Homo homini lupus
Se cern peste frunze razele de soare
albastra e marea, tacerea-i de sare,
si clopotele bat lugubru-a sfarsit
mai moare o stanca si ploua cu vid.
Pamantul e palid, se scutura-n sila
si apele tipa se sparg fara mila,
uraganul din noi atunci se porneste,
ne iarta Doamne pe noi si opreste,
Aceasta valtoare si tremur de crengi
in care totul se sparge in haos de legi,
ideea dispare in fizica pura
printre legi fara mila, ivite-n natura.
Stiinta se lasa cu greu descifrata
apar doar iluzii ciudate si iata…
ca tot ce-am aflat si-am produs
este. Homo homini lupus.
de Petru JIPA
