Postul Crăciunului, numit și Postul Sfântului Martin ori Postul Ignatului, sau Advent, e o perioadă precedentă Crăciunului, și care variază de la patru la șase săptămâni aproximativ, în funcție de rit și loc.
Conform tradiției stabilite cu timpul în Biserică, Postului Crăciunului este de asprime mijlocie, fiind un post al bucuriei. De aceea, pe lângă abținerea de la mâncărurile „de dulce” și alte renunțări (mortificări), Biserica propune un program liturgic în care un loc special îl ocupă colindele tradiționale, misterele de bucurie ale Rozariului și alte devoțiuni specifice acestei perioade.

Originea și dezvoltarea Adventului
În organizarea actuală a liturghiei române Adventul se plasează la începutul anului bisericesc; anul liturgic începe cu duminica I a adventului (la romano-catolici, căci în ortodoxie anul bisericesc începe la 1 septembrie) e logic, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos.
Însă acest mod de a calcula anul liturgic nu a fost întotdeauna în uz în Biserică. E sigur că primul ciclu liturgic avea ca dată de pornire comemorarea anuală a Paștelui. Si aceasta părea nimerit de vreme ce Paștele coincidea relativ în timp cu începutul anului civil (martie) și se potrivea foarte bine cu anumite condiții foarte răspândite în mediile creștine, și anume, că în ziua de 25 martie, echinocțiul de primvară, Dumnezeu crease lumea, și tot în această zi Maria îl zămislise pe Isus; și tot în această zi Isus murise pe cruce. Un calendar mozarabic notează: Equinoxis verni et dies mundi primus, in qua die Dominus et conceptus est et passus est.
Sfântul Ambroziu declară fără echivoc: „Pascha vere anni principium primi mensis exordium”. Ca dovadă că la această dată începe anul liturgic, stă și faptul că cel mai vechi lecționar cunoscut cuprinde un ciclu de lecturi ce începe în noaptea de Paști (cu Geneza) și se sfârșește în sâmbăta sfântă a anului succesiv.
Dar dezbaterile cristologice impun o exprimare mai decisă și pe plan liturgic a misterului Întrupării Cuvântului. Așa se orânduiește sărbătoarea Nașterii Domnului. Cu introducerea acestei sărbători și datorită faptului că data Paștelui fluctua în continuu, precum și faptul că multe biserici transferaseră sărbătoarea Bunei Vestiri în timpul Adventului (In Postul Mare era interzisă cu desăvârșire orice solemnitate), pe nesimțite începutul anului liturgic s-a transferat la timpul Crăciunului. Cărțile liturgice care ne-au rămas din secolul VI-VII ne indică începutul anului liturgic, unele în Vigilia Nașterii Domnului, altele chiar în ziua Nașterii Domnului.
Mai târziu către secolul VIII-IX când Adventul, ca perioadă de pregătire pentru Crăciun a căpătat o fizionomie stabilă și permanentă, anni circulum- cum se numea, începea de acum cu prima duminică a Adventului.
Termenul latin «adventus» = venire, inițial semnifica o perioadă de pregătire, nu atât pentru nașterea lui Isus, cât pentru a doua lui venire pe pământ, parousia. Textele celor mai vechi sacramentale dovedesc lămurit acest lucru; nu se explică astfel pericopele evanghelice despre sfârșitul lumii, judecata universală și apelurile la pocăință ale lui Ioan Botezătorul. Cele mai vechi lecționare intitulează aceste pericope: de adventum Domini, luându-se termenul adventus cu sensul de Naștere, Crăciun, și se acreditează ideea că Adventul este în exclusivitate o pregătire pentru această solemnitate. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient de la începutul secolului V. Un veac mai târziu își face loc tendința de a pregăti sărbătoarea Crăciunului după modelul pregătirii Paștelui, astfel încât să fie un fel de a doua quadragesima. Inițial adventul avea efect șase săptămâni. La Roma sfântul Grigore cel Mare l-a redus (546) la patru duminici, cu scopul de a-l cuprinde într-o singură lună, în decembrie. In celelalte biserici occidentale: Gallia, Spania, Irlanda, s-a păstrat perioada lungă și începea la sfântul Martin (11 noiembrie), deoarece se numea quadragesima sfântului Martin. Această disciplină e în vigoare și în prezent în biserica din Milano, în ritul ambrozian.
Postul, care în Advent a fost inițial o practică existentă în mănăstiri pentru zilele de luni, miercuri și vineri a căpătat ulterior un caracter obligatoriu pentru toți. Inocențiu II scrie episcopului de Braga, Spania: ieiunium etiam apud nos in adventu Domini tenetur. Ulterior postul s-a redus numai la abstinență de la carne. Dar nici această abstinență nu s-a mai ținut ulterior, astfel încât în secolul XIV unul din papi îi obligă pe clerici ca măcar ei să se abțină de la carne în Advent.
Normele actuale pentru orânduirea anului liturgic caracterizează astfel perioada Adventului: „Perioada Adventului are o dublă caracteristică: e timp de pregătire la solemnitatea Nașterii Domnului, în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni și totodată este timpul în care, printr-o atare amintire, sufletul este condus spre așteptarea celei de a doua veniri a lui Cristos de la sfârșitul timpurilor”.
Nu e timp de tristețe, ci un timp de profundă dorință a venirii Mântuitorului și de pregătire spirituală în vederea acestei veniri. Cum purificarea de păcat este cea mai bună pregătire spirituală e normal ca Adventul să aibă o nuanță de pocăință, însă nu atât de pronunțată ca în Postul Mare. Cântecul de bucurie Aleluia, de pildă, nu se omite în Advent.
Ca semn de pocăință, culoarea veșmintelor liturgice în Advent e violetă; odinioară în unele biserici se folosea culoarea neagră iar imaginile se acopereau ca în timpul Patimii. În duminica a-III-a, Gaudete , se poate folosi culoarea roză.
De asemenea, orga și celelalte instrumente muzicale permise în biserică nu pot cânta decât pentru a însoți cântarea poporului, nu însă ele singure.
În duminici și zilele de lucru ale Adventului, la liturghie nu se spune imnul «Mărire».
Dacă în Advent are loc o căsătorie, parohul trebuie să le atragă atenția mirilor asupra caracterului pe care îl are acest timp liturgic.
Instrucțiunea „Eucharisticum mysterium”, dată la 25 mai 1967 de Congregația Riturilor, îi invită pe credincioși să participe des, dacă e posibil în fiecare zi, chiar în zilele de lucru la Sfânta Liturghie, în special în Postul Mare și Advent.
Zilele dintre 17 și 24 decembrie sunt orânduite pentru o pregătire mai directă a Nașterii Domnului și au un regim liturgic special. Se recomandă pentru Advent omilia, se bazează pe o foarte veche tradiție în trecutul Bisericii. O predică atribuită sfântului Cezar din Arles (+543) notează: „Hoc tempus non immerito Domini Domini adventus nominatur, nec sine causa Ss. Patres adventum Domini celebrare coeperunt et sermones de iis diebus ad populum habuerunt ut se unusquisque fidelis praepararet et emundaret, quo digne Dei ac Domini sui nativitatem celebrare valeret”.
În ortodoxie, Postul Crăciunului sau Postul Nașterii Domnului are 40 de zile, începând la data de 15 noiembrie și se încheie pe 24 decembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie (Sf. Filip); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte, în 13 noiembrie, iar postul începe în miercurea sau vinerea respectivă.
Postul Crăciunului a fost rânduit de Biserică pentru pregătirea credincioșilor în vederea întâmpinării marelui Praznic al nașterii Domnului. El ne amintește de patriarhii și drepții Vechiului Testament și de postul de 40 de zile al lui Moise, pe Muntele Sinai, înainte de a primi Legea Decalogului ( Cele 10 porunci), scrisă de Dumnezeu pe table de piatră.
Ca vechime, primele mențiuni legate de practicarea Postului Crăciunului provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei. La început, creștinii nu posteau toți la fel și același număr de zile. De exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Sinodul local din Constantinopol ținut la anul 1166 ( sub patriarhul Luca Chrysoverghi) a uniformizat durata postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.
Din punct de vedere al alimentației, este un post mai ușor față de cel al Paștelui, având multe dezlegări la pește, ulei și vin. Astfel, pot fi mâncate preparate din pește în toate zilele de sâmbătă și duminică în perioada 21 noiembrie și 20 decembrie inclusiv, pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului, în zilele de prăznuire a unor sfinți cu cinstire mai largă în toată lumea ortodoxă, precum 30 noiembrie ( Sf. Ap. Andrei), 4 decembrie ( Sf. Varvara), 5 decembrie ( Sf. Sava), 6 decembrie ( Sf. Nicolae), 9 decembrie ( Zămislirea Sfintei Fecioarei Maria), 18 decembrie ( Sf. Cuvios Daniil Sihastrul), 20 decembrie ( Sf. Ignatie Teoforul). În afară de dezlegare la pește, în zilele menționate pot fi consumate și vin și ulei. Abia după aceste 40 de zile de post și rugăciune, creștinii se pot bucura pe deplin de Nașterea Domnului, de pe 25 decembrie.
Ultima zi a postului Crăciunului (24 decembrie) este numită și ajunul Crăciunului și este o zi în care se obișnuiește a se ține un post ceva mai aspru decât în celelalte zile.
Informații de pe site-ul Patriarhiei Române

Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului, având o durată de şase săptămâni, începe azi, fiind rânduit de Biserică pentru a-i pregăti pe credincioşi pentru marea sărbătoare a Naşterii lui Iisus Hristos. El aminteşte de patriarhii şi drepţii Vechiului Testament, care au petrecut timp îndelungat în post şi rugăciune, în aşteptarea venirii lui Mesia.Prin lungimea şi durata lui, acest post aminteşte de postul de 40 de zile al lui Moise de pe Muntele Sinai, când proorocul aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră. Alături de faptele bune, de rugăciune, de smerenie, postul este un mijloc pentru dobândirea virtuţilor. El este desăvârşit atunci când abţinerea de la mâncărurile de dulce este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual.

SURSA: http://www.brasovultau.ro

 

Ultimele petreceri înainte de Crăciun

Astăzi este ultima zi în care se mănâncă “de dulce” – lactate, ouă, carne şi se fac ultimele petreceri, de “lăsatul secului”. Timp de 40 de zile, până pe 24 decembrie, creştinii ortodocşi vor consuma numai produse de origine vegetală. Sărbătoare nocturnă ce deschide Postul Crăciunului, Lăsatul Secului este ultima zi în care se mai poate mânca din belşug, înaintea celor 40 de zile de aşteptare şi pregătire spirituală pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, pentru a găsi împăcarea cu sine, pentru a ierta şi a fi iertat, pentru a reînvăţa iubirea de cei aproape. Conform tradiţiei, în duminica de Lăsata Secului creştinii petrec în familie, desfătându-se cu mâncăruri dintre cele mai alese, de pe masă neputând lipsi plăcintele. Este şi ziua în care s-au făcut ultimele nunţi din acest an, pentru că de mâine, 15 noiembrie începe Postul Crăciunului. De asemenea, fiind apropiată ca dată de Filipii de Toamnă (15 noiembrie), urmaţi de Filipul cel Mare (Ovidenia, 21 noiembrie), zile celebrate prin severe interdicţii de muncă, de Lăsatul Secului se efectuează numeroase acte rituale, obiceiuri şi practici magice ce fac parte dintr-un scenariu al morţii şi renaşterii timpului. Astfel, uşile, porţile şi ferestrele sunt unse cu usturoi, spiritele rele sunt alungate prin zgomote şi împuşcături, păsările sălbatice sunt hrănite cu resturile rămase de la ospăţul Lăsatului Secului, pentru a nu strica recoltele viitoare, vasele din casă sunt întoarse cu gura în jos, pentru a nu intra în ele spiritele rele. Un alt obicei se referea la prezicerea vremii după pieptul găinii tăiate, astfel că, dacă pieptul era gras, iarna va fi grea, iar dacă era subţire va fi uşoară şi vara mănoasă. Dintre toate acestea, cea mai importantă rămâne totuşi masa de Lăsatul Secului, atestată în toate zonele etnografice ale României.

Postul ne pregăteşte pentru marea sărbătoare

Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului, având o durată de şase săptămâni, a fost rânduit de Biserică pentru a pregăti pe credincioşi pentru marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. El aminteşte de patriarhii şi drepţii Vechiului Testament, care au petrecut timp îndelungat în post şi rugăciune, în aşteptarea venirii lui Mesia. Ca vechime, cele dintâi menţiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi episcopul Leon cel Mare al Romei. La început, creştinii nu posteau toţi în acelaşi fel şi acelaşi număr de zile. Unii posteau şapte zile, alţii şase săptămâni. Sinodul local din Constantinopol din anul 1166 a uniformizat durata acestui post, hotărând ca toţi creştinii să postească 40 de zile, cu începere de la 15 noiembrie. Prin lungimea şi durata lui, acest post ne aminteşte de postul de 40 de zile al lui Moise de pe Muntele Sinai, când proorocul aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră. Asemenea şi creştinii, postind 40 de zile, îşi curăţesc sufletele şi trupurile şi se învrednicesc să primească Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat şi născut din Sfânta Fecioară. Ultima zi a Postului Naşterii Domnului (24 decembrie), numită ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până după-amiaza, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu fiert amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului lui Daniel şi a celor trei tineri din Babilon. În alte zone, se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua ce a vestit magilor Naşterea Domnului. Alături de faptele bune, de rugăciune, de smerenie, postul este un mijloc pentru dobândirea virtuţilor. El este desăvârşit atunci când abţinerea de la mâncărurile de dulce este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual.

SURSA: http://www.mytex.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…