OM al vremii lui
Zaharia BONTE
Din Scripturi nu reiese că apostolul Petru a fost la Roma, iar din tradiţia Bisericii aflăm că nici unul din cei 264 de papi, care s-au perindat la Vatican, nu a purtat numele sfântului apostol. Este deci firească întrebarea pe care o pun mulţi: chiar este papa urmaşul direct al apostolului Petru şi împuternicitul lui Hristos peste turma Lui?
Absolut previzibil şi chiar aşteptat de lume, evenimentul trecerii în veşnicii a suveranului pontif întâmplat pe 02 aprilie 2006 a avut o neaşteptată notă de spectaculozitate. Părerea de rău a celor care l-au preţuit şi iubit s-a împletit în mod ciudat şi original cu nevoia lor de a se compara cu el, de a se raporta la el. Nu puteau face asta în nici o altă împrejurare, aceasta era unica. Prin urmare în tot timpul agoniei lui prelungite şi în zilele înmormântării prin toate mijloacele de presă sute şi mii de persoane depănau amintiri reale sau închipuite, depuneau mărturii, făceau aprecieri, rosteau judecăţi adevărate sau sublime, ori fanteziste.
Dornic să înţeleagă şi să-i ajute în căutările lor pe cât mai mulţi muritori, omul nostru cu ochii pe fereastra „lumii creştine’’ şi urechile pe canalele ei de ştiri a urmărit o parte din cele zise şi scrise. Mirarea mi-a fost – zice el – că nu am întâlnit încă nici un cuvânt de sinteză rostit sau scris de un reprezentant al bisericilor protestante. Iată de ce, pentru cititorii revistei, aş vrea să prezint câteva gânduri pe care le am cu acest prilej, fără pretenţia ca ele să fie sau să reprezinte nici măcar punctul de vedere al confesiunii căreia îi aparţin.
Suntem egali în faţa morţii, dar trebuie să fim şi demni; iar el a fost. Dintr-un bărbat puternic, atletic, sănătos, s-a transformat în lungul anilor într-un bătrân gârbovit, neputinţa trupului fiind la el mult agravată şi grăbită în comparaţie cu alţii. Dacă este adevărat că aceasta a fost urmarea gloanţelor ce le-a încasat de la atentatorul turc, atunci nu a rămas din punct de vedere creştin în nici un fel dator. Ultimii doi ani de viaţă au fost pentru el doar un calvar, iar dorinţele-i, proiectele ce le visa erau mereu amânate, rămâneau neîmplinite. I-a şocat pe cei mai mulţi când a refuzat să se retragă din slujba pe care, era limpede, nu o mai putea îndeplini, dar i-a lămurit când a refuzat să mai fie transportat la spital şi să-i mai prelungească medicii agonia. A respectat un crez pe care îl avea şi a acceptat în linişte şi pace voinţa divină; a murit papă, tăcut şi senin.
Milos şi răbdător, zice Pavel în Evrei că trebuie să fie un mare preot, iar el a fost. După trei ani l-a vizitat în închisoare pe cel care voia să-l ucidă, şi s-a rugat pentru el. Nădăjduiesc să nu-şi fi pus mâinile în Numele Domnului pe un creştet criminal şi păgân. Efectul unui asemenea gest necugetat ar fi măcar asemănător cu a unei maladii Parkinson, de nu mai rău. Nici sovietelor proletare care l-au năimit pe turc să-l omoare nu le-a purtat duşmănie şi nici surorii lui de cruce, biserica ortodoxă rusă, supusă mai mult Kremlinului decât ascultătoare de Hristos; s-a dus în vizită de pace chiar dacă au refuzat să-l primească cu onorurile pe care altă dată papii le storceau cu forţa săbiei. Iubirea creştină sau dorinţa de originalitate l-au făcut să se aplece mult spre exponenţii cei mai radicali ai cu-rentelor de gândire filozofice şi spre religiile păgâne.(!)
Este tot atât de adevărat că pretutindeni unde a călătorit şi la reşedinţa lui domnească de la Vatican a primit şi i-a mângăiat şi pe bolnavi, sărmani şi deznăjduiţi. Ca dovadă că nu este în slujba marilor puteri mondiale a respectat şi buchisit limbile popoarelor mici, iar în româneşte a rostit corect mai multe formule creştine. De altfel cunoştea relativ bine cam 15 limbi omeneşti şi nu se bâlbăia nici în aceea a iubirii dumnezeeşti. Atunci însă când s-a rugat pentru iertarea teroriştilor de pe 11 septembrie, morţi în păcatele lor (1 Ioan 15. 16), a făcut-o în mod păcătos şi într-o limbă de lemn, alta decât cea comunistă; dovadă că erezia şi opacizarea spiritului nu îi prinde numai pe proletarii atei, ci pe toţi muritorii.
Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii în faţa Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul! (Ezechiel 22. 30)
Până la marginile lumii trebuie dusă vestea mântuirii, mărturia despre Isus, ne cere Sfânta Scriptură, chiar în cuvintele Mântuitorului, şi Ioan Paul al II-lea într-un sfert de secol de pontificat a fost cunoscut ca cel mai misionar papă din peste două sute despre care vorbeşte tradiţia catolică. Oricum truda şi roada acestor călătorii nu le egalează pe ale apostolului Pavel, care nu călătorea cu nave supersonice şi automobile blindate, ci cu vapoare care dădeau în naufragiu, iar slujba nu şi-o făcea în ovaţiile şi aplauzele mulţimii ci în temniţe, bătăi şi multe lacrimi, şi chiar printre fraţii mincinoşi.
Am fi dorit să aflăm şi care este numărul misionarilor catolici răspândiţi prin lumea de acum; cum pregăteşte şi sprijineşte Vaticanul această lucrare şi mai ales ce roade aduce ea printre păgâni. Ştim că astăzi în lume există în jur de două miliarde de creştini din care cel puţin jumătate sunt catolici, dar nu cunoaştem câţi din ei figurează doar la numărătoare, căci formaliştii sunt mulţi de tot. Mulţimile l-au iubit şi pentru că a preţuit şi cultivat tot ce era tradiţie catolică, cultul Sfintei Fecioare, pelerinajele la Fatima şi Jasnagora, vedeniile miraculoase şi vindecările, semnele şi minunile divine.
A acceptat modificări în canoanele şi tiparele liturgice; fără să promoveze femeile în slujba preoţiei a permis la cele mai importante slujbe catolice ca şi femeile să citească pasaje din Scripturi, ori să prezinte un mesaj creştin în versuri. Puteţi compara aceasta cu înverşunarea cu care unii conducători locali din adunările noastre nu acceptă să citească şi rostească norodului decât ei înşişi cuvântul de învăţătură? Nu ştim dacă a predicat în vreo biserică protestantă, dar în pelerinaj la Mecca sigur nu a fost şi nici baie ritual-purificatoare în râul Gange nu a făcut.
Îngăduitor şi înţelept trebuie să fie robul Domnului, să nu se certe şi să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici. O spun cu bucurie că dacă Biserica universală-catolică ar fi avut dintotdeauna în fruntea ei câte un om măsurat şi cumpătat precum Karol Voityla, alta ar fi fost astăzi configuraţia geografică a răspândirii religiilor pe glob. A uimit nu numai pe contemporani, dar şi pe tovarăşii lui de slujbă prin toleranţa faţă de toate celelalte religii creştine şi necreştine. În antiteză cu cruciadele şi inchiziţia a înţeles să nu siluiască nici o conştiinţa, să nu abuzeze de nici un privilegiu. În schimb a cerut sincer iertare poporului evreu pentru suferinţele pe care acesta le-a îndurat dealungul secolelor din partea catolicilor, a intrat într-o moscheie şi a organizat mai multe întâlniri pentru reconciliere între religii, inclusiv cu cele necreştine.(?!)
A retractat mai multe excomunicări catolice, dar nu şi a lui Martin Luther. A iertat şi „fericit, ori sfinţit’’ mai mulţi slujitori catolici de peste veacuri şi i-a înscris în calendarul lor creştin. Ar fi nedrept să nu subliniem şi faptul că a susţinut cu tărie interdicţia biblică privitoare la adulter, divorţ, perversiuni sexuale. Se crede că ar fi aprobat cu bucurie unificarea cu ortodocşii, dacă scaunul papal şi primatul ar aparţine în continuare catolicilor, ceea ce – se ştie – şi ortodocşii ar aproba dacă ar obţine ei prerogativele conducerii bisericii rezultate după unificare.
În ce-i priveşte pe protestanţi, aceştia nu au în momentul de faţă doctrina privind un conducător unic, decât Isus Hristos, şi ea nu are şanse să fie impusă dinafară. S-ar putea însă ca în viitor să fie acceptată din interior, căci pe plan local ideia de lider al adunării, de conducător unic nu numai că e-xistă, dar se impune cu mare elan şi patimă.
A fost un om de caracter, hotărât, aşa cum se cere şi se caută. Dumnezeu a zis: „cău-taţi un om şi voi ierta Ierusalimul’’ (Ieremia 5. 1), dar şi oamenii pe partea lor caută conducători integri, hotărâţi, luminaţi. Cine ar putea să ne spună astăzi cum ar fi arătat harta imperiului comunist dacă vechiul conclav ar fi ales în urmă cu 26 de ani un papă sud-american vaccinat cu virusul utopiei comuniste de care încă nu s-au vindecat de tot ? Dar istoria războaielor religioase oare ce traseu ar fi parcurs dacă s-ar fi înscăunat un fanatic de care să recunoaştem nici unele din confesiunile creştine nu duc lipsă? Dacă ar fi să reţinem doar acest adevăr: că a dat răspunsul istoric la întrebarea lui Stalin „Câte divizii are papa?’’ fiind factorul uman principal care a contribuit la demolarea orânduirii comuniste, şi atunci tot vom recunoaşte că Dumnezeu are de lucru printre catolici, că nici o stăpânire şi nici un papă nu vine de la sine, ci sunt rânduieli aşezate de Dumnezeu pentru o vreme şi pentru anumite lucruri bune sau rele, dar care trebuie să se întâmple, că fac parte din voia Lui cea tainică şi bună, sfântă şi desăvârşită.
Înainte de a încheia cuvântu-mi plăpând de omagiu şi a aşeza lacrima-mi săracă între miresmele primăverii am şi două întrebări: Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este aceasta pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Ioan 5. 9 Cine are pe Fiul are viaţa ; cine n’are pe Fiul n’are viaţa. V 12
Cap al Bisericii ?
Orice catolic s-ar simţi ofensat dacă aş pune această întrebare în dreptul bisericii cu peste un milliard de adepţi, de aceea o pun în lumina Scripturii, care răspunde fără drept de tăgadă : nu-mai „Hristos este capul Bisericii’’ (Efeseni 1. 22 ; 5. 23 etc), şi nici mare preot măcar, Biblia nu recunoaşte altul decât pe Isus Hristos (Evrei 3. 1; 4. 14 ş.a)
Diferenţa între Hristos, capul Bisericii şi papa, capul catolicismului pare să fie scoasă cel mai bine în evidenţă de mulţimile adunate în jurul lor. Pe Hristos Cel Viu îl huiduiau şi strigau „La moarte cu El!’’ şi „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L !’’ (Luca 23. 21) iar pe pontiful mort îl aplaudau şi strigau „Faceţi-l sfânt!’’ ( ?! ) Ce este înţelepciunea şi voinţa omului (chiar dacă este papă!) în comparaţie cu sfinţenia, dreptatea şi judecata Domnului ?
A cui mărturie o primim?
Am ascultat şi citit zeci şi zeci de mărturii despre papa Ioan Paul II, şi toate au fost frumoase şi în mare măsură adevărate. Am putea depune şi noi neoprotestanţii altele tot pozitive, ar putea s-o facă şi necreştinii. Dar ca şi lui, ne va veni şi nouă rândul să părăsim lumea aceasta cu strălucirile, lăudăroşiile şi umbrele ei. În faţa Scaunului de Judecată al Mielului vom fi răsplătiţi, ori pedepsiţi după cele scrise în acele cărţi, unde nu a semnat nici un pa-pă, nici un preot sau păstor, şi mărturia fiecăruia va fi în raport cu împlinirea voii lui Dumnezeu descoperită nouă prin Scripturi.
Vorbele oamenilor, slujba lor, biografia unui papă, pot să fie, poate să fie frumoasă, să ne impresioneze, dar mântuirea noastră a fost urzită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi noi primim mărturia Lui şi umblăm după învăţătura Lui, El este Capul Bisericii adevărate a lui Dumnezeu şi El ne-a mântuit plătind cu sângele Lui preţul răscumpărării noastre. A se vedea Ioan 3. 16 ; F. Ap. 4. 10-12 ; Apoc. 5. 9-10 ; 7. 9-14, etc.
În veci mărire Lui ; Numai lui HRISTOS-AMIN
Red. „Vremea de acum”
aprilie 2005
***
Post Scriptum:
Mai mult protestantă decât catolică, Biserica anglicană a fost supusă unui sever examen de spiritualitate exact în zilele morţii papei de la Roma. Se ştie că în decursul anilor cele două surori rivale s-au întrecut în a descuraja adulterul şi a interzice divorţul. Măsură absolut lăudabilă atunci când o privim prin prisma învăţăturilor Scripturii. Dar şi înaltele feţe bisericeşti au şi ei slăbiciuni omeneşti şi interese părtinitoare.
Aşa se face că arhiepiscopul de Canterbury ignorând mai multe pasaje biblice, a găsit o formulă de compromis pentru căsătoria dublă, de fiecare parte, a prinţului Charles cu ducesa Camilla, încât în cele din urmă a rostit o rugăciune de iertare şi o formulă de binecuvântare pentru noii însurăţei.
Într-o vreme când prinţul moştenitor al Danemarcei abia a divorţat iar Principatul Monaco este zguduit de urmările desfrâului casei princiare, pentru sutele de vlăstari cu sânge domnesc, prezenţi acolo, nu a fost o lecţie de spiritualitate ci de imoralitate.
În urmă cu nu multă vreme într-una din adunările în care frecventează unul din colaboratorii revistei s-a aprins o dispută pe tema despărţirii în căsătorie şi a recăsătoririi celor împricinaţi. Din aroganţă sau din prudenţă, şi nefiind prinşi în sfera acestui interes, o parte dintre „fraţii sfătoşi’’ au refuzat să contribuie la elaborarea unei doctrine pentru tema în cauză, considerând că cea existentă, care incriminează divorṭul ṣi nu promovează recăsătoria, este şi bună şi bine cunoscută. Există semne că atitudinea lor i-a supărat deadreptul pe iubitorii de compromisuri, care, cel puţin de data aceea nu au făcut vreo inovaţie, păstrând regula anterioară. S-a făcut însă în mod păcătos referire la faptul că adunarea generală stabileşte regulile, uitându-se că normele moralei creştine nu le votăm, ci le împlinim, iar dacă avem eşecuri, nu schimbăm legile sfinte după stările noastre păcătoase, aşa cum s-a întâmplat şi la britanici : După peste 35 de ani de adulter la casa regală poporul s-a scârbit şi a zis cununaţi-i odată să nu mai auzim de amanta prinţului şi de curviile palatului. Iar înalţii ierarhi au amestecat lucrurile sfinte cu cele murdare ca să împace poporul ; au rostit binecuvântarea peste cei care luaseră în braţe blestemul.
Avem un răspuns pentru toţi cei care caută soluţii salvatoare pe calea spre pierzare: Dumnezeu a rostit binecuvântarea pe un munte şi blestemele pe alt munte, tocmai pentru ca poporul să nu le amestece. Până în ziua de azi binecuvântarea pentru căsătorie se rosteşte la altaer, iar blestemul la tribunal. Fiecare se face la cererea celor interesaţi.
Chiar nu ştiţi ce se întâmplă atunci când ele se amestecă? Avem iată un exemplu, întâmplat în văzul întregii lumi, uitaţi-vă la el şi gândiţi-vă şi la ce va urma.
Zaharia BONTE
Bruxelles
mai 2011
Partajează acest conținut:
Publică comentariul