Cu aceste gânduri, împletite cu amintiri frumoase trenul se apropie tot mai mult de capitala judeţului meu, Alba Iulia, oraş aşezat pe malul drept al Mureşului în timp ce pe partea stângă, de la Vinţul de Jos, şoseaua care duce spre Sibiu este paralelă cu linia ferată, şi, dacă străbaţi cinci kilometri te opreşti la casa memorială a poetului şi filozofului român Lucian Blaga. Născut la 9 mai 1895, acest bărbat, care prin erudiţie şi creaţie stă alături de cele mai mari nume ale culturii europene, a văzut lumina zilei aici, în satul transilvănean Lancrăm, nu departe de oraşul Marii Uniri a tuturor românilor. Provenea dintr-o familie cu multe generaţii de slujitori ai bisericii. Era ultimul dintre cei nouă copii pe care i-au avut preotul Izidor Blaga şi soţia sa, Ana Moga. A urmat primii ani de şcoală la Sebeş-Alba, la câţiva kilometri de casa părintească, ceea ce făcea ca vacanţele să fie mult dorite. A urmat gimnaziul la Braşov. Fiind în clasa a V-a, în 1911, a participat la o excursie cu vaporul pe Mediterana până în Italia, călătorie care – aşa cum reiese din „Hronicul şi cântecul vârstelor” – va avea mare însemnătate în maturizarea gândirii şi lărgirea orizontului său de cunoaştere. Încă de pe atunci, Blaga vădea preocupare pentru studiu. De pe vremea când îşi făcea liceul, înclinaţiile spre filozofie sunt temeinic alimentate cu lecturi din opere indice, din Schopenhauer ori Bergson. A alcătuit o lucrare despre număr şi judecăţile matematice, iar studiul „Despre intuiţia în filozofia lui Bergson” a şi văzut lumina tiparului în „Românul” din Arad, în 1914. Pentru a urma cursurile universitare, Lucian Blaga a plecat în 1917 la Facultatea de Filozofie din Viena. Prima culegere de versuri, intitulată „Poemele luminii”, apărută în 1919, a fost întâmpinată elogios de Nicolae Iorga în „Neamul Românesc”. După ce-şi ia doctoratul, se căsătoreşte, în 1920, cu frumoasa Cornelia Brediceanu. Blaga s-a afirmat şi ca dramaturg, realizând piese ca: „Zamolse” „Tulburarea apelor”, „Meşterul Manole” „Trilogia cunoaşterii”, „Trilogia culturii”. „Despre conştiinţa filozofică”, „Trilogia valorilor” şi culegerea de aforisme „Elanul insulei” sunt expresia personalităţii sale complexe, de mare profunzime spirituală, completând înzestrarea sa poetică şi dramaturgică cu aceea de filozof şi estetician. Poetul ne-a lăsat  insolitele volume de poezii „Lauda Domnului”, „La cumpăna apelor”, „La curţile dorului” fiind deopotrivă, traducătorul rafinat al lui „Faust”. Versurile sale, cum sunt cele din „Izvorul nopţii” l-au inspirat pe compozitorul Florin Bogardo care a realizat un minunat şlagăr al muzicii uşoare româneşti. Meritele sale excepţionale pe tărâmul literaturii şi filozofiei relevante şi în activitatea didactică, în calitate de profesor de filozofie a culturii la Universitatea din Cluj, au fost încununate prin conferirea titlului de academician.

Într-un spaţiu care şi azi nu renunţă la magiile arhaice, Blaga a încercat şi a reuşit să clădească o punte inefabilă între fantasmă şi logică. Câteva generaţii de studenţi au avut norocul să-i asculte prelegerile la Cluj, până când, într-o bună zi, prezenţa sa în cultură a devenit indezirabilă. Amărăciunea acestui suflet rănit, fără putinţă de lecuire lumească, rămâne în seama timpului, care tace şi trece. Lucian Blaga pleca pe tărâmul veşniciei tot într-o lună mai, în dimineaţa zilei purtând cifra 6, a anului 1961. Cimitirul din satul Lancrăm i-a primit eternitatea. „Neliniştea morii de vânt”, însă, continuă să bântuie minţile celor care primesc şi acum „Mirabila sămânţă” – acesta fiind titlul unui volum de poezii, în care, iarăşi, găsim sute de rostiri aforistice.

În anii de după moartea soţului ei, în apartamentul dintr-un bloc modest al unui cartier din Cluj, doamna Cornelia Blaga obişnuia să arate oaspeţilor apropiaţi câteva dintre manuscrisele ilustrului ei tovarăş de viaţă. Printre ele existau paginile pe care Lucian Blaga aşternuse două dintre cele mai tulburătoare poezii – „Bocca del Rio” şi „Alean”. Ele purtau ecoul timpului când poetul fusese, în anii 1938 şi 1939, ministru plenipotenţiar la Lisabona. În exoticele peisaje de pe ţărmul Atlanticului, Blaga continua să viseze la „neliniştea morii de vânt” de acasă, la „ţara între dealuri”, la „satul sub lună”. A fost unul dintre cărturarii români pentru care dragostea de neam a fost o stare gravă, perpetuă, trăită într-o ardere care avea să capete chiar accente tragice. Esenţa acestui patriotism, ataşamentul faţă de universul rural, a vibrat deopotrivă în opera filozofică şi în cea scriitoricească. Blaga este autorul unui aforism care rezumă, de fapt, filozofia unui neam întreg: „Veşnicia s-a născut la sat”. Rostea aceste memorabile cuvinte la 5 iunie 1937, zi în care îşi ţinea discursul de recepţie la Academia Română, al cărei membru activ fusese ales cu un an înainte, an în care i se tipărea capodopera cugetării româneşti – „Spaţiul mioritic”. Acest eseu ca şi discursul academic intitulat „Elogiul satului românesc”, demonstrau cum un om, ce-şi formase spiritul în cele mai înalte şcoli, nu numai că rămăsese credincios lumii în care se plămădise, ci şi o tălmăcea, printr-o rafinată înţelegere, dându-i meritatele dimensiuni universale.

Lucian Blaga a fost un spirit neliniştit, cu teribile oscilaţii între lumea concretă, trecătoare, şi cea a abisurilor metafizice, pe care le-a transpus în scris în cele mai variate registre ale sensibilităţii şi raţiunii.

„Lucian Blaga şi Premiul Nobel” o chestiune rămasă – de zeci de ani –  nelămurită. După cum se ştie, o astfel de propunere este luată în considerare de Comitetul pentru acordarea Premiului Nobel numai dacă – o condiţie „sine qua non” – numai dacă statul căruia îi aparţine candidatul respectiv îl propune, în mod oficial. Ceea ce statul nostru comunist nu a făcut. Dimpotrivă, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, trimis de către guvernul din Bucureşti la Stockholm „ca să arate acolo în cercurile autorizate că guvernul român n-ar privi cu simpatie asemenea distincţie acordată lui Blaga. De aceea a şi fost abandonată pentru moment această idee” – relatează, într-o notă informativă prezentată Securităţii, un critic literar. Ca apoi Zaharia Stancu să răspundă la întrebarea unor studenţi: „Nu am avut nici o dovadă reală, dacă era realitate sau simple zvonuri care circulă în Occident şi în România. Anume, că un grup de emigranţi români trăind în Franţa sau în altă ţară, ar fi făcut o hârtie prin care au propus ca acest premiu să fie acordat lui Blaga”.

În felul acesta, am fost privaţi şi Lucian Blaga şi noi românii de o legitimă recunoaştere internaţională a valorii personalităţii filosofice şi literare reprezentative a veacului său.

Pe lista completă şi la zi a laureaţilor Premiului Nobel pentru literatură nu îi găsim printre laureaţii Premiului Nobel nici pe: Lev Tolstoi, Cehov, Maxim Gorki, Serghei Esenin, Marcel Proust, Henrik Ibsen, Auust Strindberg, Emile Zola, Rainer Maria Rilke sau pe Eugene Ionesco… Şi totuşi aceşti mari scriitori omişi de Academia Suedeză au rămas în Eternitate şi fără să fi primit Paşaport Nobel…

Vedem însă că apar în această listă nişte nume despre care cine a auzit vorbindu-se? Cine, în afara celor din ţara  lor i-au citit? Cine sunt aceşti scriitori „universal şi definitiv” consacraţi de prestigiosul Premiu Nobel: Eyrind Johnson, Vole Soynka, Natjib Mahfuz, Kenzaburo Oe, Seamus Heaney, Gao Kingijan, sau V.S.Naipaul din Trinidad – Tobago…? În compania acestora Lucian Blaga, Tudor Arghezi ori Liviu Rebreanu, care de asemenea nu au primit Premiul Nobel, nu cred că s-ar fi simţit deosebit de onoraţi…. Dar, şi o altă ciudăţenie a celebrului Premiu Nobel pentru Literatură, repet: pentru Literatură!: ce caută printre laureaţii Premiului Nobel pentru Literatură Th. Mommsen, Rudolf Eucken, Henri Bergson, Bertrand Russell, Winston Churchill, – personalităţi care în viaţa lor numai literatură n-au scris??

Şi atunci asigură Premiul Nobel o notoritate mondială respectivului scriitor? Promovează difuzarea mondială a operei lui? Nu Premiul Nobel sau orice alt premiu contează pentru viitorime, ci opera. Numai opera consacră, nu premiul.

Lăsându-l pe Blaga să-şi doarmă somnul de veci, şoseaua şi drumul de fier al Ardealului duce spre Sbiu iar eu voi continua să scriu despre România mea cu plaiuri de dor.

Rodica Elena Lupu

Fragment din ROMANIE, PLAI DE DOR

Editura ANAMAROL, Bucuresti

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

4 moduri de a asorta sneakersii cu orice ținută

„Moda se schimba, dar stilul rămâne” – spunea cândva celebra creatoare de moda Coco Chanel…