Senator de Drept al Logos-ului Valah, “în iarna vrajbei noastre: “D’ale democraţiei – Editoriale. Tablete de toată ziua” – de Mircea Dinutz[1]

…La Editura Nico, din Târgu Mureş, a apărut o carte (144 de pagini) foarte subtil, dar dramatic tensionată – cu un conţinut relativ constant-dinamic al meditaţiei şi al ideaţiei atitudinal-cetăţeneşti: “D’ale democraţiei – Editoriale. Tablete de toată ziua” – de Mircea Dinutz. Tot ce se enunţă aici se subsumează, în mod straniu, unei coperţi foarte inspirat alese – “La circ”, reproducere după o lucrare a Tiei Peltz. Dar circul la care se raportează Mircea Dinutz nu-i distrează decât pe…oamenii noi (les nouveaux riches, cum ziceau francezii, în veacul al XIX-lea… – parveniţii/ciocoii neo-îmburgheziţi, cum zicem noi, valahii, azi!) – …în rest, rămâne Spectacolul Amărăciunii (disimulate cu discreţie, eleganţă şi …rasă!). Şi, în cel mai bun caz – al hazului de necaz. Evident, nu lipsit de revolta camus-iană: “Albert Camus asocia solidaritatea de o stare de revoltă – cf. Omul revoltat, 1951. (…) E un mod de a te <<revolta>> împotriva condiţiei tale de fiinţă (fatalmente) limitată în timp şi spaţiu (…) o “revoltă metafizică” – cf. M. Dinutz,  p. 10.

În cele trei părţi ale cărţii, relativ bine echilibrate structural (I-Editoriale – 15 texte, II-Tablete de toată ziua, cap. divizat în De-ale noastre, de-ale lumii  – 11 tablete şi De-ale politicii – 9 tablete) – asistăm la tragi-comedia, cvasi-onirică, a României în care trăim. Astăzi. şi Acum. De fapt, totul, în carte,  fierbe de imediateţea trăirii – concomitentă, aproape, cu Privirea, Reflecţia şi Expresia Estetică. Un tur de forţă care nu este la îndemâna oricui – mai ales când  linia estetică nu este afectată grav, din acest  cazan în forfotire, al incandescenţei flăcării teatrului  românesc  – involuntar, dar istorico-vitalist! – de veac XXI!

Autorul mărturiseşte, în prima tabletă, Scurtă invitaţie…la spectacol!, având valoare de Cuvânt înainte/Precuvântare –  N-am crezut, până acum şapte-opt ani, că voi scrie vreodată pamflet, pe care-l consideram resentimentar, născut din zonele obscure ale sufletului şi minţii – dar…cum te poţi, altfel, elibera de răul şi urâtul acestei lumi, cum te poţi exorciza, dacă nu prin cuvântul, e adevărat, deturnat de la funcţiile sale fireşti, întemeietoare? Noi, însă, amintindu-ne celebrul distih arghezian: Am luat ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure– socotim că pamfletul este doar aversul destructurator de învechită (în rele!) lume, al epopeii demiurgice (ca-n semantica dansului shivaito-dionysiac!) – deci, o specie cosmic-necesară, în economia restructurării nucleare – complementare Facerii unei Noi Lumi/unui nou Ierusalim postapocaliptic.

…Majoritatea tabletelor sunt texte pe care cititorii fideli ai  Jurnalului de Vrancea online, le-au mai citit – deci, pot pretinde (zic ei…) că le cunosc. Este o iluzie insidioasă şi o cursă perfid construit-premeditată, de către artistul-autor: atunci când fiece tabletă intră, în contextul tragi-comediei globale, în  constructul global – se nutreşte dintr-însa/-însul, amplificându-şi, re-structurându-şi semantica, devenind parte vie, organică dintr-un spectacol sofoclian-aristofanic. Tabletele lui Mircea Dinutz, nuntite şi orientate Nordic cu premeditare, îşi amplifică, reciproc, rezonanţa semantică…

…Reverenţa dedicaţiei face onoare autorului: Mentorului meu spiritual, bunului şi înţeleptului meu prieten, Constantin Călin. Pe ansamblu, Mircea Dinutz depăşeşte, cu mult, prin cartea de faţă, complexul provincial-vrâncean – deschizându-se, prin ea, spre Valahia etern-ludică: I.L. Caragiale (Paznicul Dharmei Cetăţii, Cinicul Privitor/Observator!) este şi fantasia  extatică/expresia livrescă a respectului dinutzian – dar şi ţinta şi miza cărţii. Evident, e vorba de acel I.L. Caragiale…rânjitorul amar, cel care simţea enorm şi vedea monstruos, cel care nu ştia să râdă, cum depun mărturie sumedenie dintre amicii săi. Din punctul nostru de vedere, cartea profesorului, criticului  Mircea Dinutz, capitol cu capitol, tabletă cu tabletă (cu unele ajustări estetice şi adaptată, mai clar, cerinţelor dramatice), poate fi pusă în scenă, de un iscusit regizor al Marelui şi Bizarului Spectacol al României, nu doar Contemporane – ci…eterne.

…E drept, fiind eminamente profesor, Mircea Dinutz este îngrijorat, în primul rând şi până la exasperare, de circul/bâlciul grotesc şi distructiv din domeniul educaţiei. Şi, în definitiv, această obsesie profesională este deplin justificată: dacă, într-o societate (oricare ar fi aceasta!) nu există grijă pentru Educaţie, atunci, necesarmente, apar/vor apărea, cât de curând, îngrijorările nu doar pentru viitorul ei, ci pentru înseşi şansele ei existenţiale, ca neam, ca naţiune: La urma urmei, câtă educaţie se mai face în şcoli?? Nu cumva, pentru mulţi dintre oamenii şcolii, comunicarea se reduce la un schimb de informaţii, în sensul că profesorul dă, ca să reprimească totul într-un soi de ambalaj considerat, cu un  plus de bunăvoinţă, acceptabil?? Pe de o parte, părinţii absorbiţi cu totul de viaţa social, în lupta destul de aspră pentru supravieţuire, nu mai au destul timp să se ocupe de educaţia copiilor, iar pe de altă parte, profesorii (…) tratează cu superficialitate problema (atât de delicată) a formării pentru viaţă a viitorului matur. Ce poate să iasă de aici?! Adolescenţii au/dobândesc – prematur – o libertate pe care, nu întotdeauna, sunt învăţaţi să o folosească, lăsaţi pradă modelelor-antimodele, livrate generous de mass-media, cu toată zestrea eclatantelor vremuri pe care le trăim: bani, glorie, putere, dacă se poate cu eforturi cât mai mici, sau chiar prin fraudă!! (…) Succesul social pare să-i intereseze, în egală măsură, atât pe părinţi, cât şi pe copii – lucru firesc, dar nu şi pe căile prin care se poate ajunge la obiectivul fixat! În ce fel de lume trăim? Dar, o întrebare mult mai gravă decât pare la prima vedere: în ce fel de lume vor trăi copiii noştri??

Răspunsul şi-l dă singur, atât de atentul Paznic al Cetăţii şi Dharmei ei: într-o lume care capătă, tot mai clar, peceţi apocaliptice, prin dispariţia dimensiunii morale a duhului ei:  a– pe de o parte, sentimentul de ruşine e numit cu un cuvânt ( ruşine…?!) care se află în plin proces de arhaizare, sub privirile noastre neputincioase şi b– pe de alta, atitudinile uman-sociale, nobil-constructive de Duh – dispar. Spre exemplu, solidaritatea (Solidaritatea e acel sentiment puternic şi nobil (…) care ne face să nu întoarcem capul nepăsători, în faţa nefericirii altora, să fim demni, mai generoşi cu semenii noştri (…). Sentimentul de solidaritate (naturală) îi face pe oameni să se simtă mai frumoşi, mai puternici, mai încrezători în puterile lor –  pp. 9-13). Se ajunge la sloganul  sinucigaş: Numai dezbinaţi vom reuşi împreună! – …să dispărem ca stat, ca naţiune, în mod  sigur!

…Iată ce zicea, despre adolescenţă (ce vârstă minunată, dar ameninţând letal societatea, dacă aceasta din urmă nu o tratează cu grija şi răspunderea cuvenite!), cel mai important şi vizionar pedagog iluminist, din veacul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau: Dar nicio vârstă nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: adolescenţa). Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi (…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să devină.

…Se propun şi soluţii, din partea profesorului-moralistului îngrijorat şi înspăimântat de augurii cei răi: …fixarea unor obiective clare, elaborarea unui program coerent (…) dar – mai important decât orice – schimbarea, în timp, a mentalităţii, încadrarea exiegentă a dascălilor în condiţii de competenţă reală (…) dar şi o salarizare pe măsură, renunţarea definitivă la practica păguboasă a numirilor pe criterii politice, revenirea, pe toate treptele de învăţământ, la concursurile de admitere (n.n.: o, Doamne, în sfârşit, un profesor care o spune cu voce tare!). (…) Asta numai dacă acceptăm, cu adevărat, că învăţământul este prioritate naţională şi nu un salon de naşteri premature, cu malformaţiile la vedere (cf. Bacalaureat 2011. Ecouri – niciodată tardive, p. 24).

 

…Şi scriitorul moralist, în sens iluminist (în niciun caz… moralizator!) Mircea Dinutz subliniază instaurarea, în societatea contemporană (din pricina egoismului, plezirismului imbecil etc.) a simptomului singurătăţii tragice: Să fie, oare, singurătatea singurul mod de a vieţui onest, într-o realitate atât de bulversată?” (cf. Vocaţia prieteniei, p. 14).

…E normal ca lipsa de educaţie a societăţii veacului XXI să ducă la grave (şi groteşti!) perturbări,  în viaţa socială şi în cultură:  În viaţa socială, <<averea>> (la vedere) a ajuns să fie sinonimă cu <<valoarea personală>>, niciun alt criteriu nefiind atât de funcţional. (…) Unul nu citeşte că-l dor ochii, altul urăşte cărţile şi nu se sfieşte s-o spună în gura mare, al treilea nu are timp de asemenea fleacuri – mulţi, mulţi alţii nu văd folosul de a citi, dar…se feresc, ca de foc, să facă asemenea mărturisiri. (…) Aşa au apărut contramodelele, oferite cu o generozitate criminală, generaţiei tinere. Şi, în acest sens, fireşte că un rol important şi degenerativ îl au şi mass-media vizuală …degenerată (cea mai…căutată, pentru că… apari pe sticlă, ca vedetă de doi bani jum’ate şi de-o derizorie clipă… – în faţa a milioane şi milioane de gură-cască!) – precum şi politica de geambaşi ori de madame de bordel, care se face în România (şi, de-o vreme, în întreaga lume!): Dar ce să faci cu toate acestea, adică să înveţi, să te străduieşti pentru a-ţi face o carieră cinstită, când vezi că un cioban de vocaţie poate deveni europarlamentar, ce rost are să te consacri muzicii, să exersezi ani de zile, să participi la concursuri epuizante, când te poţi despuia cu uşurinţă şi ajunge – într-un timp scurt – o cântăreaţă sexy (mai degrabă, doar sexy), când poţi spune câte prostii pofteşti, la emisiunile lui Măruţă sau a lui Capatos, te poţi numi Senzual, Plugaru sau Zăvoranu – n-are nicio importanţă! Vorba cuiva: <<…este foarte uşor să nu-ţi fie frică când ai curaj>>. Dar parcă <<tupeu>> ar fi cuvântul mai potrivit… (cf. De la aparenţă la esenţă şi…retur!, p. 17).

…Ei, şi într-o astfel de societate fără niciun Dumnezeu, fără repere morale – de măreţie, onoare şi demnitate – este aproape logic ca Adevărul să umble cu capul spart! Mărturie se află unicul artist, disident român autentic, Paul Goma! (cf. O întrebare legitimă, p. 29). Şi cine-l prigoneşte? Păi, tocmai ăia care n-au avut, dacă nu vizionarismul lui Goma, măcar bunul-simţ…de a tăceaelita! Cu dl N. Manolescu în frunte! A se vedea procesul intentat de acesta lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru vina de a fi publicat, în “Viaţa Românească”, un fragment din Paul Goma…Şi de ce anume îl acuza N. Manolescu, pe Goma (implicit, deci, şi pe publicatorul lui Goma – L.I. Stoiciu!): evident, de anti-semitism! În treacăt fie zis: soţia dlui Goma este de origine israelită…

Cum e posibil să fie, în continuare, marginalizat, ignorat, înjurat – Paul Goma, la 20 de ani de la revoluţie?” – se întreabă, „patetic”, L. I. Stoiciu.

Uite-aşa, BINE! „Astfel, numărul evreilor ucişi, victime ale holocaustului românesc (?!!), întrece orice imaginaţie, prin transferarea, foarte generoasă, a cifrelor înregistrate de Ungaria horthystă şi Rusia bolşevică, în contul României! Prea puţini sunt cei care protestează public – iar, dacă o fac, sunt suspectaţi de…antisemitism!” – cf. idem, p. 31.

Mda! Şi asta, pentru că, azi, suntem victimele unei cenzuri mondiale/mondialiste dictatoriale, cu nimic inferioară celei bolşevice: political correctness. N-are încotro, de corectă ce-i!

…O lume pe dos. O lume cu centri de Duh falsificaţi (prin puternice influenţe de sus, de cât mai de sus!). Mircea Dinutz caută să fie corect cu Adrian Păunescu, dar nu prea-i reuşeşte (în fară de splendidul citat din final de capitol, dintr-un poem al  bardului de la Bârca – cf. Posteritatea lui Adrian Păunescu, p. 37)  – în schimb, pe centrul fals, Cărtărescu (la fel ca şi pe alţi centri groteşti şi tragici, totodată: Liiceanu, Patapievici, Pleşu… – cf. Fenomenul Mircea Cărtărescu, p. 33) îl identifică bine (cu excepţia, poate, a faptului că dl Cărtărescu ar fi, totuşi…erudit…?!) – în lupta sa, jalnic-infernală, cu  demonii propriului orgoliu, dar şi cu…provincia (dinainte şi definitiv învinsă/condamnată la insignifianţă, de către domniile lor, bucureştenii…!):  Un scriitor din provincie ajuns la Bucureşti se simte exact cum mă simt eu, când mă aflu la New York, Paris, Berlin, Londra…  Dle Cărtărescu, cu tot respectul, dar vă cam paşte (pe ici, pe colo…) paranoia capitalistă, vorba lui Nae Caţavencu! De aici vine şi luarea de poziţie a  lui Mircea Dinutz, faţă de toate manifestările (critice sau pseudo-critice), venite din partea unora dintre corifeii bucureşteni (unii, aflaţi, azi, în zdrenţe spirituale! –         …singurul care şi-a păstrat “sărita” se pare că a rămas tot profesorul şi academicianul Eugen Simion – fie şi numai prin aristocraţia frazei rostite, vis-à-vis de un Adrian Marino, înnebunit de atâta găunoşenie a Duhului şi  răsturnare a scării valorilor româneşti: Îl iert, a suferit prea mult!): Aşadar, în aceşti ani din urmă, de câte ori mă apropii de un dicţionar, de o istorie literară – o fac fără să mă cutremur de pioşenie, încercând să apreciez cu luciditate scara de valori propusă, fără prejudecăţi şi fără resentimente, dar şi fără prea mari iluzii (cf. Ce-i mâna pe ei în luptă?, p. 46).

Şi acest pasaj rimea semantic şi întru sastisire – cu alt pasaj, din tableta lămuritoare De unde ne vin criticii?(p. 42):  De peste tot, din Suceava sau de la Târgovişte, din Satu Mare sau Slobozia, Constanţa ori Iaşi, din Tg. Mureş, Bacău sau Timişoara  – fiecare contribuind la efortul colectiv după puteri şi talent, oferind repere viabile şi construcţii respectabile, chiar dacă unii dintre ei nu ajung prea des pe Calea Victoriei

…În ceea ce-i priveşte pe scriitori, ca şi pe politicienii contemporani – spectacolul dat de cei fără har, dar cu tupeu (har Domnului…!) – este similar cu cel din schiţa caragialiană Moşii (1901): Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane – soldaţi – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decoraţiuni – decoraţii – doniţe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzunare – hărdaie… : toţi impostorii Pământului fojgăiesc de mama focului, sufocând prim-planul Duhului Românesc – ba sub pretextul că, cică, scriu artă!”, ba că fac reviste: Votez, cu toată convingerea, pentru Curca literară!!” ( – cf. Hai să facem o revistă!!!, p. 62), ba că…România e în stare de urgenţă!, la meciul România-Luxemburg…(cf. România  în stare de urgenţă!, p. 73)…!!!

…   Farsorii, tupeiştii, arlechinii veseli şi zglobii, impostorii şi circarii (cf. Stima noastră şi mândria! – p. 59);  Ei scriu/gravează mani pe stânci, pietre, tăbliţe, dar, mai ales, consumă cantităţi uriaşe de hârtie, spre pieirea inutilă a pădurilor româneşti. Stima noastră şi mândria! –  creându-se, după prostul model heliadesco-paşoptist, un şi mai prost şi periculos contramodel (analfabet şi letal-găunos!), de Duh  şi de Logos (complet degenerate!): Scri-ţi băieţi numai nu vă lăsa-ţi! (cf. Scrieţi, băieţi, nu vă lăsaţi!, p. 54) – dus înainte (?!) de, să zicem, un Mihail Gălăţanu… (n.n.: dar acest lucru este posibil numai cu complicitatea greilor, de tipul N. Manolescu, Alex Ştefănescu etc.!).

Ce-a fost şi ce rămâne – glosează, nostalgic, Mircea Dinutz, asupra propriilor observaţii,  meditaţii şi constatări (…noi ne oprim aici, la zona culturală, adică la finele Părţii a II-a  – nu pentru că Mircea Dinutz nu ar avea fler şi “nerv” şi pentru  Circul Politic Românesc, ci pentru că acest “Circ”, hidos şi letal, ne este  mult prea aproape-îngreţoşător, deci nu mai avem nici cerneală în călimară să-l exorcizăm prin Logos, nici salivă/flegmă în gură… – pentru o zonă în care impostura arogant-agresivă şi mitocănia înmărmuritoare, cronicizate până la genocid/crimă de trădare naţională, nu se mai pot vindeca/alunga nici cu vorba dulce şi specializat-hermeneutică, nici cu polemica aristocratică…cel mult, cu mitraliera cheguevarică!): Am cam uitat să polemizăm (cu eleganţă, cu argument, cu respect pentru celălalt), am cam uitat ce înseamnă  obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) după conceptual de subiectivitate creatoare, inerentă oricărui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajează şi ignorându-le, dacă nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în condiţiile în care ne vom privi unii pe alţii cu sincera dorinţă de a ne cunoaşte, citindu-ne cărţile şi comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fără râvna de a umili, de a distruge şi a ne distruge. Pentru că, unde e multă vanitate, tot atâta deşertăciune…la ce bun să avem principii şi să ne conducem după norme etice? Se poate vieţui şi aşa (ce cultură? ce conştiinţă?), de trăit e mai greu!

…Cunoscând noi mult prea bine mediul socio-spiritual al României de azi, am fi înclinaţi să nu trecem, prea blajin, cu vederea, această viziune cvasi-utopică a unui critic, devenit scriitor moralist (cu destule valenţe estetice, printre rândurile sale, uneori de-a dreptul… neagoebasarabiene!). Un Sfânt Francisc a fost de-ajuns omenirii! De ajuns cu utopiile şi cu predicile în pustie! – ar zice alţii, mult prea uşuratici, iresponsabil de pripiţi. Noi ştim şi cunoaştem: 1.Cel mai blând dintre sfinţi (Sfântul Francisc din Assisi) a ştiut  să fie când ferm, chiar aspru, când să se înfăţişeze blând şi, deci, să-şi intre în firea lui cea de Hristos, dată  – totdeauna, în funcţie de scopurile luptei sale neodihnite, întru Hristos-Dumnezeu şi întru mustrarea Lumii, care re-intra, hidos, în bezna din Kali-Yuga: de multe ori, a reuşit să fie muşcător de pamfletar, chiar cu Sanctitatea Sa Papa Inocenţiu al III-lea (pe la 1210)…2. -…chiar Mircea Dinutz este un spirit mereu încordat, în lupta cu sine, cu lumea, cu destinul, în plin secol XXI!

Aşa cum Predicile de pe Munte nu sunt menite a creştina omenirea într-un…pocnet de bici, aşa şi îndemnurile morale ale unui critic şi scrib (abraş cârtitoriu!) al Faptelor Lumii, bine-cunoscător al Ahrimanizării Lumii de Azi – nu sunt menite să îndrepte, instantaneu, liniile de forţă deviate/strâmbate,  ale Luminii Morale de pe Terra ori, numai din România. Dar Mircea Dinutz a fost, o viaţă de om, în primul rând, profesor/pedagog, şi, deci, ştie bine că orice îndemn spre Bine trebuie repetat, cu răbdare, de atâtea ori şi cu o voce din ce în ce mai ridicată, încât să blocheze, mental, altfel de porniri decât cele spre Bine…

…Mult mai curând decât predicator şi chiar moralizator (chiar creator de teatru absurd-ionescian, în cele mai impetuoase dintre tabletele sale: Hai să facem o revistă! (p. 62), Trei întrebări şi niciun răspuns  (p. 101), Ce bine e în democraţie!!  (p. 113), Mircea Dinutz ne apare, în unele dintre cele mai îngândurate şi încordate pagini ale sale (pseudo-ludice, atractive… – …dar, deşi, deseori, problematizant-impresionante – nu rămân,  totdeauna şi constant, la cea mai înaltă valoare estetică – aceea din, spre pildă, cosmic-liricul Instantaneu, autentic poem incantatoriu, epifanie şi colindă metafizică, totdeodată: …<<E un sticlete>>, spuse, fără să ezite, tovarăşul său. <<A fost>>, răspunse primul, îngropând pasărea, din nou, sub zăpadă, ceva mai departe de locul bătut de toată lumea atât de grăbită, încât nu ştiuse să vadă, să audă, să simtă fiorul dumnezeirii, care se aflase aproape, uimitor de aproape de ei… – doar cântecul rămăsese între crengile copacului, pentru ca numai cei aleşi, doar ei, să-l asculte şi să se lase vrăjiţi!) – pagini născute în iarna vrajbei noastre (cum zicea bardul Will…) – ca fiind un senator de drept al logos-ului valah contemporan (în linia George Pruteanu) – Logos contorsionat de toate vijeliile demonice (ale veacului şi mileniului acestuia apocaliptic), care ne strâmbă Duhurile, date nouă spre Sfântă şi Luminată  Păstrare întru Dreptate, de către El…

REPETITIO [est] mater studiorum…dar poate şi: …mater luciorum et revelationibus!



[1] -Mircea Dinutz, D’ale democraţiei – Editoriale. Tablete de toată ziua, Editura Nico, Tg. Mureş, 2012.

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

2 Comments

  1. pavel

    11 februarie 2012 at 8:55 AM

    ,,Am cam uitat să polemizăm (cu eleganţă, cu argument, cu respect pentru celălalt), am cam uitat ce înseamnă obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) după conceptual de subiectivitate creatoare, inerentă oricărui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajează şi ignorându-le, dacă nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în condiţiile în care ne vom privi unii pe alţii cu sincera dorinţă de a ne cunoaşte, citindu-ne cărţile şi comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fără râvna de a umili, de a distruge şi a ne distruge. Pentru că, unde e multă vanitate, tot atâta deşertăciune…la ce bun să avem principii şi să ne conducem după norme etice? Se poate vieţui şi aşa (ce cultură? ce conştiinţă?), de trăit e mai greu!”

    Sintetic vorbind acesta e AMARUL ce ne bantuie..Si ma intreb ,retoric,evident,ne vom reveni,oare?

  2. Marian Malciu

    11 februarie 2012 at 8:33 PM

    Mă bucur că am poposit aici şi am citit şi recitit o cronică închegată, completă, plină de sare şi piper, de răspundere şi bun simţ, cum nu prea se mai găsesc altele pe internet…!
    Am senzaţia că am citit deja volumul domnului Mircea Dinutz şi am plăcerea să afirm, public, că mi-a plăcut! Am savurat, pur şi simplu…
    Sincere felicitări, domnule Adrian BOTEZ!
    Iar pentru citatele recitite şi pentru textele bănuite din volumul “D’ale democraţiei”, sincere felicitări autorului, adică domnului Mircea DINUTZ!
    Aşa da!
    Iată un pasaj ce mi-a rămas la suflet:
    “Vom intra în normalitate doar în condiţiile în care ne vom privi unii pe alţii cu sincera dorinţă de a ne cunoaşte, citindu-ne cărţile şi comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fără râvna de a umili, de a distruge şi a ne distruge.”
    … Aşa gândesc şi eu…
    Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Ești fan „Urzeala Tronurilor”? Iată 6 locații reale care au inspirat faimoasa serie!

Cui nu-i place o escapadă bună într-o altă lume? Dacă ești fan „Urzeala Tronurilor” sau a …