Home Răpirea din serai (Fuga din Serai)

Răpirea din serai (Fuga din Serai)

9 min read
0
0
154

Carmen Rodica Postolache

Peste vreo oră o mână grea, ieşită din întuneric îi astupă gura şi o voce încerca să o trezească. Îi era aşa de somn că o dureau ochii dacă încerca să-i deschidă. Tare ar fi vrut să-i închidă la loc, dar nu putea adormi fiindcă se sufoca. Mâna grea îi apăsa gura cu atingerea neplăcută, străină.
– Nu ţipa, îi şopti, ridică-te, îmbracă-te şi hai!
Îi era aşa de somn! Nu înţelegea ce i se spune şi nu-şi amintea unde îşi lăsase hainele, când acestea îi aterizară în braţe, aruncate cu furie de agresor.
– Grăbeşte-te!
Se schimbă după paravan şi când mantia groasă îi fu aruncată pur şi simplu în cap, ea era prea adormită ca să se întrebe dacă ăsta era un gest agresiv sau de bunăvoinţă- pentru protecţia de frig.
În curând era afară, prizoniera Lunatecului. Încercă să se opună, să scape, dar el o strângea cu mână de fier de încheietura pumnului, târând-o după el. Între timp se trezise de tot, era lucidă, dar îngheţată. Aerul nopţii de deşert, rece ca un cuţit, i se înfigea în spate şi-i rănea mâinile.
– Mi-e frig, se văită ea, clănţănindu-i dinţii şi având faţa învineţită.
Lunatecul nu răspunse, nici nu se opri. Mergea grăbit prin întunericul rece, trăgând-o după el. Deodată ea îşi aminti ceva şi spuse:
– Eşti nebun!
El începu să râdă.
– Păi nu despre asta am tot vorbit? Sunt Lunatec.
– Nu, chiar eşti nebun fiindcă n-ai luat nici un strop de apă.
– Nu va fi nevoie.
Auzind răspunsul, ea prinse a se smuci iar, luptând pentru libertate căci ce altceva putea să însemne că nu va avea nevoie de apă decât că nu va mai apuca dimineaţa fiindcă…
– Mă vei omorâ!
El se opri brusc şi se uită la ea năuc, înspăimântând-o şi mai tare cu faţa lui de Lunatec lovită violent de lumina lunii, cu fruntea strălucitoare şi ochii sticloşi.
– Cum să te omor? Eu sunt Lunatec, nu sociopat. Nu ştiam că ai atâtea prejudecăţi.
– Ce-i aia sociopat?
– Un nebun agresiv, fără emoţii şi fără conştiinţă. Ei omoară oameni, eu nu.
– Atunci unde mă duci?
– Vei fi supusă încercării. Am avut şi eu şansa mea, dar am pierdut.
– Unde mergem?– La oază. Aproape am ajuns.
– A! La oază! De aceea n-ai luat apă.
– Nu, ci fiindcă mă grăbeam.
– Doar eşti nebun.
– Desigur.

– Am ajuns. Aici e oaza.
– Ce facem aici?
– Aşteptăm.
– Bineînţeles. De ce oi fi întrebat? Dacă te plimbi noaptea prin deşert ce poate urma decât să te opreşti să aştepţi. Uite ce e, Lunatecule, eu nu vreau să fac lucruri de nebun…
– Dar tocmai asta faci.
– Fiindcă mă obligi tu…
– Nu mă refer la marşul pe întuneric.
– Dar la ce?
– Când ai fugit din turn aveai o destinaţie anume?
– Nu prea. M-aş fi întors acasă poate… Dar nu ştiu bine. Acum, că am aflat că familia mea îmi dezaprobă fugă, nu mai ştiu.
– Deci n-ai destinaţie precisă. Totuşi te agiţi de mama focului de parcă ai întârzia în cine ştie ce loc important. Asta e nebunie.
– Luna…, dar i se opriră vorbele în gât şi rămase cu ochii holbaţi la o plantă care ieşise din nisip şi acum se dezvolta sub privirea ei uluită. Îi creşteau frunze, se înălţa, apoi înflori. Peste tot în jur creşteau plante cu aceeaşi viteză: răsăreau somnoroase şi creşteau acoperind solul copaci uriaşi cu frunze late sau înstelate sau lunguieţe, cactuşi groşi înfloriţi alături de un portocal lângă care răsărise un brad plin de conuri la poalele căruia înfloreau ghiocei, toate unite între ele prin liane înflorite, bolţi verzi din care se desprindeau cârcei spiralaţi, flori mari, solitare sau inflorescenţe multicolore contribuind la orgia botanică. În pomi eleganţi cântau păsări ale paradisului având capete încoronate şi penaj majestuos, abundent, multicolor. Aproape de ea, la dreapta zări o tufă de frunze ca lancea lângă una de brusture. Trunchiul copacului care răsărea dintre ele era acoperit de iederă roşiatică cu flori în ciorchine, albe, iar frunzele lui erau groase, cărnoase, enorme. Cel de alături avea fructe minuscule, portocalii, iar mai încolo era chiar un copac cu flori punctiforme şi fructe ca lacrima violet, în acelaşi timp. Tot locul se acoperise de verdeaţă variată, abundentă, mustind de viaţă.
La stânga ei izvorul devenise lac cu suprafaţa argintată de razele lunii, cu undele organizate în umbre fluide. Plantele se opriseră din crescut când se auzi muzica. Selinei îi tremură inima.

-Va urma-

SURSA: http://ziarulzidul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Alege adezivul potrivit pentru lemn – obtine imbinari sigure si de calitate inca de la prima aplicare

Spre deosebire de alte materiale din sfera constructiilor, lemnul necesita un grad mai spo…