fiindu-ne vecini de aproape”), desemnează/consemnează nu “moartea” lui Ştefan Vodă, ci STABILIREA LUI ÎNTRU NEMURIRE:  chiar dacă “el încă au fostu om cu păcate” (traducând dinamica interioară din Logos: OMUL a fost “cu păcate”, dar, acum, ca ENTITATE SUPRAINDIVIDUALĂ, el devine (pentru intuitivii valahi, ca şi pentru Viul Dumnezeu!): “sveti Ştefan vodă”. SFÂNTUL. Cel deopotrivă cu cei pe care dinamica sa faptică, întru slava Logos-ului Ritualistic, i-a revelat ochilor poporului încă trăitor în istorie (dar având, prin Centrul său Dinamic, “dezlegare” la Revelaţie): Sfântul Luminii Celeste-PROCOPIOS  – şi Sfântul Pământului, DEMETER/DUMITRU. Adică, Cel Ajuns la Esenţa Sa, şi, prin El, Dezvăluind/Revelând (pentru o clipă, întâi… – …dar clipa, prin transcenderea Centrului Dinamicii Logos-ului-ŞTEFAN– “PURTĂTORUL CUNUNEI ÎNVINGĂTORULUI”, devenind Veşnicie!) CENTRUL COSMIC/PARADISUL, ducând/trăgând, spre Centrul Cosmic, Neamul Românilor.

Epuizat ca Misionar al Lumii Terestre (“fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă”), Ştefan cel BUN devine Sol pentru Deschiderea/Revelarea Lumii Celeste! “Moartea” sa este “cu mare laudă” – deci, este “Slăvire-Apoteoză-Proslăvire”, de tip hristic!

…De observat, de asemenea, concentrarea/densificarea întru Duh, a Corporalităţii: “nu mare de statu” (nu doar “statură” fizică, ci şi non-stare spirituală, refuzul falsei con-formări, dinaintea sa – şi dinamismul spre realizarea, TOCMAI prin acţiunea sa de RĂZBOINIC AL ÎNVIERII, a Autenticei FORME SACRALE-MOLDOVA!). Ceea ce intrigă şi stârneşte fel şi soi de discuţii, de tip, mai curând, proletcultist, este sintagma/frază: “ mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”.

Până la această oră, la care scriem, nu există niciun comentariu logic şi contextual, al pasajului citat. Toţi afirmă, mai pe faţă, mai ascuns, “sangvinarul” şi “impulsivul” ascuns (?!) în persoana lui Ştefan. Un individ “tiranic” şi, deci –  ne-democratic, nu?! De parcă, atunci când tăia “în carne vie”, în leşi, turci, unguri, tătari etc. (care năvăleau pe un Pământ Con-Format ca SACRALO-PARADISIAC: “cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare” [3]!) – socotiţi, toţi aceşti “străini de BINE”, deci, ca Semne ale Impurificării/Spurcării şi ale Degenerescenţei şi ale Descentrării Cosmosului Divin! – …când tăia la aceştia, care va să zică, parcă n-ar fi curs sânge, ci …borş! Mircea Scarlat, comentatorul/postfaţatorul ediţiei pe care noi o utilizăm (reprodus după Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, revăzută; text stabilit, studiu introductive, indice şi glosar de P.P. Panaitescu), pentru analiza noastră hermeneutică, greşeşte grav, atunci când îşi neagă propria alegaţie (p. 201: “Desuniversalizarea culturii dinRăsăritul Europei a avut drept efect principal vitalizarea tradiţiei existente,  prin individualizare naţională” – exact acesta este Spiritul Viu al Ortodoxiei! – chiar dacă Mircea Scarlat, scriind în 1978, evită să precizeze importanţa Restaurării Spiritului Ortodoxiei, în Răsăritul Europei!), afirmând că „o manifestare importantă a vocii auctoriale este OPŢIUNEA cronicarului”, care ar fi pentru Republica Polonă, din veacul al XV-lea. Din moment ce Grigore Ureche îşi aşează Revelaţia Spaţiului Cosmic după „moartea” iniţiatică a Taumaturgului Cosmic ŞTEFAN cel SFÂNT, afirmaţia lui Mircea Scarlat cade: în niciun caz Grigore Ureche nu poate opta pentru supremii perdanţi, care, după ce l-au urmat pe fatalul „crai Olbrihtu”, şi-au pierdut „şleahta” (boierimea, adică pe Războinici, singurii capabili de Re-integrarea în Dinamica  Divină…şi, drept consecinţă, Republica Poloneză va dispărea, în istorie…). Grigore Ureche nu face decât să descrie Topos-ul Sacru, care se deschide, revelatoriu şi divers, pentru ochiul, până atunci doar mijit faţă de Revelaţie, al cititorului care, încă, nu intrase în Vibraţie Soteriologică, cu Zona Spaţiului Mântuit – Ştefan cel Bun…Hotărât, nu: Centrul Lumii, adică Singura Opţiune Corectă, este Moldova Coroanei Cosmice – a ŞTEFANULUI/”PURTATORUL CUNUNEI ÎNVINGATORULUI” !!!

…Cât despre “mânia” lui Ştefan cel Bun , parcă cititorii ar fi uitat, de la mână până la gură, pasajul de mai înainte: „Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – deci, este vorba de FUROR SACER, MÂNIA SFÂNTĂ, DEMIURGICĂ. Prin care se împotriveşte Corupţiei Temporale a Logos-ului şi reface Topos-ul Sacru/PARADISUL – …şi purifică Spaţiul cel spurcat de Demonul Timpului şi, deci, al Instabilităţii – şi, astfel, se reface Stabilitatea Paradisiacă a CENTRULUI!!!Nu degeaba afirmam că, din moment ce atributul “BUN” este postat în titlul de capitol, efectele lui de semantică sacră se revarsă asupra întregului text al cărţii, văzut ca un tot/întreg, cu unitate perfectă (nu avem în plan, în lucrarea de faţă, discuţia, foarte relativă, despre interpolatori şi interpolări).

Deci, la fel trebuie gândit, adică folosind aceeaşi unitate de măsură PESTE TOT, în text – şi când vrem să înţelegem restul sintagmei-frază: “de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”. Dacă ceea ce făcea Ştefan ar fi fost contrar Logos-ului Sacru, ar fi urmat “Nacazanie silnim” – CERTAREA CĂTRE CEI PUTERNICI…cum se proceda, liturgic, ca o sfeştanie, pentru resfinţirea locurilor din Spaţiul Cosmic în care (re)intraseră agenţii Răului – spre exemplu, “cazul craiului Albert/Olbrihtu”, când acesta încalcă Logos-ul (indienii îi zic “dharma”!) Creştin:

…”Nacazanie silnim, adecă certarea celor putérnici

Dumnezeu cel direptu, cela ce ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepséşte pre ceia ce calcă jurământul. Că acesta Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creştini vrea să facă războiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihnă de turci, ci vrea să slăbască pre cela ce să lupta cu vrăjmaşii creştinilor, pre carile trebuia cu toţii să-l ajutorească. Ci Dumnezeu la atâta lipsă şi nevoie îl adusése pre cela ce mergea cu atâta hvală să stropşască ţara şi să o supuie, care întăi nici taina sa nu vrea să spuie nimăruia, ci scosése cuvântu că mérge să ia Chiliia şi Cetatea Albă şi încă adăogea de zicea că de ar şti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi nici ai săi nu-l băga în samă, ci era în zavistiia celor de casă şi de batjocura tuturora şi în toate chipurile îl huliia, aşa şi cinstea din zi în zi micşorându-să, de inimă rea, puţin de n-au murit” –

…Sau, în legătură, de data aceasta, cu un domnitor moldovean tiranic, Alexandru Lăpuşneanul – pentru care se foloseşte tot sintagma „sânge nevinovat”:

“Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici

Pre Moldova este acest obicéiu de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac de vină, însăş păraşte, însăşi umple légea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că suntu vicléni. Dară cui nu este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască ? Place-le lor viaţa, alţii încă nu o ar lepăda; crezu, mai bine pentru dragostea decât de frică să-I slujască. Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte,  cumu-ş ţin domniia, cum este albina, că toate-şi apără căşcioara şi hrana lor cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre niminea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blândéţe să-l asculte şi să-l iubască şi cu dragoste să-l slujască, decât de frică şi de groază să I se pléce. Că cela ce-I este voia să să teamă atâta norod di un om, trebuieşte şi el să să teamă de toţi, că tot vărsătoriul de sânge de frică face să-I ia spaima şi să să teamă toţi de dânsul, ci ar putea face cu blândéţe. Ci de acéstea destulu-i” – cf. idem, p. 147.

… Dar nu-i aşa! Ştefan cel BUN nici nu este “hiclean” faţă de creştinism (ci este Marele şi Unicul Cruciat/MODELAR!), şi misiunea/lucrarea lui, întru “vărsare de sânge nevinovat” – nu este “certată” drept “tiranică”! El nu dă vina pe “lăcuitori”, nu dă vina pe nimeni, CI ÎŞI ASUMĂ FAPTELE, ÎNTRU ETERNITATEA MÂNTUIRII PRIN FĂPTUIRE. Mântuire a “ţării” – “iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ŢARA cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul” – “Ţară” care-l identifică, pe omul-Ştefan, cu Sfântul/”Sveti” Ştefan, şi pe Sfântul/”Sveti” Ştefan, cu MÂNĂSTIREA PUTNA – ca Spaţiu al Stabilităţii Sacrale, ca Început/ORIGINE SACRAL-PARADISIACĂ, Izvor Suprem al Energiilor de Restaurare/Înviere a Neamului… – deci, al Metanoiei ŢĂRII/NEAMULUI!!!

Nu degeaba, cu sute de ani mai târziu, intuiţia Geniului MIHAI EMINESCU (deschizătorul Epocii Mihaelice, pe Terra – Epoca Restaurării Tăriei/Supremaţiei Duhului/Spiritului!, pe planeta Terra!!) – scria, invocator-liturgic, întru Trinitatea Sacră a Epifaniei Divine (“De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară (n.n.: numărul TREI, care marchează Hierofania, Metanoia desăvârşit împlinită, PENTRU VECIE RESTAURÂND ŞI INSTAURÂND PARADISUL DACIEI!!!)/Toţi duşmanii or să piară,/Din hotară în hotară ­/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”) – pentru a aduce Originea, din nou, în CENTRUL SACRU AL CREAŢIEI!!! – …grăia Eminescu, la fel de Liturgic şi de Magico-Vizionar, întru Restabilirea Logos-ului “Ţării”-NEAMULUI, din nou primejduit, de “străini” (“străini” de Logos-ul Sacru Traco-Daco-Românesc!), în Stabilitatea Lui Sacrală:

“Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
­ Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară ­
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!” – …Spânzurătoarea este, în fapt, CRUCE – având un braţ pe Pământ, BRAŢUL JUSTIŢIAR-PEDEPSITOR, şi altul, nevăzut, dar intuit, în Cer: este braţul care va funcţiona, după Faza APOCALIPTICĂ, pentru a restaura sacralitatea paradisiacă şi a instaura NOUL IERUSALIM – este BRAŢUL MILEI/MIZERICORDIEI HRISTICE!!!

Ştefan cel BUN era şi rămânea, chiar şi prin “omor”…BUN! Deci, concluzia logică este că, de fapt, Ştefan cel BUN omora/”omorâea” Răul! Răul cel Dinlăuntrul Fiinţei  şi Răul cel Dinafara Fiinţei – întru Restabilirea Veşniciei Fiinţei Spiritual Restaurate. Vărsarea Sângelui Nevinovat nu este altfel posibil de interpretat decât euharistic: TOCMAI graba “vărsării”-revărsării euharistice a “sângelui nevinovat”-MISTIC – este semnul liturghiei cu funcţie soteriologică şi, deci, metanoică.

Or: Ştefan nefiind fals şi abuziv/tiranic, întru PUTERE/”SILĂ”  (ci smerindu-se, întru metanoia, mereu: el renunţă la “personalitatea” lui umană, înlocuind-o, mistic, de fiecare dată după Războiul Sfânt – cu “Suprapersoana SACRĂ”, CU MÂNĂSTIREA: “Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara” [4]– aceasta fiind singura şansă de a reda Ţara – Lui Dumnezeu! – “cel BUN” devine, deci, vicarul Lui Dumnezeu pe Pământ, în numele căruia el dezvoltă Dinamismul Soteriologic, prin care se creează şi menţine Centrul “ŢINERII” ÎNTRU LUMINĂ, A SPAŢIULUI SACRU-ŢARĂ-MOCŞĂ …care, astfel, poate rămâne CENTRU AL SINEI ABSOLUTE – “ÎNSUŞI”: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara” ), el oficiază liturgic, nu execută cezaric. Şi fiind Vicar al Lui Dumnezeu – de care “judeţ” mai era nevoie, când Însuşi BUNUL era Judeţul?! Şi, atunci, nici “ospăţul” nu este …chef,  ci este Cina Euharistică, CINA CEA DE TAINĂ – prin care se revelează nu doar dubla natură a Lui Hristos, ci şi Metanoia Cosmică, prin Jertfa Lui Hristos!

Concluzia: adevăratul “OMORÂT”-JERTFIT, precum este solul către Dumnezeul Celest, ca şi în Mioriţa Învierii Tracice –  este Însuşi BUNUL!

Opinia noastră despre acest “initium” este că este cel mai mistic pasaj din cartea lui Grigore Ureche: prin sintagmele, cu conţinut aparent negativ, se alcătuieşte un “snop” de semne liturgice, pentru a nu rămâne, cumva, cititorul, ne-vestit/ne-pregătit spiritual, pentru  finalul metanoic! Acel “amintrilea” nu marchează o cezură fiinţială, o ruptură fiinţial-caracterologică, ci îl întoarce, pe cititorul, de-acum, avertizat despre minunile ce se vor petrece, întru Metanoia şi Epifania Finală, pentru vădirea Exclusiv Divină… – …înapoi la manifestările naturii umano-divine, dinamice, ale naturii ÎNCĂ umane, a lui Ştefan cel BUN.

***

3-SFINŢII DE LA VALEA ALBĂ

…În celebra bătălie a lui Ştefan cel Bun şi Sfânt cu turcii, de la Podul Înalt, din 1475, victoria moldovenilor, conduşi de ARHEUL ŞTEFANIC (adică nu doar de făptura sa fizică, ci şi vitejia, de ştiinţa războiului, cu strategia şi tactica sa ireproşabille („la lucruri de războaie meşter”): „le-au ieşit înaintea turcilor din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruitu Ştefan vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul” – cf. p. 47), şi, mai ales, prin aura şi autoritatea sa şi prin „norocul” său de EROU ARHANGHELIC, care produce Armonizarea „LINIEI NEAMULUI” său cu Voinţa Divină (pe care o ajută întru exprimare umano-terestră: „Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiască)  şi cu Geniul său („Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor, aşa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. Şi Ştefan vodă tocmisă puţini oameni preste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciune şi cu trâmbiţe, dându semnu de războiu, atuncea oastea turcească întorcându-să la glasul buciunelor şi împiedicându-i şi apa şi lunca şi negura acopierindu-lu-i, tăindu lunca şi sfărămându, ca să treacă la glasul bucinilor” – cf. p. 47) –  a fost, de fapt, un dezastru perfect al forţelor malefice, din zona beznei şi a nestatorniciei demonice („şi lunca şi negura acopierindu-lu-I”),  forţe care zăceau în „viforul” otoman, dând faţă cu „Trăsnetul Divin”, avându-l  ca epifanie pe ŞTEFAN CEL BUN ŞI SFÂNT – care determină măcinarea reciprocă a forţelor demoniace („ci aşa ei în de sine tăindu-să, mulţi pieiră”) : „Iară dindărăt Ştefan vodă cu oastea tocmită i-au lovitu gioi, ghenarie 10 dzile, unde nici era loc de a-şi tocmirea oastea, nici de a să îndrepta, ci aşa ei în de sine tăindu-să, mulţi pieiră, mulţi prinşi de pedestrime au fost. Ce şi pre aceia, pre toţi i-au tăiatu, unde apoi mâgle de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit. Şi pre ficiorul lui Isac paşa, după ce l-au prinsu viu, l-au slobozit. Şi puşcile le-au dobânditu şi steaguri mai mult de o sută au luat” – cf. p. 48.

…Spune Grigore Ureche, despre urmarea (din 1476) a victoriei răsunătoare a lui ŞTEFAN cel BUN şi SFÂNT, din 1475, de la “Podul Înaltu, cu turcii”: “Vă leato 6984 <1476>, văzându împăratul Mehmet beg câtă pagubă au avut în oastea sa de la Ştefan vodă, gândi însuş cu capul său să margă, să stropşască Ţara Moldovei şi să-şi ia cetăţile înapoi, Chiliia şi Cetatea Albă, carile fusésă mai nainte pre mâna lor” – cf. p. 51.

…Satana-Arhanghelul Căzut vrea să “stropşască” (cuvântul are şi sensul de a strica de tot, a sfărâma în bucăţi, a destructura total, a învinge prin maximă violenţă – cât şi A CERTA CUMPLIT, cu voce răguşită şi puternică, dar apropiată de sonoritatea animalică, violent-primitivă!): Satana-Destructuratorul Creaţiei Divine îndrăzneşte să creadă că, el fiind Duşmanul Logos-ului Divin, se poate folosi de pseudo-logos, spre a înfrânge LOGOS-UL AUTENTIC! Şi împotriva cui? Tocmai împotriva Arhanghelului Cerului/Mihail, Arhanghelul ŞTEFANIC!

Aceasta ar fi/reprezenta o anomalie/anomie, o absurditate ultimă, pe care Logica Divină nu o permite!

…Ei bine, în această bătălie, care PARE ochilor fizici doar ca o înfrângere a oştirii moldave – se produce, de fapt,  metanoia desăvârşită a nobilimii/boierimii/ARISTONILOR – care, prin “Catalizatorul” Sacru ŞTEFAN, s-au transformat/metamorfozat în SFINŢI: TOŢI cei 10.000 de boieri ai lui ŞTEFAN, la VALEA LUMINII TABORICE/VALEA ALBĂ, “contaminându-se”, spiritual, cu/de la Lumina Martirului-Voievod, “luând lumină” de la Voievodul-Martir (“lumină din lumină”) – devin, ei înşişi MARTIRI/SFINŢI MARTIRICI! Aici, la Valea Albă, are loc, de fapt, EPIFANIA ARISTONILOR AUTENTICI   ai Moldovei.

…Aici, la Valea Albă, s-a produs, deci, Starea de Emergenţă a Binelui Razelor Soarelui ARHEULUI ŞTEFANIC.

…Aici, la Valea Albă, se află Reperul de Duh al Autenticităţii Nobleţii ARISTONILOR [5] Moldovei: în vremurile de degradare a Duhului, care au urmat şi ţin până în zilele noastre, Valea Albă este Locul de Duh spre care trebuie să se re-orienteze Elitele Aristonice Valahe, precum spre Răsăritul Soarelui/Învierii Duhului lor întru Fiinţa/Fătuirea de BINE – spre restaurarea spirituală a ELITELOR VALAHE: “Deci Ştefan vodă văzându aşa, s-au întorsu, de s-au dat spre munţi (n.n.: de observat re-vigorarea/regenerarea/ÎNVIEREA energetică, prin elementul MUNTE!!!) , unde ş-au ales loc de războiu la strâmtoare, la Valea Albă, unde să chiiamă acuma Războienii (n.n.: adică, Locul Războiului/Bătăliei Apocatastatic/e, dintre Satana şi Arhanghelul Mihail, precum acea stâncă despicată de trăsnetul Arhanghelului Mihail, stâncă vestită, din Bretagne!), di pre acel războiu ce au avut moldovénii cu împăratul turcescu. Şi pedestrindu-să oastea, ca să nu nădăjduiască în fugă, ci întru arme şi au datu războiu, iulie 26. Şi multă vréme trăindu (n.n.: războiul “trăieşte”, ca o Fiinţă, Autonomă în Făptuire – pentru că el este expresia luptei pentru afirmarea Vieţii/Învierii, smulsă morţii demoniace!!!) războiul neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovénii obosiţi şi neviindu-le ajutoriu de nici o parte (n.n.: iată lupta clară, dintre cantitatea proliferată la infinit, iluzoriu – şi CALITATEA CA ENTITATE DIVIN-STABILĂ!!!), AU PICAT, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE SĂ APĂRA, NICI BIRUIŢI DINTRU ARME, CI STROPŞIŢI DE MULŢIMEA TURCEASCĂ (n.n.: imaginea aparentei “răpuneri” a lui PURUSHA, de către haotica proliferare a formelor golite semantic, demonia iluzorie a lui PRAKRTI!) , au rămas dobânda la turci. Şi atâta de ai noştri au pierit, cât au înălbit (n.n.: luminat, dăruit lumii Duhului, ca epifanie/hierofanie!) poiana de trupurile de a celor pieriţi, pănă au fostu războiul” – cf. p. 52.

…”A PICA, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE APĂRÂNDU-SE”, este însuşi opusul “picării”: este acel “zbor în jos”, de care, peste secole, vor viersui Lucian Blaga sau Ion Barbu – este semnul Înălţării prin Acceptarea Deplină a MARTIRIULUI, întru Dumnezeu, Lege, Ţară şi Neam!!!

…Au refuzat caii (“Şi pedestrindu-să oastea”), pentru că au refuzat ispita/ispitirea demonului laşităţii: “să nu nădăjduiască în fugă” – alegând, cu discernământ eroic, Calea Luptei cu Armele, împotriva Satanei Beznei (cu care se identifică musulmanismul!): “ci întru arme şi au datu războiu”. Deci: Război Veşnic, Necurmat/Neîncetat  – împotriva Diavolului!

…”Nu fieşte cum” înseamnă “nu precum moare orice om, de obicei” – în lumea-contingent: ei MOR CUM NU SE MOARE!!! – adică, ÎNVIE – şi nu ca oameni, ci ca Fiinţe Transcense, Entităţi Sacre/SFINŢI!!!

…10.000 de sfinţi, pe care B.O.R. trebuie să nu mai zăbovescă şi să nu mai şovăiască să-I suie în Calendarul Ortodoxiei: semnul Autenticităţii Martirajului întru Hristos-Dumnezeu este tocmai această “pseudo-moarte” (marcată prin sfintele cuvinte: “nu fieşte cum”!!!), ci precum raze  VII ÎNTRU VEŞNICIA “LUMINII LUMII-HRISTOS” – în jurul Soarelui/Arhanghelului ŞTEFAN!

…Valea Albă, deci, nu este un Spaţiu Fizic, ci o Stare de Duh a Luminii Revelaţiei ARISTONILOR, ca Raze ale Arhanghelului Ştefanic, ale SOARELUI-VOIEVOD ŞI MARTIR ÎNTRU LUMINARE A MOLDOVEI-PE-CRUCE  – pentru că, de fapt, finalul epifaniei de la Valea Albă este izbânda Moldovei (terifiantă, pentru turci!), de la Brăila, unde “cei din urmă au fost cei dintâi, iar cei dintâi au fost cei din urmă” şi unde s-a produs Epifania Izbânzii CRUCII HRISTICE: “Scrie létopiseţul nostru că după poticala lui Ştefan vodă, ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă şi s-au dus după turci şi i-au ajunsu trecându Dunărea, la vréme de mas şi lovindu-i fără véste, i-au spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul şi tot ce au prădatu. Iară Ştefan vodă le-au apucatu pleanul tot şi s-au întorsu înapoi cu izbânda (n.n.: “curăţenia”/PURIFICATIO ALCHIMICĂ, prin care esenţa biruieşte proliferarea materiei josnice/înjosite/înjositoare!) (…) Basarabă vodă cu munténii au venit întru ajutoriul împăratului turcescu, pre carile toţi domnii de prinprejur îl cuvânta de rău, zicându că n-au fostu într-ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgânilor şi duşmanilor” – cf. p. 52. Trădarea lui Basarab Laiotă întăreşte semnificaţia CRUCIATĂ a Luptei ŞTEFANICE.

…A se observa că Grigore Ureche foloseşte, pentru morţii turci,  strânşi după bătălia de la Podul Înalt, cuvântul “mâgle” (“unde apoi MÂGLE de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit”), iar pentru boierii moldoveni, căzuţi şi strânşi de Ştefan, după bătălia de la Valea Albă, foloseşte cuvântul “movilă” (“MOVILĂ de cei morţi au făcutu”): în semantica fină a A-CRONIDULUI, deosebirea este aceea între Movila-ca-Rădăcină-a-Muntelui (sau chiar: Movila-Munte “in nuce”!) – şi borboros-ul “mâzgă” gregară, din care niciodată nu este posibilă Înălţarea spre Cerul Luminii!

…Adică, Grigore Ureche marchează, prin folosirea atât de subtil, dar şi extrem-plastic, diferenţiată semantic, a celor două cuvinte, deosebirea dintre Căderea fără Limite şi fără Izbăvire (destructuranţii de Creaţie Divină nu pot accede, nicicând, la Mântuire!) – şi Înălţarea Mântuitoare, prin însuşi elementul său de dinamică interioară: MARTIRIUL!!!

Ţinând cont de această epifanie a Binelui prin Martiriul Crucii, noi considerăm că, de fapt, dacă tot se face Catedrala Mântuirii Neamului, ea ar trebui să dubleze biserica ridicată de Voievodul-Martir (“Mai apoi, după ieşirea nepriietinilor şi a vrăjmaşilor din ţară, daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcutu şi pre urmă ş-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor” – cf. p. 52  – şi, astfel, să marcheze Izvorul Minunii Metenoiei Moldovei, prin Răstignire, întru ÎNVIERE!!!

…Oricum, pentru valahi, atât Putna, cât şi Valea Albă/Valea Revelaţiei Luminii Profunde, trebuie să fie cele două capete ale AXEI LUMII VALAHE:

a-Capătul Martiriului Desăvârşit, GOLGOTIC (“daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, MOVILĂ DE CEI MORŢI AU FĂCUTU” – marcând, deci, Golgota-de-Sus, care, simbolic, este Capătul-de-Jos al Învierii întru Slava de SUS! ), “pogorât în moarte”, de la VALEA ALBĂ –  răspunde în

b-Capătul Învierii întru Viaţa Eternă şi al Înălţării spre Ceruri a DUHULUI VALAH ÎNTRU GLORIA VEŞNICĂ –  de la PUTNA!

***

4-TOPOS-UL SACRU, BLESTEMUL “NEAŞEZĂRII” ŞI INSISTENŢA LOGOS-ULUI DIVIN

…De ce TREBUIA jertfit Ştefan cel BUN? Pentru a „aşeza”-echilibra contrariile, pentru a armoniza Spaţiul Sacru cu Neamul Sacru – întru Mântuire, adică Re-Sfinţire a Omului-CETATE/MÂNĂSTIRE/Neam.

…Există, cum spuneam, o Formă Sublim-Paradisiacă Central-Originară, faţă de care Duhul Omului (venit, prin decizie divină, în acest Loc Sacru, ca Logos Ritualic) trebuie să-şi orienteze con-formarea, pentru a se regăsi şi „linişti” întru Sinea Transindividuală: „cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând, p. 14.

Din păcate, Duhul Omului trăieşte tragedia neasumării şi neasimilării Formei Sacre, lucru care duce la “neaşezare”/nonechilibrare a Sinelui întru Sine, nici întru Logos, deci nici întru Fiinţă/Fiinţare şi Faptă/Făptuire (deşi CENTRUL DE STABILITATE A LUMII există, spune A-CRONIDUL, trimiţând la Râm/Roma, ca “Buric al Pământului” – dar Duhul nostru nu se linişteşte şi nu se stabilizează întru Lumina Veşnică a Lui Hristos, deşi Hristos a instaurat din nou, prin Ştefan cel BUN,  Centrul de Stabilizare a Lumii): “ (…)Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. (…)Şi pentru aceasta să cunoaşte că cum nu-I discălicată ţara de oameni aşăzaţi, aşa nici legile, nici tocmeala ţării pre obicée bune nu-s legate, ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat şi voie aşa mare şi vârf. Deci cumu-I voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicéi pănă astădzi trăieşte ” – cf. idem, Pentru limba noastră moldovenească,  p. 11. Acest dezechilibru între Forma-Ţară şi Duhul Neaşezării-Nestabilizării (cauzat de Iluzia Temporală, care trebuie exorcizată prin Magia Scrisului!) duce la relativizarea şi incoerenţa (“nu-s legate”)   Stării de Justiţie a Lumii şi la surbordonarea Justiţiei Relative nu în raport cu Dumnezeirea, ci cu “acel mai mare”, care are “păreri” (“ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége”), iar nu Nomos Divin – “păreri” extrem de relative şi instabile (precum e depărtat omul de Stabilitatea Divină!), care alcătuiesc, astfel,  un  Pământ al Zbuciumului, din pricina  Iluziei Demonice a Vremilor/Timpului “Neaşezat” întru Veşnicia BUNULUI/Ştefanului/Leului-Foc: “pentru aceasta să cunoaşte că cum nu-I discălicată ţara de oameni aşăzaţi”. Din pricina relativizării Justiţiei (ca Har Divin!), se produce şi “paranoia des-centraţilor” (adică, a conducătorilor de Neam care orbecăiesc, în jurul Centrului Revelat/ŞTEFANUL CEL BUN!), care se cred ceea ce nu sunt (“VÂRF” şi Izvor de Energii Volitive/AXIS MUNDI) şi n-au cum fi, când Fiinţă este doar În-Fiinţătorul şi Stabilizatorul Centrului, doar prin stabilizarea ta în Centrul-Origine, capeţi Izvor-“Vârf” de Fiinţare şi de Bunăvoire, întru Centrul-Hristos – şi contaminează cu paralizie a bunei-cumpăniri şi poporul pe care îl conduc “după ureche”, iar nu întru Lumina Unică a Originii-CENTRU ŞTEFANIC/COROANĂ A VOINŢEI DE BINE: “ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat şi voie aşa mare şi vârf. Deci cumu-I voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicéi pănă astădzi trăieşte” .

Magul Scrisului Exorcizator simte, intuitiv, că “neaşezarea” Duhului, ne-con-formarea lui, întru armonizare cu Spaţiul Sacral-Paradisiac, are “iz” de BLESTEM MISTIC (apparent inexplicabil, pentru că “vina neaşezării Duhului” nu se vede, ci se resimte, grav şi dureros, în toate neconcordanţele existenţiale ale poporului, aflat într-un drum/Cale mult prea îndelung/ă, spre Starea de Armonizare Fiinţială şi de Făptură-Făptuire-NEAM!) – aşa cum, peste veac, a pre-simţit un frate al Exorcizatorului Medioevic – Octavian Goga, care, ca ne-altul, descrie efectele “neaşezării” Duhului (Va)Lah – efecte cu caracter cosmic, care, pentru cei ne-iniţiaţi în Mistica Valahă, iau forma Plânsului Inexplicabil/”Deşert”-Deşertat de Rost (numai Vizionarii, precum A-CRONIZII, Eminescu, Goga etc.  pot revela Rostul Divin al Neamului, Misiunea Lui de Înviere!) şi a Morţii Bizare (numai Vizionarii ştiu, însă, că “Moartea” fi-va Înviere!):

“La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Pe bolta, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoala hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul…

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…”

Acestă tragedie a “neaşezării”-nearmonizării este extrem de dureros resimţită de Magul Scrisului Exorcizator de Iluzia Timpului, care Mag Vizionar, însă, ştie că, până la urmă, Destinul de Neam, adică “aşezarea”-echilibrarea se va face/produce, dar cu multă trudă şi cu nesfârşită suferinţa şi umilinţă, răbdând “străini”, adică NE-BUNI DES-CENTRAŢI, în raport cu Centrul Hristic-Ştefan cel BUN – “străini” veniţi fie dinafară, fie iscaţi dinăuntrul Spaţiului Sacru, invadat de Demonii Timpului. Este impresionant vizionarismul titanesc al Magului Scrisului Exorcizator – vizionarism care înfrânge Blestemul Iluziei Temporale, şi străbate, înapoi,  până la CENTRUL ŞTEFANIC/COROANA/CERCUL DIVIN (unde mulţi Domni ai Luminii “NE-STRĂINE/NE-ÎNSTRĂINATE”, ci chiar de AICI, din RĂSĂRITUL BINELUI –   şi BUNI STĂPÂNI, “următori” ai Călăuzei-HRISTOS, spre Centrul ŞTEFANIC, au adus poporul spre Neam!): “Ce avăndu purtătoriu domnii lor carii rădicasă dentru
sine, în Ţara Leşască de multe ori au intrat şi multă pradă şi izbândă au făcut, din câmpi tătarii i-au scos. (Că după multă răsipă ce i-au fost gonit pre tătari oarecând di pre acéste locuri Laslău craiul ungurescu, iarăşi au fost început a să tinde la câmpi). Aşijdirea şi munténilor nu numai nevoie şi groază le făciia, ce şi domniile schimba şi pre cine vrea ei, primiia ; pre ardéleni nu-I lăsa să se odihnească, ci pururea le făcea nevoie şi cetăţi căteva le luasă şi le lipiia cătră Ţara Moldovei, carile toate mai înainte la locurile sale să vor arăta. Mai apoi şi turcii carii să vedea că ca o negură toată lumea acoperea, războaie, minunate au făcut, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au şi supus supt giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocoşindu-se şi nu fără multă moarte şi pagubă în oameni, pănă o aşăza” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând,  p. 15.

Dar “discălicarea” este, de fapt, un proces complex, prin care se trece de la Dinamismul pe Orizontală, al “Bestiei” din Omul Dual (în cazul Moldovei, “discălicarea” se face nu…de pe cal, ci de pe… BOUR [6]!!!), spre Dianamismul Verticalei, al Duhului Întemeierii-Stabilizării, din Omul-Dumnezeu.

Se trece de la Exteriorizarea/Ctitorie, ca Fixare Spaţială – la Interiorizarea/Ctitorie, CONSTRUCŢIE SPIRITUALĂ, ÎNTRU DUH!!! A Re-face, de fapt, prin Cele Două Coloane, devenite Cele DOUĂ Axe Polare ALE DUHULUI COSMIC (aversul şi reversul Mithos-ului Întemeietor/Re-Sacralizator!)  – TEMPLUL CERULUI ŞI PĂMÂNTULUI, CA REALITĂŢI INTERIOR-SPIRITUALE!!!

De la cele patru picioare ale “BESTIEI/FORMĂ”, ne-aşezată întru Duh şi prădalnică, consumatoare, adică, întru Spaţiu Material!… – …spre Cele Două Coloane Ale Templului Solomonic al Fiinţei/Înfiinţării: JAKIN şi BOAZ. De la un Spaţiu Confuz-Instabil-Dezintegrat/Non-Esenţial, Impur – la Paradisul-Spaţiul Sacru/Esenţial-Re-integrat(or)/Etern.

“Ucenicia începe în camera de reflexie acolo unde candidatul trece proba pămîntului, acolo unde confuzia, obscuritatea şi ignoranţa trebuie să lase loc clarităţii, explicaţiei, iluminării, acolo unde se desparte de viața profană; caverna/peştera/cabinetul de reflecţie sînt la jumătatea drumului între tenebrele venite din măruntaiele pămîntului şi claritatea luminii, între noaptea ignoranţei şi primele raze ale Cunoaşterii. Este locul unde celebra formulă VITRIOL îi deschide candidatului drumul spre alchimia interioară, spre metamorfoză, o metamorfoză în care candidatul caută piatra care trebuie tăiată, este piatra care va fi așezată în colțul de nord-est; piatra ascunsă nu este aurul filosofal, aşa cum nepotrivit se crede, ci  este Schethiyah, Piatra fundamentală, cea pusă la fundarea Lumii, cea amintită în Bahir: este o piatră care serveşte de fundament pentru toate lucrurile, iar destinul ei este să treacă de la punctul cel mai de jos al lumii la punctul cel mai înalt. În virtutea analogiei inversate care se leagă între lucrurile de jos şi principiile lor, Piatra fundamentală în edificiul sefirotic este cea pusă la sfîrşit, cea care este cheia de boltă. Construcţia Templului nu este o reconstrucție materială, ci căutarea pietrei filosofale, a pietrei care este în interiorul fiecăruia (…)Apărut de pe bolta cerească, firul cu plumb coboară către pavajul mozaicat şi contrastele sale: el ia naştere în aurul stelei polare şi se sfîrşeşte în plumb, mutaţie în mod inversat a operaţiilor alchimice. Această coborîre este omologă Căderii prin intermediul căreia Arborele Vieţii se schimbă în Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului. Din cauza acestei Căderi, cei trei stîlpi nu sînt decît vlăstare fără strălucire, arbori morţi: înaintea deschiderii lucrărilor, nici un foc nu îi animă. Dar iată că lucrările se deschid: de îndată, deasupra pavajului mozaicat căruia i-a anulat dualităţile, se desfăşoară Tabloul, unde se înscriu instrumentele reintegrării, adică ale ascensiunii către Steaua Polară. (…) Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea redevin vlăstarele vii, imagine şi asemănare a Arborelui Vieţii: Înţelepciunea se deşteaptă pentru a prezida construcţia edificiului; Forţa recapătă vigoare pentru a le susţine; Frumuseţea îşi recapătă strălucirea şi le împodobeşte”- cf. André Benzimra  – Exploration du Temple maçonnique à la lumière de la Kabbale, Paris, éditions Dervy, collection ”Pierre vivante”, 2007. Deşi descrierea este făcută de un mason, în relaţie cu Templul Masonic – ea se potriveşte, perfect, tradiţiei Biblice – întru esoterismul creştin al unui Dionisie (Pseudo-)Areopagitul [7].

…Deci, nu trebuie să mire teoria (care s-a “împământenit”, devenind, din mit-simbol, o realitate vie, precum Credinţa!) a celor  “două discălicaturi”, marcând epifania dualităţii umano-divine – şi insistenţa asupra acestor două faze ale fenomenului alchimic al “întemeierii”, ca Nuntire a Contrariilor (Mercurul şi Sulful, solidul şi lichidul, instabilul şi stabilul, în luptă) : Întemeiere-Risipire-Reîntemeiere. Prima Întemeiere este, cum altfel? – una Mistică, asupra căreia pluteşte miterul…din păcate, interpolatorii, încercând să sfâşie Misterul (Vălul lui Isis…), produc hybris-ul, şi dezleagă Vârtejul BLESTEMULUI (probabil, ca şi în cazul Creaţiei biblice, tocmai că ERA NEVOIE de păcat, pentru “IVIRE/ISCARE” a Lumii Vizibile, întru “cercarea” Tăriilor Duhului Fiinţei/Fiinţării!…pentru ca Sângele Domnilor să devină “Otravă” Alchimică – V.I.T.R.I.O.L.!). Deocamdată, la prima vedere – ceea ce ar fi trebuit să fie Nunta Alchimică, dintre Soare şi Lună, dintre Sulf şi Mercur [8] – pentru a obţine PIATRA FILOSOFALĂ [9]/MOLDOVA – sau a V.I.T.R.I.O.L.-ului [10]… – …devine (cel puţin, aparent! – … de nu va fi fiind Simion Dascălul vreun alt…”iniţiat”, mai ceva decât vel-vornicul Grigore Ureche!) o jalnică şi jenantă parodie “etnogenetică”, pentru neiniţiaţii interpolatori…cu valahi care …golesc temniţele Împăratului Râmului (“…câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face”), însemnaţi/”cevluiţi [11] cu un hier arsu prejur de cap” şi dăruiţi ca “ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului” , lui “Laslău craiul ungurescu”  – …poate să fie, cumva, parodierea stângace, carnavalescă, a Martirajului Hristic, a “ÎNCORONĂRII HRISTICEristice”?!Hr” a Neamului Românilor, de către  Împăraţii Păgâni, de la Roma, în chip de Centru al Lumii, dar Degenerat Spiritual?!…sau să fie, cumva, prevestirea “martirajului”, la care ungurii L-au supus, în istoria blestemată, pe Hristul Cel Românesc?! – …sau predestinarea noastră, de Neam, la “Noviciatul Celest” …?! – …nu ştim răspuns a da, deci lăsăm textul “de bâlbă” (ori “preste hire” de vaticinaro-vizionaro-pythiac!), al Dascălului Simion, să curgă “la vale”, “cele rele să se spele”…) : “…ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-I zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împrotiva vrăjmaşilor săi. Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit,ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: “Eu suntu jurat, cându am stătut la împărăţie, om de sabiia mea şi de judeţul mieu să nu moară.  Pentru acéia oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-I voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară în ţara mea să nu-I mai aduci, că ţi-iu dăruiescu ţie.” Şi de sârgu învăţă de-I strânseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le- au pârjolit părul ca unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur de cap. Décii Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi décii pre câşlegile Născutului, cu toată putérea sa s-au apucat de tătari a-I bate şi a-I goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale şi sémne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul”  –  cf. Grigore Ureche, idem, Simion Dascălul : De izvodirea moldovénilor, de unde au venit într-acéste locuri, pp. 12-13.

Dar…ceea ce nu se ştie şi nu se spune, în “rostul” SACRU… – se “RĂSIPEŞTE”!!! Iniţiatul Grigore Ureche va matca doar CENTRUL SACRU/ROMA/RÂM (“Cetatea Eternă” [12], totuşi…!) …iar restul “desluşirii” Tainei Sacre a Naşterii Mistice este ascuns, sub o metaforă a “ratării” (?!) MUNTELUI INIŢIERII, în “movili mari şi mici”: “Află-să această ţară să fie fostu lăcuit şi alţii într-însa mai nainte de noi, de unde cetăţile ţării să cunoscu că-I lucru frâncescu, de au lăcuit oştile Râmului şi au iernatu de multe ori, bătându-să uneori cu sţitii sau tătarii, uniori cu Bosna şi cu Rumele şi la perşi trecându. Ce fiindu în calea răotăţilor şi stropşindu oştile, care de multe ori să făcea războaie pré acesta loc, cum încă sémnile arată, carile le vedem multe pretitindirile: movili mari şi mici (s.n.) şi şanţuri pre Nistru, pre Prut, prin codri, n-au mai putut suferi, ce s-au răsipit şi s-au pustiit” – cf. idem, De risipirea ţărâi dentăi, p. 12.

Ceea ce ştie (şi şi SPUNE/SCRIE!) Magul-Iniţiatul Logos-ului/Gospodăririi Cosmosului, Grigore Ureche, despre  “discălicatul ţării al doilea rând”, este mirific şi încărcat de Semantică Demiurgică, o autentică REVELAŢIE A PARADISULUI-CENTRUL ETERN: “După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu mai apoi, după multă vréme, cum spune mai sus, cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat
întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare. Nici războaie mai făcea ca să-şi apere ţara şi pământul său de cătră ştiţi şi gotthi şi di cătră alţi vecini şi limbi ce era pinprejur” – cf. idem, cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând, p. 14.

“Maramoroşul” rămâne sinonimul ROMEI (dar şi “rădăcina”-ORIGINEA MOLDOVEI: Mara-Muri-Dava [13], Locul/Cetatea Celor Doi Zalmoxis!), deci al “initium”-ului, de unde se “scoboară” spre Paradisul-Moldova, ca în MAGIA MIORITICĂ: “Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai…” – iar DRAGOŞ [14] (…şi BOGDAN [15], necesar întru “plinirea” Echilibrului Cosmic al Mithos-ului, întru Magia Recuperării Paradisiace!) devine sinonimul Regelui Lumii [16], sub Semnul Bourului/Zimbrului Alb şi al “Sângelui Blestemat”, al Cărţii-Gradale [17] (“Şi dacă l-au pus domnu, luară pildă de pre capul acei hiară năsâlnice [18], dzimbrul, ce scriem mai sus că l-au vânat şi pusără de au făcut peciate ţărâi Moldovei, de trăieşte păn într-aceste vremi în mânule cui alege Dumnedzău a hire domnu ţărâi, de trăieşte păn’ astădzi, de să pune pre cărţi(…)” – cf. idem, p. 17 – dar sub semnul BLESTEMULUI (“Sângelui Blestemat”!) INSTABILITĂŢII, al lui PARSIFAL [19]- precum Mercurul Alchimic, până la Sfârşitul Operaţiunii, când devine Piatra Filosofală sau V.I.T.R.I.O.L.: “Într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile au venitu de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de cinste şi maide folos decâtu toţi, pre carile cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor(…)” – cf. idem, Dinceputul domniilor vă leatul 6867/1359, p. 17; “Şi daca au domnitu doi ani, au muritu .(…) Pre acesta semnu dintăiaşi dată ce să arătă domniia fărătrai, să putea cunoaşte că nu va fi aşezarea bună intre domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viiaţa domnului dintăi, aşa şi domnii ce vor fi, adésea să vor schimba şi intre domniia Moldovei multă

neaşezare va fi”– cf. ibidem, p. 17. Adică, DRAGOŞ-DRAGONUL (Rex et Pontifex, în MOLDOVA-ÎMPĂRĂŢIA VERDE, cea a SMARALDULUI CUNOAŞTERII MISTICE – acel smarald căzut din fruntea lui Lucifer, când acesta a fost alungat din Cer…!) vesteşte, prin însuşi nivelul său existenţial, dimensiunea Mistică a Moldovei şi a Poporului/Neam al (Va)Lahilor! Traiul/Fiinţa-FIINŢAREA întru A-CRONIE/ANTI-CRONIE. Tradus “pe şleau”: ÎNTRU NE-VEDERE FIZICĂ, ÎNTRU PARADISUL CEL NEVĂZUT!

…Sau, încă şi mai în Duhul lui Grigore Ureche: Fiinţare în cât mai mare apropiere de CENTRUL ŞTEFANIC! Adică, Fiinţare întru Originea-BINE!!! Aceasta este finalitatea magiei Scrisului, despre Dragonul trecut în Nevedere şi vestind Durerea lui Parsifal: Dorul de a da Răspuns Durerii Cumplite a Sorţii, de a da Răspuns Iluziei Ucigaşe a Timpului: prin Moartea Iniţiatică/Înviere.

…Cât a SCRIS Magul, s-a şi săvârşit lucrarea/”MONASTIREA” CEA DIN NOI, cei care am intrat în “operaţiunea” alchimică a cititului Cărţii: GRADALE/Cartea Cea Scrisă –  se transformă, astfel, prin Sfântă Alchimie, în SFÂNTA CUPĂ/INIMĂ(ARZÂNDĂ!)/GRAALUL !!!

 

…Ardelenii “discălicători” (“din munţi ungureşti coborându”) sunt, de fapt, sinonimi, întru Magia Scrisului şi Mitologia Făptuirii, cu Sfinţii Pribegi, Sfinţii Gemeni “TRAKES” –  Sfinţii Purtători ai Harului Divin al Mântuirii Existenţiale (ieşirea din “Boala Timpului”, a Goanei Fără Rost!), ca re-intrare în SĂNĂTATEA ROSTULUI [20], prin Moarte şi Înviere Mistică [21].

***

5-NOMOS, ANOMOS ŞI …„STRĂINII”

…Citind bătrâna şi severa carte a lui Grigore Ureche, e greu să nu observi că, după ce Cosmosul-Logos Cosmic se deschide, prin trecerea lui Ştefan cel BUN în Lumea din care va veghe la împlinirea  NOMOS-ului Românesc, a LEGII DE DUH a Românilor:

a– pe de o parte, se dechid Porţile Universului, şi apar „lumile vecine”/”sori vecini” (cum mistic formulează Lucian Blaga, în Paradis în destrămare): „Ţara Leşască”, „Împărăţiia Tătărască”, „De împărăţiia turcilor”, „Pentru Ţara Ungurească” (un amestec de Ardeal cu „Crăiia Ungurească”: pe de o parte „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovénii şi toţi de la Râm să trag. (…)Ieste ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuieşte vieţiiomeneşti, că pâine peste samă rodéşte multă, de niminea nu o cumpă-ră, ci tuturora prisoséşte, vin pretutinderea, nimarui nu lipséşte, mieremultă şi bună, de care facu mied, aşa de bun, cât să potriveaştemarmaziului” – pe de alta, se aduce “la zi” istoria stăpânirilor: “Aşa Ţara Ungurească crăie mare ce era, dintr-un trup in multemădulări s-au întorsu, o parte turcii ţin, cu scaunul crăiei cu Buda, némţii altă parte, Ardealul de-I cu stăpânu, încă este suptu robiiaturcească” – cf. idem, pp. 84-85) – Scriitorul având grijă să “taie” scurt propria istorisire despre “sorii vecini”, întrucât, după “APUSUL” (urmat de Răsăritul Mistic, în Ceruri!) al BUNULUI/DE DUMNEZEU ÎNCUNUNATULUI ŞTEFAN,  se cuvine a nu neglija descrierea “gravitaţiei” propriei istorii mistice româneşti, în jurul Centrului ANISTORIC, decât să lungescă priviri şi vorbe spre zone non-mistice: “mai apoi să nu ne arătămu istorici de lucrurile altor ţări”, “de Împărăţiia Turcească destul am povestit, ci iarăşi de altile să povestim şi să arătămu înainte”;

b-pe de altă parte, se face vădită, cu mai mare intensitate şi acuitate decât până înainte de BUNUL Ştefan (căci toţi cei dinanite, mai mult sau mai puţin şi fiecare în felul său, pregătiseră ivirea CENTRULUI!), grija de raportare la CENTRU: dacă voievozii se con-formează ICOANEI CENTRALE, NOMOS-ului revelat, întru desăvârşire, de ÎNCUNUNATUL CEL BUN, sau scad vigilenţa, faţă de NOMOS-ul stabilit în CENTRU ANISTORIEI SACRE. Aşa se explică mereu-revenirea la Ştefan-CENTRUL, în cazul tuturor conducătorilor poporului istiric al valahilor – chiar dacă uneori comparaţia este implicită, ea nu poate lipsi, pentru că Centrul a fost fixat, Paradisul, ca Stare (de acum) Ştiută/Cunoscută, de către “moldoveni”, EXISTĂ!

În aceste condiţii, se instituie o mult mai precisă judecată aspra Fiinţei şi Făpturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o funcţie “ştefanică”. A FI VOIEVOD înseamnă, de acum, a accepta să nu exişti ca personalitate, ca individualitate – ci să exişti ca Funcţie Nomotică – funcţie de NOMOS-ul instituit de Ştefan cel BUN.

Unul singur dintre “gravitaţioniştii” anistirici, din jurul BUNULUI, ajunge să iasă în evidenţăm, ca fiind cel mai apropiat de NOMOSUL ŞTEFANIC: Pătru Rareş. “Carile apucându-să de domnie, niminea de nădéjde nu s-au scăpatu, că pace şi odihnăera tuturora şi ca un păstoriu bun ci străjuieşte turma sa, aşa întoate părţile străjuia şi priveghiia şi nevoia ca să lăţască ce au apucat. Că nimica după ce au dobândit domniia n-au zăbovit, ci de războaies-au apucat şi la toate îi mergiia cu noroc” – cf. idem, De domniia lui Pătru vodă Rareş, ficiorul lui Ştefan vodăcel Bun, vă leatul 7035 <1527> ghenuarie 20, p. 99.

Numai la “plecarea în TRANSCENDENŢA TRACICĂ” a lui Pătru vodă Rareş, “ţara” se manifestă similar cu “înmormântarea” în ETERNITATE a lui Ştefan cel BUN, “cu multă jale şi plângere” ca “după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii” : “Pătru vodă fiindu bătrân de zile şi căzându în boală grea, au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii şi s-au săvârşit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte şi cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrată ceeste făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii, ci au lăţit hotarul ţării, că pre săcui de multe ori i-au arsu şi i-au prădat şi luundu-le cetăţile şi oraşile supt putérea sa i-au supus.

Şi atâta groază le didease că la vrémea norocului celui prostu, ce era şi pribeag la dânşii şi să scăpasă de domnie şi după ce să dusése la turci, lăsându-ş doamna sa cu coconii şi avuţiia în Ciceu, necum să să bage să-I jefuiască, ce încă i-au păzit şi i-au socotit pănă la venirea sa al doilea rându. Aşijdirea şi cu léşii de multe ori s-au bătut şi Pocutiia încă le-au fostu luatu. Mai apoi, după atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au săvârşit, după ce s-au umplut domniei lui cei dintăi şi acei de apoi 17 de ani” – cf. idem, Cându au murit Pătru vodă vleat 7054 <1545>, p.119.

Ceilalţi Muşatini nu se ridică la nivelul cerut, de Misiunea “Ştefanică” (revelată de Ştefan cel BUN!), de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE.  Nici măcar fiul lui Ştefan şi urmaş dinastic direct, BOGDAN [22], nu împlineşte decât parţial NOMOS-ul ŞTEFANIC: “Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, s-aupristăvitu în anii 7025 <1517>, aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile céle vitejăşti ce făciia, că nu în beţii, nici în ospéţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghiia, ca să nu să ştirbească ţara ce-I rămăsése de   la tată-său. Şi domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi décii cu mare cinste l-am îngropat în mănăstire în Putna. Iară ce va fi lucrat înlăuntru sau în ţară la noi, dispre partea judéţilor şi a direptăţii, nu aflăm, ci cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să faac” – cf. idem, De moartea lui Bogdan vodă cel Grozavu, p. 94. Bogdan este cel care, de unul singur fiind, a lovit cu suliţa, de mânios ce era, în Poarta Liovului: “Şi singur Bogdan vodă cu capul său au lovit cu suliţa în poarta Liovului, care lucru şi astăzi să cunoaşte semnul. Şi nici léşii nutăgăduiescu de aceasta, ci încă ei mai tare mărturisescu că au fost adevărat aşa” – cf. idem, Cându au prădat Bogdan vodă Ţara Leşască, ajungând pănă la Liov, p. 90.

Iar nepotul lui Ştefan cel BUN – Ştefan vodă cel Tânăr – este abia o palidă reflctare a NOMOS-ului Ştefanic – ceea ce deducem, urmărind metoda concluziv-existenţială a lui Grigore Ureche, tot din panegiricul lui Ştefan vodă cel Tânăr (însăşi “tinereţea”, atributul prin care este identificat, marchează distanţa, faţă de LEUL ŞTEFANIC!): “Aşijdirea într-acestaş an, ghenuarie patrusprăzéce zile, pristăvitu–s-au Ştefan vodă cel Tânăr, ficiorul lui Bogdan vodă, în citatea Hotinului şi cu cinste l-au îngropat în mănăstirea în Putna, carea este zidită demoşu-său, Ştefan vodă cel Bun, şi au domnit 9 ani şi 9 luni. Scrie la un létopiseţ moldovenescu de zice că pre acesta Ştefan

vodă l-au otrăvit doamnă sa. Acestu Ştefan vodă întru tot simăna cu firea moşu-său, lui Ştefan vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia şi lucrul său îl ştiia purta, măcară că era tânăr de zile, amintrilea era om mânios şi pre lesne vărsa sânge” – cf. idem, De moartea lui Ştefan vodă cel Tânăr, 7035 <1527>

 ghenarie 14, p. 98. De observat inversarea frazală: dacă la Ştefan cel BUN, “mânia” şi “vărsarea sângelui pre lesne” erau puse ca initium mistic, la Ştefan cel Tânăr ele încheie panegiricul, ca semn al non-misticului semnificaţiei lor şi al încălcării NOMOS-ului, tocmai prin aceste atribute ale Duhului său (executase, cu nerecunoştinţă iresponsabilă, tocmai  pe cel care fusese format, spiritual, de Ştefan cel BUN, ca “STREJAR-STEJAR-ARBORE SACRU” al Moldovei – pe hatmanul ARBURIE/Arbore, dimpreună cu fiii săi, Toader şi Nichita: “Într-acest an, în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie,iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, avându atâta credinţă şi în tineréţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi I s-au aflatu, cu multe cuvinte réle l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele céle réle (a puhlibuitorilor [23]). Şi acea plată au luat dela dânsul, în loc de dulceaţă amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecatu, nici dovedit au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţidin lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vréme după acéia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita” – cf. idem, Cându au pierit Arbure hatmanul cu ficiorii lui, p. 96.

…Dar, iată pusă, clar, la moartea lui Bogdan-STREJARUL-STEJARUL ZALMOXIAN, problema NOMOS-ului: “ci cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să faac”. Dacă Ştefan era Însuşi “Judeţul”, deci era Încarnarea NOMOS-ului, a LOGOS-ului COSMIC, ceilalţi au nevoie de Scrisul Nomotic, care Scris să urmeze modelul Făpturii ŞTEFANICE.

În definitiv, care sunt trăsăturile NOMOS-ului ŞTEFANIC, şi, deci, după care criterii sunt lăudaţi sau înfieraţi, ori chiar batjocoriţi feluriţii “gravitaţionari”, muşatinici ori non-muşatinici? Să încercăm a deduce NOMOS-ul şi ANTI-NOMOS-ul, după laudele, respective “certările” lui Grigore Ureche, asupra celor doi urmaşi “muşatino [24]-ştefanici”:

a-în primul rând, NOMOS-ul voievodal al (v)lahilor constă în “străjuirea în toate părţile” şi păstrarea, neatinsă, a ţării, nu doar ca zestre de Spaţiu de la strămoşii dinastici (“ca să nu să ştirbească ţara ce-I rămăsése de   la tată-său”), ci ca Revelaţie a Spaţiului Sacru, Spaţiu Liturgic: SPAŢIU LITURGIC înseamnă acea Formă În-Fiinţătoare din care să nu lipsească nimic, aşa cum, dintr-un mit sau dintr-o Liturghie Sacră nu are voie să lipsească niciun cuvânt, căci altfel se spulberă  Efectul Taumaturgic al Liturghiei, se rămâne în stadiul de degenerescenţă-BOALĂ a Duhului, deci şi a “cojii” Duhului – Trupul!; să fii Păstorul cel Bun, precum Hristos, şi să Călăuzeşti “turma”-popor” spre NOMOS-ul împlinitor de Duh al Neamului: “ca un păstoriu bun ci străjuieşte turma sa, aşa întoate părţile străjuia şi priveghiia şi nevoia ca să lăţască ce au apucat”; ştiindu-ţi Misiunea întru  NOMOS-ul  Divin, n-ai dreptul la deznădăjduire, nici la odihnă ori  stagnare – ci eşti obligat să revii, obseda(n)t (ca un posedat de Duh Sfânt ce eşti, ca Păstor Bun ce te-a tocmit Domnul-Dumnezeul tău!) când te-ai poticnit, să acţionezi-reacţionezi, până în ultima ta  clipă de viaţă, până la ultima ta picătură de energie, PENTRU CĂ NU-ŢI APARŢII, CI  EŞTI  ROBUL  NOMOS-ULUI  DIVIN: „Minunatu lucru: după poticală dintăi şi după pierzarea oştii dintăi, cela ce nu avea voinici de oaste, ci strângea păstorii din munţi şi argaţii, de-I într-arma, acmu iară să rădica deasupra biruitorilor dintăi, daca au pierdut ţara, acmu domni altora le da şi ţara lăţiia” – cf. idem, Războiul de la Râmnic, când s-au bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă, vă leatul 6989 <1481>, iulie 8 – p. 54;

b-…deci, dacă poţi să “lăţeşti” hotarele ţării, prin “războaie cu NOROC” (adică, având, permanent, Consimţământ şi Ajutor Divin!) şi cu o perseverenţă meree, uluitoare  – e şi mai bine – căci asta înseamnă să nu încetezi “temeliuirea” demiurgică, revelatoria, a Spaţiului-Paradis.  Numai aşa, revelând cât mai limpede Paradisul, poţi fi/deveni Eroul-Viteazul-RĂZBOINICUL, care are funcţie (NEÎNTRERUPT!) demiurgică: “au lăţit hotarul ţării, că pre săcui de multe ori i-au arsu şi i-au prădat şi luundu-le cetăţile şi oraşile supt putérea sa i-au supus” (…) “aşijdirea şi cu léşii de multe ori s-au bătut şi Pocutiia încă le-au fostu luatu “– se zice, spre lauda lui Petru Rareş;

c– Trebuie să fii TRUDITORUL Neamului tău CREŞTIN, al LEGII tale ORTODOXE [25]- căci numai aşa poţi deveni Eroul Străjuitor, CA STEJAR ZALMOXIANO-HRISTIC, al poporului, în Calea sa spre revelarea Neamului: “mai apoi, după atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au săvârşit”. NOMOS-ul este, de fapt, HRISTOS – iar cei ce-l urmează în Duh, precum a făcut-o ŞTEFAN CEL BUN, devin Demiurgi şi Axe ale Neamului Arheic al Românilor! Numai dacă îţi împlineşti Misiunea ta, fără odihnă, să revelezi, în fiece clipă a vieţii tale, Logos-ul/Nomos-ul CREŞTIN ORTODOX – şi, în felul acesta, să vindeci de Căderea în Timpul Istoric – te poţi odihni, întru atâta trudă a Demiurgiei…; altfel, eşti hulit şi după moarte, şi predat Timpului INSTABILITĂŢII, în loc să te stabileşti în VEŞNICIA ARHEILOR: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara”…în VECIE!;

d-să nu pierzi Stăpânirea asupra Timpului, prin dezvoltarea viciilor – ci TU să determini Existenţa Făptuitoare întru “DESTIN” –  să porunceşti Timpului (până la anularea dimensiunii temporale!) Făptuirea/Fiinţarea/În-Fiinţarea: “ că nu în beţii, nici în ospéţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghiia”. N-ai dreptul să lipseşti, fie măcar şi o clipită, de la PRIVEGHEREA ŢĂRII, de la împlinirea Misiunii de Revelator al Paradisului! Numai folosindu-te TU de Timp, poţi deveni Stăpânul Timpului/DEMIURGUL.  Nu poţi “muri” spre Înviere, decât urmându-l pe Hristos, în Truda Sa –  la fel, în Lumea Terestră, şi pe Vicarul Terestru al Lui Hristos, ŞTEFANUL/BUNUL: “ca un om ce era într-atâtea RĂZBOAIE ŞI OSTENEALĂ ŞI NEODIHNĂ, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile”;

e-…SĂ NU FACI NEDREPTATE…ŞI SĂ FII CUMPĂNIT ŞI ÎNŢELEPT – SĂ FII, TU ÎNSUŢI, ULTIMA THULE [26]-“CUMPĂNA LUMII”! – …pentru că, altfel, negi însuşi NOMOS-ul/LOGOS-ul  – şi acesta e lucru ruşinos, pentru unul care se vrea/pretinde “demiurg”, să nu ştie face nici măcar dreptate terestro-umană! Grigore Ureche este pus într-o situaţie extrem de delicată şi jenantă, când trebuie să vorbească despre Făptuitorul-Bogdan vodă cel Grozav, fiul BUNULUI şi DREPTULUI (el însuşi “JUDEŢ”!) – …şi…”o scaldă”, bâlbâindu-se şi “dând-o cotită”: pentru că n-ar vrea, prin asprimea faţă de fiul cam NE-BUN şi “apucat” (căruia i-a mărturisit “zărgheala”, în făptuirea de la Porţile Liovului… – “făptuire” de om prost-cumpănit, ne-înţelept – căci lui Bogdan îi venise nebunia, de la faptul că-I fusese refuzată cererea în căsătorie a unei prinţese poloneze, exaspertă la gândul că trebuie să se cunune, pe viaţă, cu un…”groaznic”, pocit la chip!) – să arate cum “efectul ştefanic” a slăbit, din treaptă temporală în treaptă temporală, din spiţă în spiţă (mai exact, cum Iluzia Timpului a năboit, iar, Paradisul Terestru al Moldovei!)  : “Iară ce va fi lucrat înlăuntru sau în ţară la noi, dispre partea judéţilor şi a direptăţii, nu aflăm, ci cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să faac”…

f-…nici lacom să nu fii, ci cumpănit întru toate – pentru că aşa este însuşi Demiurgul: ARMONIC! LĂCOMIA merge mână-n mână cu NEDREPTATEA şi cu TRĂDAREA MISIUNII DEMIURGICE, pentru că este STRICARE DE BUNĂ-CUMPĂNĂ şi, deci, Aducere a Săpânirii Timpului Demoniaco-Istoric şi Alungare a Lui HRISTOS-LUMINA FĂPTURII/FĂPTUIRII: “că mai apoi nu numai lăcomiia şi asupreală făciia, ce şi curvie nespusă era într-însul” – spune Grigore Ureche despre Ştefan, feciorul lui Petru Rareş…!

Oricine nu se înscrie în aceste “criterii” comportamental-caracterologico-făptuitoare, devine Duşmanul NOMOS-ului/LOGOS-ului Neamului său, ANTI-NOMOS! – …şi face numai stricăciune!!! ESTE “FĂRĂ-DE-LEGE”!!! – Legea fiind HRISTOS-CELEA CEA DREAPTĂ/ORTODOXIA!

Iată ANTINOMOS-ul pervertit numit „Iliaşu, fiiu-său cel mai mare (n.n.: al lui Petru Rareş!)” – „carele mai apoi s-au turcit” – deci, a negat LEGEA/NOMOS-ul ORIGINAR şi SOTERIOLOGIC, cel CREŞTIN-ORTODOX!: “(…) că şi firea şi faţa îl lăuda să fie blându, milostivu şi aşăzătoriu,gândindu-săcă va sămăna tătâne-său. Ci nădéjdea pre toţi i-au amăgitu, că dinafarăsă vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuţit (…)au lăsatu domniia la mâna frăţine-său,luiŞtefan vodă şi a mâni-sa, în anii 7059 <1551> mai 1 şi el s-audus la împăratul Suleiman, de au priimitu legea lui Moamethu,lepădându-să de Hristos” – cf. idem,   De domniia lui Iliiaş vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareş,carele mai apoi s-au turcit, 7055 <1546> septevrie, p. 119.

Pedeapsa este, în primul rând, din partea Celui care l-a pus să fie Vicar al NOMOS-ului CELEST, aici, pe Pământ – dar şi din partea conştiinţei încălcării NOMOS-ului/LOGOS-ului ŞTEFANIC: “Mai apoi de inimă rea, peste scurtă vréme au murit şi rău ş-au dat sufletul său în mâinile diiavolului, în légea turcească” – dar există şi o pedeapsă a Scriitorului, care afirmă NOMOS-ul SACRU: Grigore Ureche nu încheie capitolul cu data şi împrejurările morţii lui Iliaş, ci cu re-amintirea Păcatului său contra Sfântului Duh-NOMOS-ul Dumnezeiesc: “Acest Iliaş vodă au domnit la Moldova 4 ani şi 8 luni şi décii s-au turcit, cum am scris mai sus”! Iată, deci, sinergia dintre Scriitor-Făptuitor-Paznoc al NOMOS-ului DIVIN!!!

La fel stau lucrurile şi cu următorul ANTI-NOMOS, călcător, şi el, de LEGE CREŞTIN-ORTODOXĂ – “Ştefan vodă, ficiorul lui Pătru vodă, fratele lui Iliiaşu vodă” (totul este lămurit, în ce priveşte identitatea, pentru ca nu cumva, prin confuzie, să năpăstuiască, precum că ar fi ANTI-NOMOS, pe altul…!): “Şi ca să nu să vază ceva că este răsărit de la pravoslavie, toţi eriticii dinţara sa vrea, au să-l întoarcă, să fie la o lége, au să iasă din ţară. Pre arméni, pre unii din bună voie, cu făgăduinţe umplându-I, pre alţii cu sila i-au botezatu şi i-au întorsu spre pravoslavie, mulţi din ţară au ieşitu la turci şi la léşi şi printr-alte ţări, vrându să-şi ţie légea sa. Cu aceasta vrându Ştefan vodă să astupe faptele frăţine-său, de lucruri ce făciia, cu nevoinţă siliia. Iară ce cerea pravoslaviia şi légea creştinească nu ţinea, că mai apoi nu numai lăcomiia şi asupreală făciia, ce şi curvie nespusă era într-însul, nu răbda de muieri cu bărbaţi, nu erafecioarilenebatjocurite, nu jupânésile boierilor săi neasuprite” – cf. idem, De moartea lui Ştefan vodă, ficiorul lui Pătru vodă, fratelelui Iliaş vodă, care au pierit la Ţuţora, v leato 7060, p. 121.

Pedeapsa lui Ştefan este şi divină, şi din partea oamenilor “ţinători” de NOMOS (adică, non-pasivi, REACTIVI/REACŢIONARI, faţă de FĂRĂDELEGE!!!): “Şi sfătuindu-să, aciiaşi aflară sfat ca să ajungă degrabu la boierii cei pribégi, carii era în Ţara Leşască ieşiţi de multe nevoi. Décii, daca au avut ştire şi răspunsu de la dânşii, cum ei vor veni fără zăbavă, noaptea cu toţii s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţilecortului asupra lui Ştefan vodă şi cu multe rane pătrunzându-l, au muritu, după ce au domnit doi ani şi patru luni” – cf. ibidem.

…Sau: Bogdan vodă, fiul lui Alexandru Lăpuşneanul: “Daca muri Roxanda doamna lui Alixandru vodă şi rămasă domniia pre fiiu-său Bogdan vodă sângur, el cumu-ş era blându şi cucérnic aşa tuturora arăta direptate, de să vedea că nimica nu s-au dipărtat deobicéiul tătâne-său. Nici de carte era prost, la călărie sprinten, cu suliţa la halca nu pre lesne vrea avea protivnic, a săgita din arctare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai di treabă domnii lipsiia, că nu cerca bătrânii la sfat, ci de la acei tineri din casă lua învăţătură, iubiia glumile şi măscăriile şi jocuri copilăreşti. Mai apoi lipi de sineléşi de-iera şi de sfat şi de a bate halcao cu suliţa, răsipind avérea domnească. Deprinzându den zi în zi aşa, năpusti trebile ţărâi, că pre cât îl iubiia întăi, pre atâta îl urâsă apoi”- cf. idem, Cându au clevetit pre Bogdan vodă vrăjmaşii săi la împărăţie, de l-au mazilit împăratul, p. 151. Degeaba toată “faţada” de “carte” şi de “iscusinţe”, dacă frivolitatea şi iresponsabilitatea, infantilismul – dominau LOGOS-ul/ROSTUIREA faptelor sale: “iubiia glumile şi măscăriile şi jocuri copilăreşti” – şi, ce-i decisiv, în RĂU, este  faptul că “năpusti [27] trebile ţărâi” – adică “neglija” –  sau, pur şi simplu, nu-I păsa că orice Conducător Autentic, nu un IMPOSTOR, are, înainte de orice, Misiunea de a cunoaşte şi de a apăra LOGOS-ul/NOMOS-ul Ţării sale!!!

…Alt caz de lăcomie/prădăciune, împilare  şi batjocură de nevinovaţi   şi de neiertat amoralism (în plus, se încredea în “lefecii”străini/unguri, nu în oştenii Ţării!) – deci, din nou,  încălcare gravă a NOMOS-ului Divin al Valahilor –  din nou, un încălcător al Misiunii de Bun Păstor – Aron Vodă cel Cumplit: “Aşa, după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-I era grijă dealtă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura decurvie,de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării. Aşijderea dabililecucarile îngreuiasă ţara, nu umbla numai dăbilarii singuri, ce şi turcitrimitea de umbla cu dăbilarii, de nu-şi era ţăranii volnici cu nimic, muierile nu era ale lor, fétile le ruşina, ce vrea să facă făcea.Dăbilariul  pentru un potronic de-l vrea pârî la dânsul, nu-l judeca, ci acolo trimitea de-l pierdea. Pe boieri pentru avuţie îi omora, jupânésile le siliia şidomnind, nu alta, ci ciudése şi minuni făcea (…)gândi ca să nu să încrează ţării şi lefeciilor de ţară, ci trasepre leafă unguri călăreţi şi pedestraşi şi făcu pedestraşilor odăi încurte,ca să fie pururea lângă dânsul” – cf. idem, De domnia lui Aron vodă cel Cumplit, care multă greotate au adus ţărâi, 7099 <1591>, p. 178-179.

…Alt caz de încălcare a NOMOS-ului DIVIN: “Dispot vodă ereticul”!: “Acesta fiind

nemerit la Ţara Leşască şi între slujitori la războiu umblându, avându-şiviiaţă intre soţii, s-au încleştat cu o samă de evangheliţi (că el încăn-au fostu pravoslavnic) şi s-au făcut ficioru de domnu” – cf. idem, De domniia lui Dispot vodă ereticul vă leatul 7069 <1560> noiemvrie 18, p. 126. Câtă ironie amară, la bietul Scriitor, Paznic Straşnic al NOMOS-ului, dar neputincios a stârpi păcatul poporului său: “s-au făcut ficioru de domnu” – că tot n-avea cine, în vremuri în care NOMOS-ul însemna însăşi Existenţa-Fiinţa/Fiinarea, să-l şi recunoască drept “ficioru de domn”…!!!

Pedeapsa pentru “risipitorul de LEGE”, care “nu numa că calcă obicéele ţăriişi face şi jafuri, ce şi légea cu totul rămăsése de batjocură” (cf. p. 135?).  Una dreaptă şi cumplită: “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomşa, l-au lovit cu buzduganul şi décii toată oastea s-au lăsat la dânsul, unde acopierindu-l mulţimea, cu multe rane i-au pătrunsu trupul. Şi aşa au fost sfârşitul lui Dispot vodă, după ce audomnitu trei ani, noiemvrie” – cf. idem, De moartea lui Dispot vodă eriticul, p. 143. Nu se uită (şi nici nu trebuie!) că avem de-a face cu un “stricător şi risipitor de ţară”, pentru că este un “străin”, şi spaţial (un italian, “Heraclu Vasilicu”(…) ce au fost de naşterea sa din ostrovul Samos, carile fiind italian au fostu ştiindmulte limbi, frâncéşte, latinéşte, grecéşte şi nemţéşte” – “geaba” atâta ştiinţă, când nu e suflet şi nu sunt NOMOS/LOGOS, Fire de Gospodar al Ţării/Spaţiu Sacral, precum BISERICA!), şi, mai cu seamă, spiritual: un “eritic”!!! Rătăcit de NOMOS-ul –LEGEA ORTODOXĂ/”PRAVOSLAVNICĂ”!!!

…Sau Iancul vodă, “ce-i zic Sasul”, şi era “plin de lăcomie (…) că lăcomie de avuţie nespusă avea (…)mai apoi de lăcomie mare ce avea”, deci nu-I păsa de niciun NOMOS şi de nici un Neam ori Mântuire…: “Daca au mazilit împăratul pre Pătru vodă Şchiopul, dat-audomniia Iancului vodă, carile au fost de naşterea sa sas, de légeluteran. Pravoslaviianu iubiia. Décii deaca au venit în ţară şi au şezut în scaun, fevruarie 17zile, după acéia toată nedumnezeirea şi ereticiia sa ş-au arătat,că lăcomiede avuţie nespusă avea, pentru care pre mulţi au omorât. Mai apoi de lăcomie mare ce avea, trimisă să ia a zécea din boi în toată ţara” – ci se smintise de-a binelea, cum şi smintit trebuie să fie împotrivitorul la LEGEA-HRISTOS – şi, de aici, I s-a tras şi moartea fizică…pentru că moartea de Duh o avea într-însul, ca  pecete din născare: “Scrie létopiseţul cest moldovenescu că moartea Iancului vodă au fostu cu învăţătura împăratului turcescu, de i-au tăiat capul. Şi au domnit Iancul vodă trei ani şi şapte luni. Acestu Iancul vodă zic cumcă au fostu umblându vara cu sanie de os” – cf. idem, Când au pribegit Iancul vodă şi de moartea lui, 7091<1583>, p. 172.

…Deja, deci, cu “Iancul Sasul” lutheranul şi cu “Dispot vodă eriticul”-RĂTĂCITUL, am intrat în zona “STRĂINILOR”! “Străini” de LEGEA/NOMOS-ul Românesc ORTODOX, “străini” şi de Spaţiul Sacru al Moldovei. “Străini”, deci, şi de durerile şi soarta poporului care năzuieşte, cu multă (şi mută…) suferinţă şi îndurând cumplitele încercări ale Iluzionării Timpului-Istorie – spre Stadiul Divin de Neam/Logos împlinit în Duh!

“Domnişorii”, cum le zice dreptul, dar asprul Scriitor şi Paznic de Cetate a Lui Dumnezeu, Grigore Ureche…

…De fapt, după cum am văzut, prin exemplificările de mai sus, Grigore Ureche îşi dă seama că “străin” se cheamă şi cel ce calcă NOMOS-ul dinăuntru, ca şi cel ce calcă NOMS-ul, venind, nepăsător ori împins de orgolii şi de lăcomie, dinafara Spaţiului aflat în luptă cu Timpul/”VREMILE”… Numai că acela venit de afară este şi mai dubios, pentru că, neştiindu-I  lui obiceiurile, apucăturile, sufletul şi mentalitatea (şi nici pe el neinteresându-l decât puterea şi jaful de Ţară, iar nu să înveţe NOMOS-ul Ţării!) – el constituie un pericol de moarte, “din start”, sub vremuri care nu îngăduiau o singură greşeală (ştiută ori neştiută, voită sau nu, totul fiind coborât din păcatele cele dintâi, ale “neaşezării” în LOGOS/GOSPODĂRIREA DUHULUI DEMIURGIC!), fără de sancţiune supremă: MOARTEA –  de “fier”, de foamete, de boală…de cumplirea extremă a sărăciei (IAR DOMNII AUTENTICI, CEI “ŞTEFANICI”, ÎŞI ASUMAU ORICE NECAZ ŞI NĂPASTĂ, CĂZUTĂ PE CAPUL POPORULUI PE CARE-L PĂSTOREAU – căci nu este om “căzut” în Timpul Terestru – să fie el fără de păcat…chiar şi Ştefan BUNUL “el încă au fostu om cu păcate”!!!: “Ci Pătru vodă nici într-un chip nu vru să să apuce de acea dare şi să iablestemul ţării asupra sa”!!! – cf. idem, Cându au lăsat domniia şi scaunul de bună voie Pătru vodă Şchiopul şi s-au dus în Ţara Nemţască, p. 177) :  “Domnindu Pătru vodă Ţara Moldovei, mare sécită s-au tâmplatu în ţară, de au secat toate izvoarăle, văile, bălţile şi unde mai nainteprindea péşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri au căzut, copacii au secat de sécită, dobitoacile n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au fostudărămândfrunză. Şi atâta prafu au fostu, cându să scorniia vântu, cât s-au fostu strângându troieni la garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar dispre toamnă deaca s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acélea ş-au fostu oprind sărăcimea foametea, că-I coprinsése pretitinderea foametea” – cf. idem, De o sécită mare ce au fostu în zilile acestui Pătru vodă, de au pierit toată roada, vă leato 7093 <1585>, p. 175.

…Ajungem, astfel, la domnia controversată (controversată, în primul rând, pentru noi, cei de azi, cărora ne lipsesc noţiunile elementare de responsabilitate, Nomos etc.) a lui “Ion vodă, ce-I  zic Armeanul”: “Acest Ion vodă unii zic că au fost ficior de armean, alţii zic că au

fost ficior unui Ştefan vodă (…)Iară Marţin Paşcovschii cronicariul leşescu scrie că au fost acest Ion vodă din Mazoviia, din Ţara Leşască. Iar cu adevărat nu să ştie, nici-l arată al cui ficior este” – deci, mai rău decât “străin”: un “neica Nimeni”, lipsit de Identitate Spaţial-Ontologică.

Aceasta nu se iartă, când e vorba de a conduce, în Chip de Călăuză Mistică, un popor, spre Duhul său – Neamul! Străin de LOGOS-ul /NOMOS-ul, de Chipul de Duh al Neamului Românilor…!!! Neavând Identitate nici Fiinţial-Ontologică, nici întru LOGOS/NOMOS de Neam, este un MONSTRU. De aceea, Grigore Ureche (cu o logică mistică necruţătoare!)  îl priveşte cu oroare, cu o scârbă infinită – nedisimulate: “Şi arătându-să groaznic ca să-I ia spaima toţi, nu de alta să apuca, ci de cazne groaznice şi vărsăridesânge şi tăie pre Ionaşco Zbiera în zioa de Paşte şi multe caznefăciia (…) Ion vodă, după izbândă cu noroc ce goni pre vrăjmaşii săidinţară, să aşeză la domnie, carele dintăi la toate era pre voiaţărâi, iarămai apoi pre toţi i-au covârşit cu vrăjmăşiia lui şi cu morţigroaznice ce făciia. Şi vrându să ia agonisita tuturora, nu cu alt meşteşug, ci cu vărsare de sânge şi din zi în zi izvodiia féliuri de munci noao.Băgat-au în foc de viu pre vlădica Gheorghie, de au arsu, dându-I vină de sodomie, auzind că are strânsură de avuţie. Mitropolitul Theofann-ar fi ieşit intreg de dânsul, de nu ar fi fugit prin munţi degroazalui. Temniţile pline de călugări. Şi îngropă de vii pre Véveriţă şiprepopa Cozma şi pre Molodeţu călugărul, iar din boieri şi din ceidecinste sabiia lui nu mai ştiia şi cu toate féliurile de morţi îiomoriia.Şi asta socotiia că niminea n –au fostu mai destoinic decât dânsul. De lége îşi râdiia, că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături delége multe făciia” – de observat că Grigore Ureche îl priveşte cu oroare, dar detaşat, până în final, când, prin concluzia sa, ne dîm seama clar de ce, orice şi oricum ar fi făptuit Ion Armeanul, nu putea fi decât un Impostor şi un Monstru – pentru că Făptuirea trebuie să-ţi fie în Armonie/Acord cu NOMOS-ul/LOGOS-ul Neamului, altfel îşi pierde orice semnificaţie cosmico-sacrală: e doar un exhibiţionism, o trufire formală – ŞI ATÂT! Alexandru Lăpuşneanul a tăiat 47 de boieri: NU e monstru, ci doar un oarecare tiran, căruia I se face “nacazanie”-certare, ŞI GATA! Dar Ion Armeanul “de lége îşi râdiia, că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături delége multe făciia”! ASTA nu se iartă, în vecii vecilor! Şi trebuie dată uitării orice făptuire a acestui monstru, aflat înfara ROSTULUI/NOMOS – …de aceea (dar şi pentru că se bizuia pe cazaci, în loc să se bizuie pe moldoveni!), nici nu este considerată torturarea nemaivăzută, a lui Ion vodă Armeanul, de către turci, ca un martiraj, cum îl consideră, spre exemplu, versatilul Mihail Sadoveanu, în romanul Nicoară Potcoavă (MARTIRUL se lasă torturat pentru Hristosul, pentru NOMOS-ul Neamului, deci pentru efectul soterilogic al faptei sale, asupra COLECTIVITĂŢII/POPOR, pe care el are DATORIA s-o MÂNTUIE, călăuzind-o spre Soarta ei/Duh de Neam!!!): “(…)la tabăra turcească au mersu. Acolo, daca l-au dobânditu,cu multă mânie l-au mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadilea a doao cămile şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat (atuncea zicsă fie zis Ion vodă: “Caută că eu multe féliuri de morţi groaznice am făcut, iară aceasta moarte n-am ştiut să o fiu făcut”) – cf. idem, De moartea lui Ion vodă, p. 162. MONSTRU, până la capăt! Nici mort nu I se iartă Impostura, faptul că a năzuit şi reuşit, prin necinste faţă de Neamul Românilor, să devină “Stăpân”, peste ce nu-I era cunoscut (la modul absolut, MISTIC!), nu-i era înscris în Fiinţă şi în Rostul Divin al Făptuirii, pe acest Pământ – pentru a se pune în slujba Transcenderii/Învierii Neamului Valahilor…!!!

…În rest, tot impostori, dar TRECĂTORI! – mult mai puţin încăpăţânaţi (decât “Armeanul”!) în năzuinţa de a “încăleca” şi stăpâni şi sminti, de la Misiunea sa, poporul care-şi caută Calea spre Duhul de Neam: fie, Ivan Potcoavă/”Creţul” –  “ce s-au fostu făcând frate lui Ion vodă” ; sau alţi “DOMNIŞORI” (evident, se traduce “impostori”, “domni numai prin fumuri şi ne-bune/smintite [de la Axa Polară a Neamului Românilor] pretenţii”, “străini aduşi de vânt” – …vorba lui George Coşbuc: “Ce au cu iadul legământ!”) : “De nişte domnişori ce venisă iar cu cazaci”, cf. idem, p. 169 –  şi pe care Apele şi Focul şi Pământul şi Cerul “îi topesc, ca pe nişte fantome/momâi de zăpadă (dar enervanţi la culme, pentru Grigore Ureche: “că bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui”!): “De noroc era Pătru vodă cu cazacii, cum să tâmplă pururea omuluide n-are odihnă, că bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui.Că într-acelaş an, după ce s-au aşezat al doilea rându şi al treilearându la domnie, tot la anii 7086 <1578> iulie 27, nişte cazaci cu un domnişor au venit la Nistru şi ş-au pus toţi capetile. Aşijdirea, curându după aceşti cazaci, la anii 7087 <1578>octovrie 12 zile, un Costantin iar cu cazaci veniia în ţară şi s-au topit toţi în Nistru” …

…” …şi s-au topit toţi în Nistru…”, i-au topi/potopit Apele acestui Pământ, care, la urma urmei, ştie (şi poate!) să se apere şi singur!… – …ceea ce Mihai Eminescu zicea: “Se făcură toţi, o apă şi-un pământ”!

…”De un domnişor ce-i zic Ion vodă Lungul, 7089<1581> (…)  Războiul lui Aron vodă, cându s-au bătut la Răut cu un domnişor, Bogdan vodă îi zicea, la anii 7100 <1592>”…Zăpezi, zăpezi topite degrabă, anunţând, mistic, Primăvara Neamului Înviat…!

…”Plinirea” NOMOS-ului Neamului, ca Re-Găsire a CENTRULUI ARMONIC al Existenţei Neamului, în Anistorie – este o realitate şi un fapt cu primejdie, nu o joacă de retardaţi! Prin “găurile” Părăsirii de NOMOS, se strecurau falşi “conducători”, False Călăuze, pe Calea spre Mântuirea poporului, întru Neam – falsitatea lor existenţială şi, deci, faptică, traducându-se prin depărtarea pe tot mai străini “orbitali”: veniţi, parcă, din NEANT, se “închinau”, tot mai penibil, ba leşilor, ba ungurilor, ba “turcului”…

Tot mai intens atraşi în Sorbul Iluziei Temporale (tot mai grav infectaţi de morbul Timpului-Iluzie: a se observa că “domniile” nu se mai numără în registru sacral, precum domnia Ştefanului BINELUI – Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”… –  pentru că numerele îşi pierd “ponderea semantică”, îşi pierd Solemnitatea Divină şi ROSTUL, ca Formă de Biruinţă asupra Iluziei Temporale – şi pierderea ROSTULUI este consecinţa  depărtării de CENTRUL COSMICO-SACRAL: “Acest Iliaş vodă au domnit la Moldova 4 ani şi 8 luni şi décii s-au turcit, cum am scris mai sus”- cf. p. 126, “cu toţii s-au rădicat la podul de la Ţuţora şi au tăiatu aţile cortului asupra lui Ştefan vodă şi cu multe rane pătrunzându-l, au muritu, după ce au domnit doi ani şi patru luni” – cf. p. 122;  “şi au domnit Iancul vodă trei ani şi şapte luni” – cf. p. 172, “acestu Alixandru vodă au ţinut scaunul numai o lună”- cf. p. 169 etc.).

Da, poţi să fii “SINGUR ŢIITORIU PRESTE TOATĂ ŢARA”, deci DOMN ŞI STĂPÂN, SUVERAN ABSOLUT,  AL TIMPULUI – sau poţi să devii “Rob al Timpului Futil” – şi să transformi “ o lună” în…”Cătuşe Temporale Ucigaşe”!!!

…De aceea, filo-turcul Petru vodă Şchiopul este văzut infinit mai bine, de Grigore Ureche:

– “Acestu Pătru vodă era din Ţara Muntenească, ficior Mircii vodă şi nepot de soră Mihnii vodă (…)Domnind Pătru vodă Ţara Moldovii ca un domn vrédnic, cum să cade, cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste, căboierilor le era părinte, pre carii la cinste mare-I ţinea şi din sfatullornu ieşiia. Ţărâi era apărătoriu, spre săraci milostivu, pre călugări şipre mănăstiri întăriia şi-I miluia, cu vecinii de prinprejur vieţuia bine, de avea de la toţi nume bun şi dragoste, de nu era a zice cumnu este harnic de domnie. Judecata cu blândéţe şi fără făţăriie o făciia” – …caz unic, în istoria Moldovei: abdică, nesilit de nimeni, şi se duce în “Ţara Nemţască”, unde “s-au şi aşezat” – …şi plângea pe cei care-I dădeau bani “de bucate”: “au fostu plângându şi au fost zâcându: <<Acestea suntu lacrămile săracilor>>”.

Motive pentru care Grigore Ureche îi zice “Pătru cel Milostivu”, întru sublinierea altruismului său, închinat Neamului: “Şi aşa Pătru vodă putem să-I zicem cel Milostivu, că binilesău aulipădat pentru ţară, care ca acesta nu s-au mai aflat. Era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu, putém să-i zicem că toate pre izvod le-au ţinut ,ca să nu să zmintească. Acestu Pătru vodă au domnit întru amândoao domniile doisprăzéce ani şi jumătate”) –

Grigore Ureche îl preţuieşte atât de mult şi-l laudă, aproape ca pe Muşatini, şi pentru că, întru atâta risipire şi nemilă a “străinilor”, năpădiţi asupra Ţării, după stingerea Muşatinilor … –  …unul ca Petru vodă era o …”rara avis”! Îl aduce în prim-planul Scrisului, atât pentru respectarea NOMOS-ului comportamental altruist, moral, de Călăuzire şi Protecţie a poporului, în Calea lui spre Revelarea ca Neam (“matcă fără ac” – este nu doar semnul Regalităţii, ci şi al LOGOS-ului Orânduitor/Gospodăritor!): “era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu” – dar, mai ales, pentru că a respectat LEGEA/TRADIŢIA “NE-SMINTITĂ”, din Poziţia ei de AXĂ POLARĂ a Neamului – … “putém să-I zicem că toate pre izvod le-au ţinut, ca să nu să zmintească “!

…Şi, nu mai puţin important (ba, poate cel mai important, pentru Grigore Ureche, Paznicul NOMOS-ului Ştefanic!), Petru Şchiopul a făcut tot ce i-a stat în putere şi în bunăvoinţa cugetului şi Duhului, să se integreze  NOMOS-ului stabilit, spre Mântuirea Neamului său, de Însuşi Ştefan cel BUN: “Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine turcilor” …

***

6-NORMALITATEA REACŢIUNII

…Evident că Grigore Ureche nu poate vorbi/Scrie despre „sfinţi”, decât în cazul, unic, al stabilirii CENTRULUI COSMICO-SACRAL: „sveti Ştefan vodă”. În rest, ştie că vorbeşte despre sclavi ai Timpului şi „vremilor” – deci „rândul”/RÂNDULIALA SACRĂ A DEMNITĂŢII SACRAL-SACERDOTALE începe a lipsi şi a deveni falsa normă-FALSUL NOMOS: „Acolo, cumu-şi-I rândul oamenilor, daca l-au vestit de domnu tânăr, mulţi I s-au închinat” – cf. p. 166 – închinare /supunere mecanică, iresponsabilă, sinucigaşă, iar nu consacratoare, solemn-pontificală – …către un golem căzăcesc, Potcoavă Creţul!!!

…Şi, totuşi, ceea ce se revelează clar, în Scrisul Înfiinţător al Pontifului Grigore Ureche, Stăpân şi Paznic al NOMOS-ului – este REACŢIUNEA făpturii umane, faţă de orice se întâmplă, oricât de grav şi oricât de periculos – sau oricât de neaşteptat de benefic. Şi această REACŢIUNE nu este una “dictată”, manipulată – ci ţine de NORMALITATEA/FIRESCUL VITALIST AL FIINŢĂRII!!! Numai re-acţionând, dai dovadă că eşti viu. Chiar dacă reacţia nu este con-formată total peste NOMOS-ul Sacral, se cheamă, totuşi, că trăieşti, tocmai Făptuind, întru Gloria Scrisului Exorcizator de Timp, al Cărturarului-Mag, Grigore Ureche-A-CRONICUL!

Normalitate “din rădăcină”, de la nivelul Gaiei-Pământ – până la nivelul celest, al celor “aleşi” spre Călăuzire Mântuitoare, întru NOMOS – căci Dumnezeu acţionează, evident ori foarte ascuns-mistic, prin aceşti oameni minunaţi, aproape incredibili (pentru mlaştina de azi, pe care numai unii ca noi sunt în stare s-o numească “viaţă”…!) ai Medioevului Eroic, împlinit TOTAL, întru Fiinţare/Făptuire:

a-chiar dacă Ion vodă Armeanul este “străin”, moldovenii-războinici, confruntându-l cu trufia turcească, în lupta de la Cahul, aleg să moară sub steagurile Moldovei (“ţinute”-călăuzite, deocamdată, de către “Armeanul” pasager… –  decât să-şi dea, cu mâna lor, sclavie, pe veci, turcilor: “Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească”… – cf. idem, Cându s-au lovit oştile, p. 160.

“LIBERTÉ OÙ LA MORT!” – ar fi putut să scrie pe steagurile acestor eroi homerici – “trăitori” întru DEMNITATEA FIINŢĂRII, cu mult înainte de lozincile masonice ale Revoluţiei franceze, regicide şi deicide…!!! Bătălia Urii şi a Exasperării, întru Dorinţa de Libertate Divină, aparent oarbă… – …are accente de IliadăValahă, în care troienii sunt înlocuiţi de disperaţii şi iluminaţii ţărani-CAVALERI (în sensul mistico-divin medioevic: “alduiţii”, “Raze ale SOARELUI-DUMNEZEU”!) moldoveni: “Aşa mai apoi să bătiia deaproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă,cât nu sa cunoştiia care de care-I este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau” – cf. ibidem.

b-…până şi ţăranii simpli devin vizionari (“nebuni”…), activi-reactivi, faţă de ce se întâmplă în Lume – pentru că şi ei vor să fie integraţi în TOT: “Aşijderea un ţăran nebunise de cap, au fostu strigându în gura mare:<<Duceţi-vă spre pierirea voastră, că nu veţi mai veni>>” – cf. idem, Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu craiulleşescu la Codrul Cozminului, leat 7005 <1497>, p. 61. Şi aşa a şi fost, după viziunea apocaliptică a Ţăranului: ““În zilile lui Olbriht, şleahta au pierit” – cf. idem, Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu craiul leşescu la Codrul Cozminului, leat 7005 <1497>, p. 59;

c-…sau pescarii mistici, PESCARII-APOSTOLI, care reacţionează cu un curaj “nebun” (vizionar, şi curajul!), când Petru Rareş (“Păstorul cel BUN”!) “dă peste ei” (adică, are Revelaţia Apostolatului propriu, prin care se va produce SCHIMBAREA LA FAŢĂ: “şi niminea nu l-au cunoscut”!) – ajutându-l contra “străjii ungureşti”, şi totul petrecându-se, întru Mare Taină a Semanticii Faptei, ca-ntr-un misteriu creştin,  ca-ntr-o parabolă neotestamentară sau ca în Faptele Apostolilor : “Şi mergându pre părâu în jos, au datu priste nişte păscari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iară Pătru vodă înfricoşindu-să de dânşii, s-au spieriiatu. Iară ei cu jurământu s-au jurat înaintea lui, cumu-I vor fi cu direptate şi nimica să nu săteamă. Iară el le-au dat lor 70 de galbeni (n.n.: nu era “plată”, ci semn de recunoaştere”: 6 este “Săgeata Dragostei”, Numărul Antagonismului şi al Libertăţii, Unirea Mistică) şi daca au văzut ei galbenii, cu bucurie l-au priimitu şi l-au dus la otacul lor, de l-au ospătat cupâine şi cu péşte friptu, ospăţu păscărescu, de ce au avut şi ei. Şi daca au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor şi cu comănac încap şi décii l-au scos la Ardeal. Şi fiindu oastea ungurească tocmitădestrajă, la margine, i-au intrebatu pre dânşii: ,,Ce oameni sunteţi. ?”Ei au zis: ,,Suntem păscari”. Şi aşa au trecut prin straja ungurească şi niminea nu l-au cunoscut” – cf. idem, Cându au pribegit Pătru vodă de multe nevoi în Ţara Ungurească,  p. 106;

d-…boierii “să sfătuiesc” şi acţionează, dimpreună, ca unul, când se încalcă grav NOMOS-ul Neamului: “Într-acéia vréme sfătuindu-să boierii ţării dimpreună cuepiscopii, ce vor face cu acel risipitor de lége, că nu numa că calcă obicéele ţării şi face şi jafuri, ce şi légea cu totul rămăsése de batjocură. Decarelucru cu toţii, mai cu denadinsul sfătuindu-să cu Tomşahatmanul, ca să scoată pre Dispot din domnie şi aşa jurară pre Tomşa carile era cu inimă mare, ca să fie el începătoriu acestui lucru” – …şi Tomşa se va ţine de vorbă, dar fiind ajutat şi de reacţia soldaţilor simpli, TOŢI fiind conştienţi de primejdia care venea către NOMOS-ul Ţării, prin acel “Dispot” şi “eritic”, care era “risipitor de lége, că nu numa că calcă obicéele ţării şi face şi jafuri, ce şi légea cu otul rămăsése de batjocură” : “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomşa, l-au lovit cu buzduganul şi décii toată oastea s-au lăsat la dânsul, unde acopierindu-l mulţimea, cu multe rane i-au pătrunsu trupul” – cf. p. 143.

Nu credem că este o reacţie dictată de servilism, ci avem de-a face cu ură adevărată, cu INSTINCTUL VITALIST AL PRIMEJDIEI, din partea “străinului” care este “risipitor de lége”. Pe atunci, omul simplu medioevic era pătruns, până în străfundul Duhului său, de ADEVĂRUL RELIGIEI CREŞTIN-ORTODOXE!!! Altfel, nici nu se poate explica acea “furor sacer” a oştenilor simpli (nu a mercenarilor, ci a oamenilor Ţării – răzeşi-cavaleri, ca şi boierimea de interesaţi de Soarta Ţării/MOCŞEI/MOŞIEI!), care-I făcea să obţină victorii incredibile, astăzi: să te baţi, cu armament teribil de simplu şi natural (“pădurea săciuită” [28], cu “copaci înţinaţi”!: “De care lucru fiindu înhierbântatu Ştefan vodă de războiu, socotindu că are vréme de a-şirăscumpărareastrâmbătatea sa dispre cela ce nu numai pacea cea véche o au călcat-o, care avusése domnii Moldovei cu craii leşăşti, ce şi jurământul şi şipacea ce legase atuncea de curându, aşezându-să să să întoarcă pe urmă preunde şi venise, décii îl aţiţa ajutoriul ce-I venise di pretitindirilea şi oastea sa toată gata strânsă şi odihnită, văzându dobânda di pre cei flămânzişislăbiţi, au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, săsăciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajunsu în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântulu marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-I de toate părţile şi oborându copaciicei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască au pieritu, unii de oşténi,alţii de ţărani, că le coprinsése ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi” – cf. p. 62) –  încrâncenat, dar cu sorţi de izbândă, cu oştiri pe care “modernismul” amurgito-european nu le învinsese niciodată!!!

E drept că şi reacţia domnească ţine de “furor sacer” – a se vedea cazul leşilor “şleahtici”, de la Botoşani, înfrânţi, în trufia lor, de Ştefanul-LEUL – “cu vrerea lui Dumnezeu” – deci, supuşi NOMOS-ului Divin, care sălăşluieşte, mai cu seamă, în Arma Creaţiei/Natură Divină : “Şi cu vrérea lui Dumnezeu pierdură léşii războiu şi fu izbânda lui Ştefan vodă şi multă oaste leşască au pierit şi pe mulţi i-au prinsu în robie şi multe cazne le făciia moldovénii léşilor. Că au pus Ştefan vodă de au arat cu léşii pe o culme de deal la Botăşani şi au simănatu ghindă şi s-au făcut dumbravă mare, de este pănă astăzi copaci mari” – cf. p. 66; PĂDUREA i-a ajutat pe moldoveni şi să menţină NOMOS-ul – deci, prin re-naşterea de PĂDURE, moldovenii ajung şi să-I pedepsească pe călcătorii de NOMOS DIVIN!!!

e-chiar şi reacţia tiranică a lui Alexandru Lăpuşneanul, faţă de “solii Tomşei” (Tomşa neavând niciun atu “ştefanico-divin”, la domnie…!)  a devenit celebră, adică ne-supusă Iluziei Temporale, pentru că venea din adâncul Firii Fiinţătoare a voievodului, legitimat prin soţia sa, “Roxanda”, fiică a Ultimului Mare Muşatin: Petru Rareş, cel  “îngropat în mănăstire în Pobrată ce este făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii, ci au lăţit hotarul ţării (…)”: ,,De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi

iubescu pre dânşii şi tot voiu mérge, ori cu voie, ori fără voie”.

N-o fi fiind democratic, dar este memorabil, ca REACŢIE A FIINŢEI FĂPTUITOARE!

f-…REACŢIUNE se cheamă  şi toate neîntreruptele războaie, ca o continuă căutare de ROST al ACTULUI/FAPTĂ! În acest sens, Grigore Ureche A-CRONICUL se opreşte , parcă, din Scrisul său Exorcizator – şi meditează, mustăcind cam duhliu, la  Rostul (ascuns, sub faldurii histrionici şi cruzi, ai Războiului – dar, sigur, PREZENT!) celor CINCI războaie/”loviri” fratricide, groteşti, dar extrem de pline de acţiune şi re-acţiune, dintre Ştefan vodă şi Iliaş vodă, cel “cu noroc prost” (…fii ai lui Alexandru vodă cel Bun – fraţi care, la început, şi-au împărţit domnia…numai că NOMOS-ul Divin nu-I partajabil!): “Scrie létopiseţul nostru cestu moldovenescu, că daca au fugit Ştefan vodă la munténi de nevoia frăţine-său, de acolo luunduajutoriude oaste, au venitu spre ţară, unde i-au ieşit înainte frate-său,Iliaşvodă, la locul ce să chiamă Lolonii. Şi dându războiu, birui Ştefan vodă pe frate-său pe Iliaş vodă şi-l goni din ţară şi apucă Ştefan vodă scaunul” – cf. idem, De războaiele acestor doi fraţi, p. 27.

“Décii nu după multă vréme, de iznoavă au venit Iliaşu vodă cu oaste asupra frăţine-său, lui Ştefan vodă, în anii 6942 <1434>, unde i-au ieşit Ştefan vodă înainte, la Dărmăneşti, fevruarie într-o zi, luni în săptămâna albă, şi dându război vitejaşte, iarăşi birui Ştefan vodă” – cf. ibidem, Al doilea război.

“După acéia de iznoavă, nu după multă vréme, s-au mai ispitit Iliaşvodă al treilea rându, de au mai intrat în ţară cu oaste leşască,undei-au ieşitu nainte Ştefan vodă la Podraga şi lovindu-să oştile defaţă,iară pierdu Iliaşu vodă războiul” – cf. ibidem, Al treilea războiu.

“De noroc era Ştefan vodă cu frati-său Iliaş, că bine nu săcurăţiiade dânsul, atuncia şi sosiia, care au venit de iznoavă asupra luiŞtefan vodă cu oaste în anii 6943 <1435> avgust 4 zile şi s-au lovit cu Ştefan vodă al patrulea rându, la Chipereşti, într-o vineri.Ci norocul său cel rău iarăşi nu i-au slujitu, că iarăşi pierduIliiaşuvodă războiul, cum să zice şi la scrisoare: “Unde nu va Dumnezeu, nu poate omul” – cf. idem, Al patrulea război, p. 28.

“Iliiaşu vodă ştiindu-să căzut jos, nu pierdu nădéjdea, ci deiznoavă strânsă oaste şi au intrat în ţară la anii (6945 <1437> şi s-au lovitu al cincilea rându cu Ştefan vodă, într-o joi, martie 8 zile. Ce nimica n-aufolosit, că norocul lui cel prostu iarăşi îl lăsă la zminteală, de pierdu războiul, de i-au căutatu iarăşi a să întoarce înapoi la Ţara Leşască” – cf. ibidem, Al cincilea războiu [29].

…O forfoteală ca de muşuroi, un balet burlesc al Morţii…dar cine ştie cărui mistic scop slujeşte, în Logos-ul/Planul Divin, orice acţiune, cât va fi părând ea de grotescă şi fără scop?

…Numai morţii stau pe loc! Or, numai morţi nu sunt, atât de VIII domnitori ai Medioevului moldav, din Exorcizatoarea Carte Împotriva Timpului, a lui Grigore Ureche…!

Sau, mai exact: aceşti voievozi mor (în chipuri atât de diverse şi de tragico-dramatice!) abia după ce au trăit din plin, cu toată forţa lor Fiinţătoare/Făptuitoare, de Duhuri Terestre, aparţinătoare  unui Logos Întemeiat,  pe care ei şi-l revelează, ca Paradis!!!

…Din acest punct de vedere, “contemporaneitatea” nu oferă “pace” (cât despre “confort”, avem şi opinia irlandezului iluminist, Jonathan Swift, despre moartea Duhului, prin “marile descoperiri tehnice” ale sinuciderii Duhului, prin lenea “modernizării”… – …dar şi opinia unui vizionar român, avizat întru “sibaritism” şi crâncen pornit, contra formelor goale/golite de NOMOS SACRU, ale Verbului-Logos-ului Românesc –  MIHAI EMINESCU:

“Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?/Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În aplauzele grele a canaliei de uliţi,/Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,De ai crede că viaţa-I e curată ca cristalul?/Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele!” – cf. Scrisoarea III), ci oferă, prin pasivitate, prin apatia totală faţă de ORICE, deci prin de-semantizarea Acţiunii Şi Reacţiunii Vitaliste –  oferă MOARTEA DUHULUI!!!

…Decât să ajungi să desemantizezi Patria şi Virtutea Nomotică, mai bine “te faci de râs” acţionând, fie şi părelnic grotesc, fie şi perdant…precum Iliaş vodă…şi chiar împărtăşind soarta acestuia (“După acéia, curândă vreme, scrie că s-au împăcatu Ştefan vodă cufrati-său Iliaşu şi s-au împărţit cu ţara, cum va spune mai jos. Şi

domnindu împreună şapte ani, mai apoi lui Iliaşu vodă i-au scos ochii”) – …căci, în definitiv, la ce-ţi slujesc ochii, dacă nu te “uiţi” la Lume cu ei, întru Revelaţia şi Extaza Creaţiei Lumii Divne – …într-un cuvânt: dacă nu-I pui la treabă?!

…Ce să vezi cu ochii de carne, când te-ai dezvăţat a privi lumea, cu ochii de roură şi Duh, ai Vieţii Adevărate, cea TRĂITĂ, nu DORMITĂ!!! –  Viaţa prin ACŢIUNE–REACŢIUNE, faţă de toţi şi faţă de orice: numai ACŢIUNEA-REACŢIUNEA sunt re-integratoare, în Totul Divin – deci, aduc Şansa Soteriologică a Omului/Popor, în Calea spre Neam!!!

***

CONCLUZII

…Au fost odată ca niciodată, nişte oameni care nu se asemănau cu noi deloc, de parcă ei şi noi n-am fi avut nici în clin, nici în mânecă…de parcă n-am fi fost Scrişi într-acelaşi Plan Dumnezeiesc de Revenire în Paradis, de parcă n-am fi avut Duh Comun Con-Formator de Fiinţă/Fiinţare şi de Faptă/Făptuire, nici Spaţiu Comun de Con-Formare, nici aceiaşi Proto-Părinţi…:

a-ei – responsabili, veşnic veghetori… – …noi, complet iresponsabili;

b- ei, mereu TREJI, într-una CĂUTĂTORI DE ESENŢE, fără niciun strop de „grăsime”/stagnare a Logos-ului Exorcizator şi (Re)Demiurgic: Logos-ul lor (cel puţin în varianta Grigore Ureche) este unul încordat, fără odihnă, fără cruţare nici de sine, nici de eventual cititor… – …noi, habar neavând să facem vreo deosebire între esenţele divine şi…”entertainment”-ul oligofrenic!!!;

c-ei, RELIGIOS–CREŞTINI ORTODOCŞI, obsedaţi de HRISTOS-LEGEA CEA VEŞNICĂ A PĂMÂNTULUI ŞI CERULUI – noi, neîncrezători până şi că am fi, cumva, existând…;

d-ei – vii şi reacţionar, la orice stimul de viaţă, dar, mai ales, la Stimulul Cel Divin al Misiunii de Împlinire a Logos-ului/Nomos-ului de Duh al Neamului – noi, apatici, stinşi şi nesimţitori, nici dacă se surpă glia cu noi cu tot, până în Tartar;

e-ei, obsedaţi de Viaţă, curioşi de VIAŢĂ, până la maxima violenţă  vitalistă –  RĂZBOIUL CONTINUU, CA STARE VITALISTĂ SACRĂ, PRIN CARE ESTE ÎNLĂTURATĂ „GRĂSIMEA” TEMPORALĂ!!! – …obsedaţi de Energiile Cele Vii, Dezvăluite ori Ascunse, în Foc, în Ape, în Pământ şi în Păduri şi în Munţi… – …şi obsedaţi de Demiurgia Continuă, revenind din moarte, ÎNVIAŢI!!! – noi, obsedaţi de moarte şi de dispariţie…;

f-ei, Vizionari, Etern Efervescenţi, aflaţi în Starea de Revelaţie Continuă (chiar dacă formele emergente ale Stării păreau, uneori, groteşti, crude, absurde…!) – noi, sforăind într-un somn al Beznei Continue…!

g-ei, SCRIIND, pentru a exorciza Timpul-Iluzie Paralizantă, SCRIIND, pentru a ajunge în Sinergie Divină cu Fapta/Făptuirea şi cu Fiinţa/Fiinţarea PARADISIACĂ – …noi, uitându-ne, plictisiţi, la ceas, cum se scurge vremea-timpul, deci asmuţind demonii sterili ai Iluziei Temporale, îmbiindu-i, practic, să ne sece TOTAL semantica Fiinţei/Fiinţării, Faptei/Făptuirii…!!!

…De aceea, şi lipsa nostră de interes pentru Farmacia Ştiinţei Sacre: SCRISUL/”CARTEA”,  ca MĂRTURISIRE EXORCIZATOARE DE ILUZIE A TIMPULUI DEMONIC, „FIU” AL CĂDERII OMULUI!!!

…A fost odată…Dar, oare, merităm noi să mai fie…?!

NICI NU NE PUNEM, MĂCAR, PROBLEMA! … – …ci căscăm, cu un plictis de viaţă enorm, coşmaresc…doborâţi de Uitarea TOTALĂ!!! – …deci, de moartea şi pierderea oricărei Şanse Soteriologice, a Duhului…!

…A-ţi AMINTI, pentru a exorciza Memoria, de Ucigaşa Temporalitate, pentru a-ţi Re-Poziţiona Fiinţa, în raport cu Paradisul –  nu mai este, azi,  ceva pentru puterile noastre, cele complet sleite de amintiri aleatorii, iar nu strunite de Vizionarism…amintiri egoiste, futile sau doar „pleziriste”, ca de drogaţi cu NIMIC! – …deci, lipsite TOTAL de empathia cu, de percepţia întru – Supraindividualitatea NEAMULUI… – …amintiri „de doi bani”, lipsite total de Avântul, Riscant şi Extrem-Vitalist, al Exorcismului şi al Căutării Căii spre Extaza Paradisiacă – Starea de Neam – singura demnă de a se înfăţişa, la Tronul Celest, Dumnezeului Neamurilor!!!

 

…Iar conducătorii noştri, care, spune Biblia, în Cartea Apocalipsei, ar trebui să ne conducă/înţelept-călăuzitor, la Tronul „JUDEŢULUI” din Urmă, sub Privirea Lui Atoateştiutoare şi Atoatescrutătoare…- …o, nici nu merită să mai vorbim despre aşa ceva …un ”aşa ceva” călăuzitor-soteriologic, azi, complet inexistent! –  … acum, când am văzut clar, prin dimensiunile revelate de Cartea lui Grigore Ureche, ce înseamnă să fii Krai/VOIEVOD ŞI MARTIR, în acelaşi timp…  – adică, să fii Conducător de Popor, spre Starea Divină de Neam!!!

***

Prof. dr. ADRIAN BOTEZ

 

NOTE:

[1] – Numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER, vârful Arborelui Sephirotic. Arborele sephirotic  –  reprezentare geometrică, diagramată, a cabaliştilor evrei medievali, prin care se descriau modalităţile în care En Sof (Dumnezeu) se poate manifesta în lumea profană. En Sof se revelează în 10 moduri, prin 10 sephiroturi (Coroana-Kether, Înţelepciunea-Hokmah, Inteligenţa-Binah, Mila-Hesed, Forţa-Geburah, Frumuseţea-Tipheret, Victoria-Netzan, Gloria-Hod, Temelia-Iesod, Regatul-Malkuth). Fiecare cerc, limitare sau determinare a En Sof-ului este o sephira. Sephiroturile sunt aşezate într-o ordine precisă, fiecare înscriindu-se ca element distinct în structura arborelui cabalistic  –  imagine a universului unificat, a vieţii lui Dumnezeu.

2 – Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş, până la Aron-vodă  – a fost scris spre sfârşitul vieţii lui Grigore Ureche (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642–1647).

3 – Grigore Ureche, idem, p. 14: Pentru discălicatul ţării al doilea rând.

4-De observat că numerologia este o ştiinţă bine stăpânită de Alchimiştii-Scriitori ai Medioevului (vedem, şi la Nicolae Milescu, Aritmologia!): Ştefan cel BUN “au domnitu 47 de ani şi două luni şi trei săptămâni”, ceea ce înseamnă că Ştefan a stat sub semnul lui 11 (4+7) –  “Numărul Zavistiei Puterilor Cosmice”, dar şi “Unitatea Sintetică, dintre Bine şi Rău; Omul Făcut; Virilitatea Otrăvită cu Sacra Otravă a Încercării; Vârsta Înţelepciunii Cumpănitoare de Rău şi Bine”] – 11 – format prin adiţionarea 4 [“Numărul Cercului Perfect; Crucea Filosofică; Focul Elementar al Înţelepţilor”] +7 [“Învingătorul, Numărul Complet al Cabalei, alcătuit din 4=Pământul şi 3=Cerul; Spiritul şi Forma”] =11, este temperat/îmblânzit, din interiorul Magiei Anti-Cronide: 2 [„Instabilitatea, Unitatea Multiplicată prin Ea Însăşi”]+3 [„Primul Număr Sacru; Triunghiul Lui Jehovah; Mercurul Înţelepţilor”]=5, [adică „Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii Duale şi a Religiei Ubnice-Unificatoare. Pentagrama Angelică şi Diabolică”] – fiind echivalat, întru Sacru, cu MÂNĂSTIREA/Cetatea Lui Dumnezeu, pusă sub semnul lui 44, adică 4+4=8 [“Numărul Echilibrului Balanţei Justiţiei Cosmice; Numărul Tetragramei cu Reflectarea Sa”].

5 –ARISTOS (grec.)= EXCELENT, CEL MAI BUN.

6 – Cf. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 58: “Cât despre BOUR (Urus  –  care este de asemenea Taurul Primordial; de observat că Urus inversat dă  Suru…), el joacă un rol capital în legendarul român. Există în Moldova legenda BOURULUI ALB; el e, se spune, Tatăl, Strămoşul Moldovenilor. El rătăceşte prin Muntele Sfânt al Ceahlăului (Coelus) şi nu se arată decât celor aleşi…Se vorbeşte de unii voevozi care au văzut BOURUL ALB. Avem impresia că în Moldova a existat o organizaţie iniţiatică cu acest nume. Altădată, BOURUL umplea munţii şi pădurile Moldovei. (…)Pentru a păstra Bourii, Dumnezeu a rânduit aici, de la începutul Lumii, neamul Huţanilor, al cărui şef se numeşte Ile (ILION, HELIOS  –  a se vedea Colindele). (…) Din cauza răutăţii oamenilor, huţanii s-au retras pe Muntele Căliman( al doilea Munte Sacru al României). Or, ţăranii dau taurilor numele de Căliman şi există chiar o seminţie a Huţanilor. Inutil să insistăm asupra asemănării legendei Huţanilor cu cea a Rohmanilor”. La p. 40, se spune: “Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii…(n.n.:Brahmanii).Sunt sfinţi. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se numeşte Măcărele (grec. =Macàron Nesoi=Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt aproape…la Rohmani se găsesc Apa Vie şi Apa Moartă. La Rohmani Soarele nu apune niciodată. (…) Ptolemeu numeşte una din cetăţile Daciei Rami-dava. (…) Noi credem că toate aceste nume se trag din acei Arimoi homerici, cea mai războinică populaţie pelasgă – şi aceştia au o legătură cu RAM  –  (n.n.:zeitate supremă la hinduşi) “  –  a se vedea şi P.L.Tonciulescu, Ramania – Paradisul regăsit, Obiectiv, Craiova, 2000.

7 -“Prima triadă:

Sfântul nume al Serafimilor semnifică «aceia care ard» sau, mai limpede spus, «aceia care purifică».
Cel al Heruvimilor semnifică “cunoaşterea plenară” sau “efuziunea înţelepciunii”.
Numele Tronurilor indică vecinătatea tronului divin, fiind vorba deci de spirite foarte înalte care se află în imediata apropiere a lui Dumnezeu şi primesc în manieră directă şi imediată perfecţiunea şi cunoaşterea divină.(…)
Despre triada intermediară:

(…)Eu cred că numele revelator al sfintelor Domnii ne arată capacitatea lor de elevare, care niciodată nu este diminuată, fiind liberă de orice compromis; ele nu coboară, nu răspund niciodată unei acţiuni dizarmonioase, sunt deasupra oricărei aserviri degradante şi sunt cât mai mult timp posibil în comuniune cu Principiul Divin. Numele sfintelor Virtuţi semnifică curaj în toate activităţile, ele nu obosesc niciodată să acumuleze lumina Principiului Divin şi sunt intens şi ferm orientate spre a-l reflecta pe Dumnezeu în fiinţa lor. Cât despre numele sfintelor Stăpâniri, acesta arată egalitatea în grad cu Domniile şi cu Virtuţile, abilitatea de a acumula daruri divine şi puteri supraomeneşti; ele nu abuzează tiranic de forţele lor, utilizându-le în mod egoist, ci urmăresc permanent să se eleveze pe sine şi să-şi eleveze subordonaţii către realităţile divine; ele tind să asimileze Principiul Puterii Divine, izvorul oricărei puteri şi pe care o reflectă, dăruind-o dezinteresat, pe căt posibil, îngerilor.(…)

Despre a treia ierarhie cerească: Numele Întâietorilor indică un caracter divin suveran şi o putere de comandă, care este în perfectă consonanţă cu puterile suverane; ei se modelează după acelaşi Principiu Unic, izvor al tuturor principiilor; ei, cu ajutorul bunei coordonări a ierarhiilor suverane, exprimă acest principiu ca Principiu ordonator suveran.

Sfântul ordin al Arhanghelilor, prin poziţia sa centrală în ierarhie este legat în mod egal atăt de sfinţii Întâietori cât şi de Îngeri; ei primesc pe scară ierarhică lumina Principiului Divin prin intermediul ordinelor superioare şi le transmit plini de bunătate Îngerilor, care la rândul lor ni le manifestă nouă, ca răspuns la sfintele acţiuni şi rugăciuni ale celor care devin iluminaţi de Dumnezeu.

Îngerii din ultimul ordin posedă caracterul de mesageri şi sunt cei mai apropiaţi de noi;
de aceea, mai mult lor decât celorlalţi li se potriveşte numele de îngeri deoarece sarcina lor este aceea de a se ocupa de tot ceea ce este manifestat, şi mai mult, de lucrurile din lumea aceasta. Din acest motiv, Înţelepciunea Divină a încredinţat Îngerilor ierarhia noastră umană, desemnându-l pe Mihail principe al poporului evreu, şi chemând şi alţi îngeri să prezideze peste diferite popoare.
De aceea, în antichitate se spunea că se stabilesc hotarele unui popor după numărul îngerilor lui Dumnezeu care-l ocrotesc.

 (…) Inteligenţele cereşti sunt toate revelatoare şi mesagere a ceea ce le precede în ierarhie.
Cele mai elevate sunt animate direct de Dumnezeu, în timp ce celelalte, fiecare după forţele lor, sunt sub tutela spiritelor animate direct de Dumnezeu.

Armonia suverană a tuturor lucrurilor a prevăzut, în dorinţa sa de a ajuta fiinţele să se eleveze şi să se desăvârşească, dispunerea fiecărei fiinţe raţionale şi inteligente în cadrul unei ierarhii a ordinii sacre. […] După părerea mea, mai este un lucru care merită o reflexie profundă: tradiţia Loghia-ei spune despre îngeri că sunt «mii de milioane» şi «zece mii de miriade», repetând şi multiplicând pentru aceasta numerele cele mai mari pe care noi le folosim, cu intenţia clară de a revela că numărul fiinţelor cereşti este incalculabil. Şi chiar mai multe sunt fericirile manifestate de aceste Inteligenţe supraomeneşti, avînd o înţelegere mult superioară capacităţii noastre.

Ele ar putea fi percepute de mintea noastră ştiind că posedă o cunoaştere cerească, supraomenească, dăruită lor de Principiul Divin omniscient, Izvor al Înţelepciunii, Principiu Suveran, Cauză Creatoare, Putere care cuprinde şi îmbrăţişează toate fiinţele, Dumnezeu Tatăl” – cf. Dionisie Areopagitul, Ierarhiile Angelice, www.esoterism.ro.

8-Cf. Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc.,1998: ”Din punct de vedere creştin, alchimia era un fel de oglindă naturală, oferite adevărurilor revelate:piatra filozofală care transformă metalele obişnuite în argint sau în aur este un simbol al lui Hristos, iar producerea acestei pietre din <<focul fără flacără>> al sufletului şi din <<apa permanentă>>  a mercurului este asemănătoare naşterii lui Hristos-Emmanuel”. Iată ce spune un text alchimic: ”Cei doi şerpi, fiind puşi laolaltă în Recipientul Mormântului(care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis,din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul din momentul în care se apucă unul pe altul   –   dacă frigul nu îi împiedică   –   şi până când amândoi, cu balele lor de venin şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului(influenţele şi forţele lor reciproce manifestandu-se, în domeniul <<naturii neîmblânzite>>, ca un venin, adică distructiv, şi, pâna când, în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă după moarte în apă vie şi permanentă   –   prin unirea lor într-o realitate superioară)   –   înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, mai nobilă şi mai bună”.

9-Cf. Papus – Alchimia: „Piatra filosofală este o simplă condensare energetică a Vieţii într-o cantitate mică de materie şi ea acţionează ca un ferment asupra corpurilor asupra cărora este folosită. Este suficient un pic de drojdie pentru a face să crească o mare masă de pâine; tot aşa este de ajuns un pic de piatră filosofală, pentru a dezvolta viaţa conţinutî într-o materie oarecare, minerală, vegatală sau animală. Iata motivul pentru care alchimiştii numesc piatra filosofală „leacul celor trei regnuri”.

Cele mai importante operaţii descrise în tratatele clasice de alchimie şi care au drept finalitate obţinerea pietrei filosofale sunt următoarele:

–         extragerea din mercurul obişnuit a unui ferment special, numit de alchimişti Mercurul filosofilor;

–         acţionarea fermentului extras din mercur asupra aurului, pentru a extrage, de asemenea, un ferment;

–         amestecarea fermentului extras din aur cu fermentul extras din argint şi cu fermentul obţinut din mercur într-un vas de sticlă verde foarte solid şi în formă de ou, închiderea ermetică a acestui vas şi punerea lui la fiert, într-un furnal special, numit de alchimişti athanor .

           (…) Atunci (în timpul acestei coaceri) şi nu numai atunci se produc anumite culori, pe care sunt bazate toate istorisirile alchimice. Materia conţinută în ou devine mai întâi neagră, pare în intregime putrezită, este starea cunoscută sub numele de cap de corb. Indată după această culoare, urmează o albeaţă strălucitoare. Această trecere de la negru la alb, de la întuneric la lumină, este o adevarată piatră de încercare, pentru a recunoaşte istoria simbolică a alchimiei. Materia, fixată la culoarea albă, serveşte pentru a transmuta metalele impure în argint.

            Dacă se continuă coacerea, se observă că această culoare albă dispare puţin câte puţin, materia ia culori diverse, de la culorile inferioare ale spectrului (albastru, verde) până la culorile superioare (galben, portocaliu), şi sfârşeşte prin a se colora în roşu rubiniu. Atunci, piatra filosofală este aproape terminată. Am spus aproape terminată, căci, în această stare, zece grame de piatră filosofală  nu transmută mai mult de douăzeci de grame de metal. Pentru a desăvârşi piatra filosofală, aceasta se aşează, din nou, într-un ou de sticlă, cu puţin mercur filosofal şi se reîncepe procesul de încălzire. Operaţia care durase iniţial un an nu durează, de data aceasta, mai mult de trei luni –  şi culorile reapar, în aceeaşi ordine ca prima dată. La aceasta stare, piatra transmută în aur de zece ori greutatea sa.

            Se începe din nou operaţia. Ea va dura o lună, iar piatra poate transmuta un metal având de o mie de ori greutatea sa.

            In sfârşit, se mai coace o ultimă dată şi se obţine adevărata piatră filozofală perfectă, care transmută de zece mii de ori un metal în aur pur. Aceste operaţii sunt cunoscute sub numele de multiplicarea pietrei.

            Din descrierea acestor operaţii se observă că, pentru a produce piatra filosofală, este nevoie de timp şi de răbdare. Vorbind din punct de vedere alchimic, cel ce nu a ucis în el dorinţa de aur, nu va fi niciodată bogat”.

10-  – V.I.T.R.I.O.L..:

a-Visita Interiorem Terrae Rectificando Invenies Operae Lapidem. [Vizitează Interiorul Pământului şi Rectificând vei găsi Piatra Operei].

b-Visita Interiora Terrae Rectificandoque Invenies Occultum Lapidem [Vizitează Interiorul Pământului şi Rectificând, vei găsi Piatra Ocultă].

Pe anumite tablouri sunt adăugate literele U.M. (V.I.T.R.I.O.L.U.M): Medicina Adevarată. Literele în discuţie mai pot sugera reîntoarcerea în sine, Eul fiind simbolizat de pământ. Lucrând asupra lui, prin meditaţie, asceză, rugăciune, e posibil, să-ţi modifici fiinţa, să-ţi şlefuieşti piatra, să o aduci la stadiul de perfecţiune pentru ca să poata fi inserată în construcţie. Simbolismul formulei V.I.T.R.I.O.L e strâns legat de cel al oglinzii şi al peşterii. Aşadar, cunaoşterea de sine şi coborârea până în profunzimea fiinţei noastre sunt demersuri necesare pentru a progresa.

11- A CEVLUI: a tonsura (a tăia părul din creștetul capului unui seminarist, pentru a se arăta intrarea sa în tagmabisericească sau călugărească).

12- „URBS ETERNA”…

 13- MAR-ISSOS – „Prea Curat (Sfânt)” =MUREŞ – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, 1997, p. 94.  Se pare că, în limba strămoşilor noştri TRAKES-Sfinţii/Frumoşii/Luminaţii –  „Maramureş” este tocmai… dublarea cuvântului „SFÂNT”! Deci: SFINŢII, CEI DOI GEMENI SFINŢI (Apollon şi Artemis, reuniţi în funcţia divină chtonico-uranică „ZALMOXIS”!).     

14- Cf. V. Lovinescu, Mitul sfâşiat, pp. 156-158: “Dragoş era cneaz de Sarasău (…). Numele prim, curat, al Sarasăului  –  este Saras (…). Iosif din Arimateea a dus Sfântul Vas în Marea Britanie, dar cu o etapă intermediară în Cetatea Saras. În această cetate domnea un rege numit Evelac cel Necunoscut-le Méconnu (…) . Valac  –  român. Maramureşul este la distanţă riguros egală între Iudeea şi Marea Britanie. Valac sau Vandalac (…) înseamnă Balaur sau Dragon  –  Dragoş, care are în plus litera Focului. Dragoş (…) poate fi o supremă funcţiune iniţiatică, al cărei titular, reînnoit la fiece generaţie  –  şi totuşi acelaşi  –  purta simbolic numele de Dragoş, Dragon, Valac Vandalac. Este numele Omului Primordial [la început, omul a fost ŞARPE]. După Fabre d’Olivet: numele DAC= îndulcire a numelui TRAC=DRAGON(…). După ce a rămas câteva secole în Marea Britanie, Graalul a fost adus din nou, în Cetatea Saras, mai exact în <<templul spiritual din Cetatea Saras>>, de către Galaad, Regele Graalului, însoţit de Perceval şi Bohor, toţi trei însemnând un dublu caracter  –  sacerdotal şi regal. Ei formează un ternar; sub alte nuanţe, acest ternar se găseşte în vârful tuturor ierarhiilor iniţiatice din lume, cu dublu aspect” – cf. V.Lovinescu, Mitul sfâşiat, pp. 156-158. Ca să se vadă că, de fapt, cantitatea spaţială este, totdeauna, anulată, în plan sacral, trebuie spus că Iosif nu a făcut “popas” în Ţara Sarasului. Pur şi simplu, el a asimilat calitativ două centre spirituale  –  opera de restrângere calitativă având ca final obţinerea unui singur Centru al Inimii lui Hristos: SARAS (unde trei cavaleri au şi fixat, pentru totdeauna, Graalul). Moldova este Împărăţia Verde, dar este şi India-Centru Sfânt. Iată două texte din V.Lovinescu, care susţin acest lucru: “Sub numele de Sfânta Paraschiva, care înseamnă VINERI-VENERA, pe greceşte, Sfânta Vineri e patroana Moldovei, şi moaştele ei sunt păstrate la Iaşi. Culoarea lui Venus este VERDELE: în sensul cel mai larg, Moldova este reprezentarea exterioară a Împărăţiei Verzi. Cum Venus este şi Luceafărul, ar fi temerar a spune că voievozii moldoveni reprezentau, înafară, pe Luceafăr, servindu-i, în acelaşi timp, ca acoperire, învăluire exterioară?”  – şi: „Şi numele INDIA nu lipseşte în România, nu numai în Hunedoara  –  Inidoara – Indioara – Mica Indie. O sărbătoare precreştină, la 24 iunie, în ziua de Sânziene, se numea NEDEIA (…) . Dar şi IniaDinia, personaj principal feminin din basmul Trişti copii şi Inia Dinia (Alexandru Vasiliu). Există şi o mistică NEDEIA CETATE – în basmul Fiul vânătorului, din colecţia P.Ispirescu  – o Nedeia Cetate care(…) acum se află sub muntele Kăliman (…)”.

Tărâmul misterios al “Regelui Ioan”, de fapt Rex et Pontifex, este numit, în calitatea sa de Centru Spiritual  –  AGGARTHA (Agharta).

15- Bourul Sacru (ALB) văzut din faţă , cu picioarele lui Dumnezeu : Cel Drept   –  Justiţia, Cel Stâng  –  Mizericordia. Sau, părăsind termenii Arborelui Sephirotic şi trecând la terminologia românesc-moldovenească: DRAGOŞ (MIZERICORDIA Dagonului Sarasului-Dragonul Alb) şi BOGDAN (DREPTATEA lui Dumnezeu).

16-Spune R. Guénon, urmând Kabbala ebraică, în Regele Lumii, pp. 29-31: ”Termenul de METATRON cuprinde  înţelesurile de păzitor, de Domn, de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibilă; el este Îngerul Feţei, şi de asemenea Prinţul Luminii (Sar ha-ôlam) (…). Vom spune că aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este Polul terestru, Metatron este Polul ceresc, şi îşi are reflexul în acela cu care este în legătură directă, urmând Axa Lumii. Numele său este Mikaël, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce fac Israeliţii pe pământ este împlinit după ceea ce se petrece în lumea cerească. Marele Pontif  simbolizează aici pe Mikaël, prinţul Milei…În toate pasajele în care Scriptura vorbeşte de apariţia lui Mikaël, e vorba de slava Shekinei. Ce se spune despre Israeliţi se poate spune la fel despre toate popoarele cu o tradiţie cu adevărat ortodoxă; cu atât mai mult trebuie să se spună despre reprezentanţii tradiţiei primordiale, din care toate celelalte decurg şi căreia îi sunt subordonate; acest lucru e în legătură cu simbolismul Pământului Sfânt, imagine a lumii cereşti(…). Pe de altă parte, decurgând din ceea ce am spus mai sus, Metatron nu are numai aspectul de Milă, îl are şi pe cel de Dreptate; el nu este numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci şi Marele Prinţ (Sâr ha-gadol) şi şeful oştirilor cereşti, ceea ce înseamnă că este principiul puterii regale ca şi al puterii sacerdotale sau pontificale, căreia îi corespunde propriu-zis funcţia de mediator. Trebuie remarcat de asemenea că Melek=rege  –  şi Maleak=înger, sau trimis  –  nu sunt, în realitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt; mai mult, Malaki=trimisul meu (adică trimisul lui Dumnezeu, sau îngerul în care este Dumnezeu, Maleak ha-Elohim), este anagrama lui Mikaël”.

17-Cf. V.Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 100-126:  “(…) Elementul care  unifică şirul voievodal prin veacuri (…) se spune că ar fi un sânge blestemat (…) e mult mai just să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind venin infinit de preţios, VITRIOLUL, ostil vieţii şi morţii, aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri regale şi sacerdotale, RACES-FAÉES. (…)  Muşatinii sunt Ciubăreşti (…) Elementele bazice ale strigătului şi numelui său (COCORULUI  –  care zboară în unghi ascuţit, ca vârful lăncii Graalului, conducând la Nedeia Cetate! –  şi simbolizează Axa Lumii) se reduc la GR sau KR. Le găsim în numele arhaic al Grecilor, Graii, în cuvânt sau limbă  –  care se mai zice şi GRAI, iar în aspectul regal  –  Karl, devenit Kral, apoi Kra(i). Grai e sacerdotal, Krai este şi regal. (…) KR se află în coroană, Krone, principiul dublei puteri, sacerdotale şi regale Sefira supremă din Arborele Sephiroth, numită Kether, înseamnă COROANĂ, in divinis. Legătura acestei rădăcini cu Graalul este vizibilă(…). Graalul conţine sângele divin, deci numele Gruiu Sânger devine(…) Sangraal – Sânt Graal, Sangreal, adică Sânge Regal, dar şi Sânge Real, indicând precis Prezenţa Reală a Divinităţii în Sângele Sfânt – s.n.(…). Graalul este adus de un înger, identic cu păsărica, deasupra arbustului (…) e mai firesc să presupunem că pasărea divină era un Cocor şi că strigătul său onomatopeic, KRA, era un Mantra (formulă rituală; sunet) care devenea Yantra (imagine rituală), spaţializându-se în cupă şi licoare interioară, venin şi balsam(…). Sânger este o contracţie a lui Sân şi Înger – Sfântul Înger(…) Şi Ciubăr Vodă şi Grui Sânger sunt Regi ai Graalului; dar cum rege al Graalului nu poate fi decât unul singur, înseamnă că e vorba de aceeaşi fiinţă fără nume, deşi mirionimă – s.n.(…).  Începutul noii ere a lui Manu este ceea ce, în antichitate, era numit VÂRSTA DE AUR, simbolizată de Copilul cu Pieptul de Aur al Pescarului. Această bruscă îndreptare o face MATSYA-AVATARA ( Avatarul Peşte  –  Peştele este simbolul lui Hristos), ultimul din Avatarele ciclului trecut şi primul din cele 10 Avatare Majore ale ciclului al X-lea.  Ciutura şi Ciubărul sunt cvasi-identice – s.n. (…) . În romanul Grand Saint Graal, toţi cavalerii Graalului sunt hrăniţi printr-un peşte pescuit de Alain; de aceea, cavalerul acesta avea numele de le riche pêcheur, titlu care s-a transmis dinastiei Graalului. Băiatul devenit le riche pêcheur, prin darurile Peştelui, este deci Rege al Graalului(…). Ciutura cu Peştele Primordial în ea nu este altceva decât cupa Graalului – s.n. (…) “.

Cf. V.Lovinescu, O icoană… (Voinicul cel cu cartea în mână născut), Cartea Românească, Buc., 1996, p. 67: “GRAALUL este o CUPĂ (GRASALE) şi o CARTE (GRADALE)”.

18-Năsâlnic: Puternic, Sălbatic.

19- „In mitul lui Parsifal, il regasim pe Regele Pescar, un exemplu clasic al cuiva care a cazut din starea de gratie. Cand l-am intalnit pentru prima data, regele traia in castelul Graal-ului, gemand de durere din cauza unei rani in pantec, in timp ce curtenii se distrau in jurul sau -cavalerii si domnitele fecioare mancau, dansau si beau din Graal. Da, Regele Pescar traia chiar in prezenta acelui lucru care-l putea vindeca, dar el nu putea sa participe la bucurie. (Asa se petrec lucrurile, atunci cand se pierde starea de gratie: suntem inconjurati de frumusete, dar incapabili sa o recunoastem sau sa ne bucuram de ea.) Regele a trebuit sa sufere si sa astepte ca un tanar naiv, precum Parsifal, sa ajunga din intamplare la palat si sa-i adreseze intrebarea vindecatoare: „Cui serveste Graal-ul?”
Regele Pescar reprezinta Sinele nostru minunat, pe care-l purtam in aproape toate vietile noastre. Observam bucuria si frumusetea peste tot in jurul nostru, dar ne interzicem sa participam la ele.
Parsifal matur imbatraneste, devenind o versiune a Regelui Pescar, si isi indeplineste in continuare datoriile de cavaler, dar fara nicio bucurie. Focul care a ars in interiorul lui in tinerete se stinge acum. El rataceste fara tinta prin tara, uitand ca asteapta sa reapara Castelul Graal-ului. Epuizat si lipsit de starea de inocenta, el isi petrece viata facand ceea ce a facut dintotdeauna – salveaza fecioare si elibereaza castele asediate – pana cand i se cere sa-si dea jos armura. Cand redescopera, in sfarsit, castelul Graal-ului si pune intrebarea esentiala, atat Parsifal cat si Regele Pescar se vindeca simultan, ceea ce le permite sa primeasca starea de gratie a Graal-ului.
Motivul pentru care Sfantul Graal nu a fost descoperit de nici-unul dintre cavalerii Regelui Arthur, cu exceptia lui Parsifal, este ca potirul nu exista in lumea fizica – el se afla doar in invizibilul Castel al Graal-ului. Acesta este un loc despre care toate traditiile intelepciunii spun ca nu poate fi gasit niciodata printr-o simpla cautare… dar poate fi descoperit de cei care cauta. Cu alte cuvinte, este necesar ca noi sa pornim in cautare pentru a gasi ceea ce ne-a fost intotdeauna la indemana, sau vom transfera această sarcina, copiilor nostri.
Parsifal si Regele Pescar sunt ambii aspecte ale sufletului nostru: Daca Parsifalul nostru nu va gasi niciodată Graal-ul, el va deveni Regele Pescar, sperand si rugandu-se sa apara cineva care sa-l vindece. Adesea vad acest lucru ca pe o trauma care se transfera intre generatii, de la mama la fiica, sau de la tata la fiu: Parintii nu au fost niciodată capabili sa-l vindece sau sa-l salveze pe Parsifalul lor launtric, astfel incat ei au transferat aceasta trauma, in speranta ca urmatoarea generatie o va vindeca pentru toti cei care au fost inaintea lor. In cele din urma, toate pierderile de suflet reprezinta o separare de Divinitatea noastra, de Sinele nostru natural, care traieste intr-o stare de gratie permanenta. Acest Sine nu se reveleaza pana cand nu ne confruntam cu traumele noastre, pana cand nu avem curajul de a ne rescrie contractele
limitatoare ale sufletului nostru si pana nu incepem calatoria eroului catre vindecare. Ne imaginam gratia ca un fel de stare Divina, in care putem intra doar daca practicam o forma corecta de meditatie, sau daca spunem rugaciunea potrivita. Dar pe acest drum nu exista niciun indicator care sa anunţe: „Gratia, pe aici”, marcandu-ne traseul care sa ne conduca acolo. Parsifal a ratacit prin viata ani intregi inainte de a reintra in Castelul Graal-ului.  Nu exista nicio cale prin care sa ne regasim starea de gratie, in afara de a ne imbarca in calatoria eroului. Pentru a o face, trebuie sa mergem in Spatiul Gratiei pentru a regasi acea parte pierduta de suflet care a ramas intotdeauna in starea de gratie. Acolo ne vom descoperi Sinele vindecat, care a fost pastrat ontr-o deplina stare de armonie. Ceea ce vom recupera, ce vom lua cu noi la intoarcerea in Eden, se naste din intelepciune care ne permite sa avem din nou incredere profunda, sa iubim din nou cu intelepciune si sa traim cu inima” – cf. Alberto Villoldo.

20- „Rostul” este sinonimul „gurii”, deci a „sufletului” – dar şi a „înaintării” şi „spargerii”, cu „ciocul” Corăbiei/ARCEI SALVĂRII/MÂNTUIRII, a zidului/obstacolului/Temniţei Temporale…!

21- ARDEAL  –  geto-dacii numeau HAR-DEAL –  Dealul (Codrul) Sfânt, Grădina. Din Grădina Paradisului. AKES SAMENOS, după cum numeau Tracii…

22-Tradus: DREPTATEA lui Dumnezeu.

23-Puhlibuitor – pârâş, clevetitor.

24-Muşat=FRUMOS. Deci, în linia semnificaţiei hieroglifice a Trakilor.

25-Nu trebuie uitat că Grigore Ureche a învăţat carte la Lemberg, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe – “frăţie” care îşi iniţia, sever şi luminat, membrii, întru Ortodoxie, pentru a face faţă presunilor tot mai insistente, în Moldova, ale cultului romano-catolic (polonez şi unguresc), precum şi ale cultelor protestante ungureşti, lutheran şi calvin.

26-THULE a fost capitala ţinutului mitic al Hiperboreei, ţinutul dedincolo de poli. Cuvântul Thuile se pronunţă tu-li în germană. În limba sanscrită, cuvântul Tula

înseamnă ECHILIBRU. Legenda oraşului Thule (în forma ei cea mai pură) prezintă puterile arhetipale ale universului. Acesta este locul în care s-au produs primele interacţiuni genetice între străvechea Rasă Primordială şi rasaindigenă care trăia pe pământ, dând naştere formei umane pe care ocunoaştem astăzi.

Fiind primul loc în care oamenii şi zeii s-au intersectat, ULTIMA THULE este considerată GRĂDINA TEUTONĂ A EDENULUI.

27-A NĂPUSTI (trebile ţării) =a neglija.

28-A SĂCIUI: a tăia.

29- …George Topârceanu are o „parodie la parodie” – …căci însăşi istorisirea lui Grigore Ureche are puternice tente ironic-caricaturizante – …teribil de sugestivă, pentru grotescul acestor războaie fratricide, dintre Ştefan şi Iliaş: Scrisori fără adresă/DOMNIA LUI CIUBĂR-VODĂ: De amestecăturile care au fost în Ţara Moldovei, după moartea lui Alexandru-Vodă cel Bătrân…:

”De la Alexandru-vodă cel Bătrân rămâind patru feciori cu cununie, cum şi alţii cam destui pre de laturi, au stătut întăiu la domnie Iliaş- vodă, fiu-său cel mai mare. Şi chemându-l pre acesta Ilie, nice nu s- ar hi căzut să stea prea mult în scaunul ţării, ce îndată s-au rădicat asupra lui cu oaste fratele-său mai mic, Ştefan, carele l-au biruit pre Ilie, de i-au căutat a fugi la Ţara Leşască.

De acii, întorcându-se Iliaş-vodă cu agiutor de oaste, s-au lovit a doua oară cu Ştefan-vodă la Dărmăneşti, în anul 6942, fevruarie 2, luni în săptămâna albă. Ce hiind începutul săptămânii, nu i-au mers lui Ilie, că iară l-au biruit Ştefan-vodă.

Şi ştiindu-se Iliaş-vodă căzut gios, nu pierdu nădejdea, ci de iznoavă strânse oaste şi, intrând în ţară după un an, s-au lovit cu frate-său la Podraga, martie în 8 zile. Ce nărocul lui cel prost iară i-au lăsat la sminteală, că hiind săptămâna babei şi lapoviţă
tiutinderea, au rebegit caii cei gingaşi ai leşilor şi au pierdut Iliaş-vodă războiul, de i-au căutat a se întoarce iară la Ţara Leşască.

Nu după multă vreme, s-au ispitit Ilie încă o dată şi viind cu oaste în anul 6943, avgust în 5 zile, s-au lovit cu Ştefan-vodă la Pipereşti, într-o vineri. Ce hiind zi de post, iară au mâncat Iliaş-vodă bătaie.

Care văzând acestea Ştefan-vodă despre partea frăţine-său, că bine nu se curăţia de dânsul şi iară venea cu oaste asupra lui, că-l făcuse tobă den bătăi şi tot nimica nu i-au slujit, socotit-au Ştefan-vodă să-l ia cu bine şi cu vorbă bună, măcar că-i era frate. Şi aşa, l-au pohtit să vie la împăcăciune să se împartă cu domnia, giuruindu-se pre Maica Precista şi pre toţi sfinţii părinţi că nimica rău nu-i va face, numai să vie. Iară dacă s-au încrezut Ilie şi au venit, nimica rău nu i-au făcut Ştefan-vodă, fără numai cât i-au scos ochii şi i-au tăiat nasul” – cf. George Topârceanu, Scrieri, vol. II, Ed. Minerva, Buc.,1983, pp. 8-9.