Elena Armenescu

În ziua de 8 noiembrie 2011 – ziua Sfântului Arhanghel Mihail- după calendarul ortodox, În Aula Mare a Academiei Române, au fost sărbătorite nouă decenii de la epocala descoperire a insulinei (1921), după îndelungate studii experimentale şi observaţii clinice şi de laborator, de către savantul român Dr. Nicolae Paulescu – substanţă secretată de pancreasul endocrin – pe care domnia sa a numit-o pancreina.

Profesorul universitar Dr. C. Ionescu-Târgovişte a deschis sesiunea cu o scurtă şi sintetică prezentare, urmată de câteva acorduri din Simfonia a V-a, Simfonia destinului de Beethoven, subliniind faptul că Nicolae Paulescuera cunoscător a şapte limbi şi mare iubitor al muzicii clasice! Prof.Dr. C. Ionescu-Târgovişte are meritul de a fi continuat – după Dr. Pavel – o adevărată campanie de readucere în prim planul diabetologiei româneşti – după ce incă din 1971, profesorul de fiziologie Ian Murray din Glasgow-Scotland, ca urmare a sesizării unor inadvertenţe privind prioritatea descoperirii insulinei şi a căutării în arhivele medicale – publică în acest sens un articol în „British Medical Journal” prin care a argumentat şi arătat lumii ştiinţifice pe adevăratul descoperitor al insulinei, savantul român Nicolae Paulescu!

Domnia sa a introdus apoi primul vorbitor: inginerul Angelescu, în calitate de nepot al savantului. Domnul inginer Angelescu a mulţumit Academiei Romane şi organizatorilor pentru onoarea adusă lui Nicolae Paulescu prin această zi de sărbătoare, reamintind şi de statuia savantului amplasată în apropierea facultăţii de Medicină din Bucureşti în anul 2001 la iniţiativa Prof.Dr. C.I. Târgovişte!

A urmat la cuvânt, academicianul Eugen Simion, care – în anul 1990 când Dr. Nicolae  Paulescu a fost declarat onorific, membru postmortem al Academiei Române – era Preşedintele Academiei Române. Domnia sa a precizat motivul pentru care Nicolae Paulescu a fost primit, înafara faptului că i s-au recunoscut meritele, dar şi pentru a-l impune în conştiinţa lumii şi a onora munca sa de cercetător, subliniind că a reuşit să facă o mare descoperire cu mijloace puţine, reduse. „Nu cred în cultura eşecului – a afirmat domnul academician – iar nouă ca neam, ca naţie, consider că ne trebuie o cultură a cercetării în grup”.

Următorul invitat să ia cuvântul a fost  Profesorul Alberto de Leiva, şeful serviciului de endocrinologie de la Spitalul Sunt Pau din Barcelona. Prezentarea domniei sale a început cu ultima descoperire de ordin tehnologic, un vis împlinit atât al medicilor cât mai cu seamă al bolnavilor de diabet, o realizare în domeniul tratamentului diabetului: pancreasul artificial – un succes de ultimă oră al cercetătorilor francezi, după care a urmat o vastă incursiune în istoricul diabetologiei mondiale unde savantul Paulescu, în numele rigorii ştiinţifice, este recunoscut ca adevăratul descoperitor al insulinei!

Profesorul Dr. Nicolae Hâncu de la clinica de diabetologie din Cluj Napoca şi Prof.Dr.  Radu Lichiardopol din Bucureşti, au evocat personalitatea savantului cu deplina satisfacţie că faptele sale sunt acum recunoscute. În anul 1993 Institutul de Nutriţie, Diabet şi Boli Metabolice din Bucureşti a primit numele de Institutul „Nicolae Paulescu” prin decretul nr 273 al Ministerlui Sănătăţii (ministru Iulian Mincu).

Dar prof. Nicolae Paulescu nu a studiat doar pancreasul, ci s-a remarcat şi prin studii în domeniul altor glande endocrine cum este hipofiza! Prof.Dr. Mihai Coculescu de la Institutul C.I. Parhon din Bucureşti, a subliniat în prezentarea sa, cum cercetările lui Nicolae Paulescu au marcat acest domeniu de cunoaştere în faza sa de început, prin tehnica originală de ablaţie transtemporală a hipofizei, prin care a demonstrat rolul vital al secreţiei acestei glande.

Pentru cei care cunosc mai puţin viaţa şi opera lui Nicolae Paulescu, precizăm câteva date biografice ale marelui om de ştiinţă:

Viitorul profesor universitar, Dr. Nicolae Paulescu s-a născut la 30 octombrie 1869 în Bucureşti, oraş în care a urmat studiile până în anul 1888, apoi a mers în Franţa unde a continuat atât studiile cât şi practica medicală alături de ilustrul profesor Lancereaux, despre care avea să vorbească în prelegerile sale de mai târziu. După ce a revenit în ţară, a predat fiziologia în cadrul Facultăţii de Medicină „Carol Davilla” din Bucureşti continuând cercetările sale. Primele studii asupra pancreasului, le-a efectuat la Paris, iar revenirea în ţară şi numirea sa ca profesor la catedra de fiziologie, i-a deschis orizonturi noi, în 1916 el efectuând primele experimente pe baza extractelor pancreatice la Bucureşti, culminând cu izolarea extractului de pancreas în anul 1921, când publică rezultatele sale în presa medicală a vremii, cu un an anterior comunicărilor Doctorului F.G. Banting şi biochimistului J.J. Macleod de la Universitatea din Toronto, Canada, care aveau să primească Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1923, pentru aceeaşi descoperire.

În această perioadă este foarte apropiat atât de bolnavi cât şi de studenţi, în faţa cărora a susţinut mai multe conferinţe care au fost ulterior tipărite, devenite cărţi care au stârnit şi continuă să ivească multe controverse, „să neliniştească” după cum afirma acad. Eugen Simion, care asemenea Acad.Dr. Nicolae Cajal, a subliniat că nu trebuie să facem eroarea de a confunda omul cu opera sa, savantul cu opţiunea politică, citând multe cazuri similare din literatură sau filozofie. Ce facem cu Heideger ori cu Mircea Eliade sau Emil Cioran, care au avut simpatii pentru extrema dreaptă, se întreba domnul Eugen Simion – ori cu Mihail Sadoveanu care s-a aliniat după 1944 noii orânduiri comuniste, etc.

Revenind la profesorul Nicolae Paulescu, pentru a aprecia fiecare cu mintea sa, dintre cei care citesc aceste rânduri, citez din alocuţiunile sale rostite în faţa studenţilor:

„Veţi zice poate că admiraţia mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la şcoala acestui maestru (se referă la Prof Lancereaux n. a). Dar pietatea elevului se află aici în faţa datoriei profesorului, care trebuie să-şi cântărească toate vorbele ce rosteşte şi să probeze tot ceea ce afirmă.

Ei bine, Domnilor, repet sus şi tare că medic ca Lancereaux n-a mai fost altul. Şi această afirmaţie o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecţiile viitoare. Pentru moment, reţineţi faptul că, nici înainte de Lancereaux, printre medicii celebri, ca Lannec, Trousseaux, Rayer – nici în timpul său, printre colegii săi renumiţi, ca Charcot, Potain, Bouchard – şi nici printre medicii altor ţări, ca Bright, Addison, Virchow, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn şi ca spirit ştiinţific extraordinar. El singur a înţeles importanţa noţiunii de cauză şi a pus medicina pe drumul unei adevărate ştiinţe.

Pot zice că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce Claude Bernard a fost pentru fiziologie, ceea ce Pasteur a fost pentru microbiologie. Pentru astăzi, daţi-mi voie să vă întreţin, spunân-du-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însufleţească pe medici, când se află în faţa bolnavilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.

Dar, ce este un medic? Ce este un bolnav? Ce este un spital?

1.  Ce este un medic?

Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina? Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.

1 – Că ştiinţă, medicina studiază omul. – Şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic. Într-adevăr, medicină, după cum ştiţi, studiază:

A) – forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia). – Structura intimă a acestor organe (histologia). – Precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrică);

B) – fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia);

C) – bolile generale şi afecþiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriþie şi de relaţie (nosologia şi patologia).

Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei. Ce e mai mult. – Medicină, fiind o ştiinţă cu aplicaţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.

Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.

2. – Ca profesie, medicina serveşte pe om:

A) – prin igienă, ce-l protejează de boli;

B) – prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea. Dar nu e numai atât. Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?

Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.

Dar. – În plus. – Medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă. – Bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni. – Care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca. – Prin grai şi prin exemplu. – Să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi. – Adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice. Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile. – Ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinþă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… Şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei. Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. «Cinsteşte pe medic» zice Biblia,… căci ai trebuinţă de el”.

Am menţionat acest fragment din expunerea profesorului Dr. Nicolae Paulescu pentru a face cunoştinţă cu convingerile sale de credinţa şi conceptul profund moral privind atât recunoştinţa faţă de profesorul său din poziţia de discipol- conform jurământului lui Hipocrat – cât şi din accea a medicului practician pătruns de responsabilitatea faţă de bolnav, care trebuie îngrijit în spital atunci când este grav precizând faptul că „Spitalele sunt o inspiraţie a carităţii creştine”.

Dar cum oamenii nu iubesc adevărul, chiar când el este evident – analiza acelor vremuri tulburi este greu de făcut de noi după aproape o sută de ani! După repetate contestaţii prin care solicita recunoaşterea priorităţii descoperirii insulinei profund deziluzionat, Nicolae Paulescu a trecut în eternitate în 17 iulie anul 1931.

Toate acestea şi multe altele sunt foarte bine cunoscute celor care au luat cuvântul, şi au încântat auditoriul prin faptul că tot ce s-a afirmat a fost spre laudă şi omagiul adus savantului şi medicului N.Paulescu, şi mai puţin omului supus greşelii care s-a lăsat la un moment dat influenţat de tendinţele politice ale vremii.

Dr. Elena ARMENESCU
Bucureşti
10 noiembrie 2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

SOS! Soacra vrea să îți redecoreze casa? Iată cum să gestionezi situația FĂRĂ conflicte

După ce se mută împreună, multe cupluri se confruntă cu o problemă comună: părinții lui sa…