Portretul vornicului Iordache Drăghici,
străbunicul lui Nicolae Iorga
Profesorul N.I.Simache – Directorul Muzeului de Istorie al Judeţului Prahova, despre care am mai vorbit – dădea uneori recompense surprinzătoare. Posibilităţile sale de informare erau practic nelimitate – mă întreb dacă CIMEC-ul (Centrul de Informare al Ministerului Educaţiei şi Culturii, sau cum se va fi chemând acum, fiindcă mereu îşi schimbă numele) deţinea atâtea informaţii utile câte acumulase Profesorul Simache – dovadă că el ştia, ca să dau numai două exemple, că la Muzeul Regional de Istorie din Bacău se afla Portretul lui B.P.Hasdeu de Nicolae Grigorescu, iar la Muzeul Judeţean „Vasile Pârvan” din Bârlad se afla Portretul vornicului Iordache Drăghici, străbunicul lui Nicolae Iorga.

Şi, fiindcă am pomenit despre Portretul lui Hasdeu de Grigorescu, să amintesc că el fusese împrumutat de la Muzeul băcăuan încă de la inaugurarea Muzeului Hasdeu. Ani în şir, după moartea Profesorului Simache, am asistat la un adevărat ritual, pe care îl săvârşea în faţa acestui portret arheologul Iulian Antonescu, Directorul Direcţiei Muzeelor din Ministerul Culturii, fost Director al Muzeului din Bacău. Îl văzusem prima dată, pe 11 Noembrie 1971, la sărbătorirea, în sediul de pe Bulevard al fostei Prefecturi, unde se află şi acum, a patru decenii de activitate ale Muzeului de Artă din Ploeşti, şi mă uimise cu adresarea insolită din debutul cuvîntării sale de representant al Ministerului: „Domnule Grigorescu, Domnule Hasdeu, Domnule Caragiale”! La sfîrşitul evenimentului, Profesorul Simache – cine mai ştia atunci că el fusese, prin anii 30, primul Director al instituţiei? – a mai făcut o dată, pe jos, pe Bulevard, drumul până la Muzeul Ceasului, ocolind pe partea Bisericii Sf. Gheorghe Vechi şi a Liceului, fost Sfinţii Petru şi Pavel, din dărâmăturile căruia salvase, în Aprilie 1944, arhiva şi biblioteca şi tot ce se mai putuse salva, cu paşi înceţi (el, care trecea pe stradă ca o vijelie) şi adăstând tăcut (el, care mergea perorând şi gesticulând, când avea alături un interlocutor), încărcându-se încă o dată cu instituţiile pentru care scrisese Istorie, ca pentru o ultimă şi veşnică plimbare (cine ştia atunci, afară de el însuşi?). A doua zi avea să se interneze în Spitalul Schuller, unde, multele şantiere pe care le avea în lucru: Muzeul epocii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu de la Mănăstirea Brebu – ultimul la inaugurarea căruia a putut să asiste, Muzeul Ceasului – în clădirea în care se află acum, Muzeul Medaliilor şi Sigiliilor – în sălile din Palatul Culturii în care se aflase Muzeul Ceasului, Crama de la Valea Călugărească, Conacul Filipescu de la Filipeştii de Pădure, Casa Cămărăşiei de la Slănic şi altele, îl tot întârziase să ajungă. D-l Antonescu, de câte ori poposea la Muzeul Hasdeu, se oprea sub domul înalt, sub Statuia lui Isus Hristos, şi îngenunchea în faţa tabloului lui Grigorescu, ce se afla de-a dreapta uşii de jos, din stânga Statuii, la mâna dreaptă a Mântuitorului – gest mascat de a se abandona pentru câteva clipe şi a se adăposti sub aripa ocrotitoare a Divinităţii. „Săracu’ Simache”, spunea, „am ştiut, când i l-am dat, că n-o să se mai întoarcă niciodată la Bacău”. Am adresat o cerere de transfer, Muzeului din Bacău, pe care D-l Antonescu a scris mare: „De acord, Iulian Antonescu”, şi tabloul ne-a fost transferat, vorbele sale, mereu aceleaşi, având pururi o acoperire faptică.
Am mai spus şi altă dată că, de la Profesorul Simache nu aflai niciodată nimic. Într-o zi m-a chemat şi mi-a spus: „Octave, te duci la Bârlad să vezi dacă portretul vornicului Iordache Drăghici, străbunul lui Iorga, e acolo”. Atât. Şi mi-a dat şi scrisoare (deschisă). Am luat delegaţia, am trecut pe acasă, la Câmpina, am luat cartea lui Barbu Theodorescu despre Nicolae Iorga, apărută la Editura Tineretului în 1968, în colecţia Oameni de seamă – unde ştiam că se afla o reproducere a acelui portret – şi am plecat la Bârlad.
Am ajuns la Bârlad înainte de prânz. Am intrat în Muzeu – pe care îl vedeam pentru prima dată – mi-am declinat identitatea şi am cerut să merg la director. Am fost condus printr-o sală mare şi lungă, ce putuse să fie cândva o sală de spectacole, pe simezele căreia se afla o galerie de tablouri. Pe partea dreaptă, înspre fundul sălii, trona, în tonuri cafenii, portretul boierului moldovean – aşa scria şi pe etichetă – către care, zărindu-l, m-am şi îndreptat ţintă, înainte de a urca la director.
Directorul, arheologul Vasile Palade, m-a primit imediat. I-am spus cine sunt şi de ce am venit, i-am încredinţat scrisoarea, adăugând că am şi văzut tabloul, şi i-am întins delegaţia să mi-o vizeze, ca să prind un accelerat de înapoere, ce pleca pe la orele 15. „Foarte bine”, a spus Palade, după ce a citit scrisoarea. Pe care o reproduc întocmai : „[antetul Muzeului Prahova] / Nr. 623, Dosar 8 // Ploieşti 12 Iul[ie] 1971 // Către / Muzeul „Vasile Pârvan” – Bârlad / Pentru identificarea portretului vornicului Iordache Drăghici, presupus a se afla în colecţiile dvs. delegăm pe tov[arăşul] îndrumător OCTAVIAN ONEA. /  În caz că tabloul va fi recunoscut, vă rugăm să ni-l împrumutaţi pe termen. / De asemeni, vă rugăm să ne faceţi o propunere în ce priveşte transferul său, solicitându-ne un alt obiect muzeal în schimb, de preferinţă de artă plastică. / Vă rugăm să primiţi asigurarea distinsei noastre consideraţiuni. / DIRECTOR / prof. N.I.Simache / [ştampila Muzeului şi semnătura] N. Simache”. Şi a dat să-mi vizeze delegaţia. „Numai că, D-l Simache v-a dat 3 zile. Ori, dacă D-l Simache a scris 3 zile, înseamnă că trebue să rămâneţi aici 3 zile. Duceţi-vă la hotel, să vă luaţi o cameră, şi pe urmă stăm de vorbă.”
Am rămas la Bârlad 3 zile. Pe meritele Profesorului Simache. Faţă de care, regretatul Vasile Palade avea o stimă fără margini. Şi mi-a şi spus de ce. Se organiza – treabă nu prea veche – Muzeul Naţional de Istorie în Bucureşti, în localul Poştei Centrale, unde se află şi acum. Toţi directorii de muzee din ţară, împreună cu preşedinţii Comitetelor judeţene pentru Cultură şi Artă, fuseseră chemaţi la Ministerul Culturii, în sala de marmoră a Casei Scînteii. Au luat cuvîntul Pompiliu Macovei, ministrul, şi Dumitru Popescu (-Dumnezeu), din partea Comitetului Central, şi câţiva directori, toţi de acord ca muzeele din ţară să cedeze Naţionalului piesele cele mai importante, ca unuia representativ pentru întreaga ţară. Cei care ţineau la patrimoniul lor se resemnaseră şi reuniunea se îndrepta spre desnodămîntul cedării necondiţionate.
Atunci, din sală s-a ridicat Simache de la Ploeşti, care s-a dus la tribună şi a început să tune ca un Jupiter Tonans. A vorbit cu o vehemenţă ce a îngheţat toată sala, o jumătate de oră. Că, dacă ar fi după pofta celor de la Muzeul Naţional, lui ar trebui să i se ia toate piesele, şi dacă este aşa, atunci să închidă şi Muzeul şi, „poftiţi, luaţi şi cheile, că eu nu mai am de ce să stau acolo!”. Şi a scos din buzunare o legătură de chei, pe care le-a trântit pe masă, şi a coborît la locul său. Sala s-a răsucit deodată.
Mai mult prin vociferări decât prin luări de cuvînt, s-a ajuns la hotărîrea de a se împrumuta Naţionalului unele piese, până ce acesta îşi va constitui propriile colecţii. Astfel că Directorul Simache era un om de toată lauda, iar mie, ca trimis al său, mi s-au organizat trei zile pe profil – ca unuia care săpasem trei ani la Târgşor, cu Ghiţă Diaconu şi Simache, şi două veri la Sucidava-Celei, la Slăveni şi la Romula-Reşca, în Oltenia, cu Profesorul D.Tudor, şi făcusem periegheze la Pietroasele, Dara, Şarânga şi Câlţeşti – fiind purtat pe la cetatea de pământ de la Bârlad, sau la Şantierul arheologic de la Valea Seacă, unde se descoperiseră excepţionalele deposite primitive de coarne de cerb, pe care Muzeul Naţional voia să pună mâna. Ce putea fi mai frumos pentru un emul, decât să-şi vadă Profesorul lăudat în ţară! Mai ales că, Profesorul păstrase o discreţie desăvârşită asupra acestui subiect.
Perfectarea împrumutului tabloului şi transferul său la Ploeşti s-au făcut ulterior, şi de atunci Portretul vornicului Iordache Drăghici, străbunicul matern al lui Nicolae Iorga (era tatăl Elenei, căsătorită Arghiropol, la rândul ei mama Zulniei, căsătorită Iorga) şi-a luat locul în Casa memorială „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, unde se află definitiv.
Octavian ONEA
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Prahova

One Comment

  1. Prof. dr. C. Dobrescu

    26 septembrie 2010 at 7:56 PM

    Am rugamintea de a prelua pe blogul dumneavoastra si articolul “Furtul din tezaurul Muzeului Ceasului din Ploeşti” scris de dl. Octavian Onea.(SURSA: http://ziaruloglinda.blogspot.com)
    Link: http://ziaruloglinda.blogspot.com/2010/09/furtul-din-tezaurul-muzeului-ceasului.html
    Multumesc anticipat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Autostrada de pe Valea Prahovei este lăsată pe mâna primarilor

Autoritățile vor să apeleze la o metodă inedită pentru a construi o autostradă pe Valea Pr…