Dupa 1989, se poate vorbi de o generalizare rapida a interesului diverselor organizatii si organisme, a specialistilor si a mass-media privind acuitatea si stringenta „problemelor ecologice”.
Fie ca este vorba de procesul de incalzire a planetei, ori de diminuarea stratului de ozon in Antarctica, de degradarea ecologica a padurii amazoniene, ori de pierderea biodiversitatii, interesul aratat problemelor ecologice pare sa fi devenit un fel de „moda”.
Este de remarcat similitudinea problemelor ecologice cu problemele privind penuria de energie (generate de cele doua socuri petroliere), penuria de apa potabila, etc. Aceasta constientizare a existentei unei limite a resurselor naturale, alaturata constatarii alarmante a unei explozii demografice pe plan mondial a determinat un interes real din partea tuturor organizatiilor care pot decide in acest domeniu.
Chiar o organizatie ca Banca Mondiala, pana atunci mai sensibila la problemele dezvoltarii economice, decat la problemele protectiei mediului, a inceput sa fie preocupata de problemele ecologice. O alta trasatura caracteristica a actualei etape este aceea ca accidentele considerate secundare in ierarhia preocuparilor opiniei publice pe plan mondial (mareea petroliera, degradarea ecologica a padurilor, poluarea apei freatice) au inceput sa fie apreciate drept adevarate „crime” ecologice si sanctionate ca atare (Constantinescu, N.N.,-“ Probleme globale ale omenirii in lumina conceptului de dezvoltare economica”).
Este evident ca la inceputul mileniului al III-lea problemele privind protectia mediului se vor deosebi considerabil de acelea de la inceputul anilor’90. Masurile de protectie a mediului luate pana in prezent in tarile dezvoltate nu au putut impiedica aparitia in continuare a unor fenomene deosebit de negative privind mediul. In afara de aceasta o noua generatie de probleme privind protectia mediului necesita o interventie rapida si urgenta, ca de exemplu, poluarea de catre surse difuze de emisie (poluarea apei freatice in agricultura) sau problemele globale (de exemplu, „efectul de sera”).
Promulgarea si introducerea legislatiei de mediu de catre Uniunea Europeana in tarile membre si nu numai a avut ca efect reducerea emisiilor de SO2, NOx in aer, a fosforului in apa, determinand imbunatatirea calitatii apei, aerului si solului. Din pacate aceste realizari sunt departe de a rezolva problemele generate de poluare, in conditiile in care populatia este expusa in continuarea concentratiilor de noxe dispuse in apa, aer, sol (www.eea.europe.eu).
Cu toate progresele inregistrate, industria manufacturiera continua sa aiba o insemnata contributie la poluarea mediului. Dezvoltarea activitatilor din domeniul transporturilor, folosirea combustibililor fosili in sectorul energetic, practicarea unei agriculturi intensive cu impact negativ asupra apei si solului, neimplicarea factorilor de decizie, precum si needucarea populatiei in spiritul protejarii mediului impiedica obtinerea de efecte pozitive in conservarea mediului natural.
Protectia si conservarea mediului sunt adesea asociate cu costuri ridicate si pierderi de locuri de munca. In realitate, aceasta este o falsa problema, dimpotriva, protectia mediului si utilizarea eficienta si rationala a resurselor naturale conduc la diminuarea costurilor, la cresterea competitivitatii produselor si la crearea de noi locuri de munca.
[inta politicii Uniunii Europene in prezent este “cresterea economica” concomitent cu pastrarea locurilor de munca si a unui mediu sanatos si curat. Aceasta se poate realiza prin implementarea strategiilor si politicilor economice si de mediu, a legislatiei de mediu prin informarea, educarea si instruirea populatiei, prin acordarea de stimulente fiscale si prin practicarea unei politici active in domeniul pietei fortei de munca.
Succesul realizarii integrarii mediu-locuri de munca se va realiza daca toti factorii implicati, respectiv autoritatea publica, organizatiile nonguvernamentale si financiare, sindicatele, sectoarele de cercetare, industria, transporturile, agricultura, populatia vor fi pregatiti sa coopereze si, in astfel, sa aduca o contributie la realizarea acestui deziderat.
Un rol important, in acest sens, il are Comisia Europeana, care a creat cadrul necesar pentru sustinerea fiecarei actiuni care se desfasoara la nivel local, national si regional, asigurand promovarea initiativelor politice necesare, respectiv (http://ec.europa.eu): aplicarea legislatiei de mediu in zone cu ape poluate, in zone unde exista cantitati mari de deseuri industriale si menajere; implementarea legislatiei de mediu trebuie sa se realizeze concomitent cu o infuzie importanta de investitii de capital si cu crearea de noi locuri de munca; asigurarea resurselor financiare necesare pentru elaborarea de programe si proiecte care sa contribuie la dezvoltarea economica, la crearea de noi locuri de munca, asigurandu-se in acest fel o dezvoltare durabila.
Politica ecologica la nivelul U.E. a parcurs numeroase etape, si in pofida numeroaselor piedici aparute in calea dezvoltarii sale, a inregistrat progrese semnificative.
Pentru viitor, se are in vedere integrarea consideratiilor ecologice in prioritatile politice si economice la nivel regional. Parte din dificultati pot fi depasite de activitatea Comisiei, in timp ce altele dintre ele vor necesita o colaborare sustinuta intre partile implicate. Cele mai mari dificultati sunt legate de reticenta statelor membre de a se subordona agentiilor supranationale sau de a aduce compromisuri in politicile lor economice.
Dificultatea U.E. in implementarea politicilor ecologice simbolizeaza fortele conflictuale si contradictiile care au caracterizat aceasta organizatie inca de la inceputurile sale. Acestea include necesitatea unitatii in diversitate dintre prioritatile nationale si imperativele supranationale si distribuirea puterii intre diferitele organizatii si nivele de guvernare. Cu toate acestea, U.E. inregistreaza progrese in solutionarea acestor probleme (Bran, F; Ioan, I.,-“ Ecosfera si politici ecologice”).
In cadrul Uniunii Europene, mai mult de 5,8 milioane hectare sunt cultivate cu produse ecologice, existand inregistrate un numar de 140.000 ferme ecologice, ceea ce reprezinta un procent de 3,4% din totalul suprafetei agricole. In majoritatea tarilor europene si in special in tarile Uniunii Europene, fermele ecologice isi desfasoara activitatea in baza unui sistem de inspectie si certificare bine definit.
In general, nu exista statistici precise referitoare la volumul cererii de produse agroalimentare ecologice. Cifrele vehiculate se refera la ansamblul acestor produse, fara a face diferentieri pe categorii sau tipuri.
In realitate insa, cererea totala este cu mult mai mare, numarul consumatorilor potentiali fiind mult mai mare decat cel al consumatorilor efectivi, asa cum rezulta din numeroasele studii de piata realizate pe aceasta tema.
Pornind de la aspectele mentionate mai sus, producatorii si distribuitorii cauta diverse solutii pentru a reusi extinderea acestei piete, intre care se remarca: prezenta produselor in marile retele de distributie cu amanuntul; constanta ofertei; preturi competitive; informarea consumatorilor in legatura cu beneficiile consumului acestor produse; promovare eficienta a produselor, care sa nu creeze confuzie in randul consumatorilor ci, dimpotriva, sa-i ajute pe acestia sa aleaga produsele.
