MARIN VOICAN … Când m-am trezit din somn am auzit-o pe bunica Elena spunându-i mamei:  – Nu mai plânge, fata mea!… Gândeşte-te că ai copilul ăsta lângă tine, cum te-am avut şi eu.– Mamă, te rog să mă înţelegi: simt că mi se duc puterile şi cred că nu mai apuc ziua când am să-l văd pe Iliuţă…– Aşa ne-o fi fost soarta: tu nu ai avut norocul să-l vezi pe taică-tu care s-a prăpădit de tânăr… undeva în apropierea Mărăşeştilor. Nici măcar nu te născuseşi când a plecat la răzbel. Unde s-or odihni oasele lui? Nici în ziua de azi nu am aflat unde-i este mormântul.– Nu-mi doresc să mai trăiesc singură!

– Ce-o vrea bunul Dumnezeu… Dacă îi e dat să trăiască, vine el…

– Când, mamă? Niciunul dintre camarazii lui, cu care a luptat la Tatra, nu l-au mai văzut din data de 9 Mai ’45… De atunci au trecut doi ani şi nu am primit răspuns: e mort, trăieşte, e prizonier?!

– Aneta, culcă-te şi încearcă să dormi, că abia au cântat cocoşii de miezul nopţii. Ce vrei să faci, să-ţi distrugi sănătatea? Nu mai aprinde lampa că-l trezeşti pe Marinică!

– Nu pot să dorm, vreau să-i mai scriu câteva rânduri…

9. VEDERE DE ANSAMBLU

4. Căsuţa copilăriei

6.CASA

5. CASA

Căsuţa copilăriei

După ce a aprins lumina, a ieşit afară să mai aducă un braţ de lemne pentru foc. Era în plină iarnă, iar în geamuri loveau cu furie crengile de la corcoduş, fiind mişcate de vântul care şuiera ca un haiduc, spulberând fulgii de zăpadă şi aşezându-i în grămejoare peste lucrurile din tindă. Când a deschis uşiţa sobei, flacăra roşiatic-pală a focului a prins să cânte duios, parcă-mi şoptea cu dulci cuvinte: „Dacă eşti copil cuminte şi-nchizi ochişorii ca să dormi, am să-ţi-l aduc pe Făt-Frumos… şi o să-l vezi cum ia în mâini jar de pe vatră şi-i dă armăsarului său cel năzdrăvan ca să poată zbura ca vântul şi gândul… s-o aducă pe frumoasa zână, Ileana Cosânzâiana, care a fost răpită de un zmeu fioros!”.

soba

Nu ştiu când a venit moş Ene pe la gene, dar când m-am trezit, soarele îmi surâdea în geam şi mă chema la săniuş. Cum nu puteam să uit vorbele pe care le auzisem în noaptea aceea, după ce mama şi bunica au plecat să aducă un car de lemne de la Vâlceaua Badii, m-am urcat pe un scăunel şi am deschis dulăpiorul unde erau o mulţime de scrisori, un caiet, câteva creioane chimice şi o cărticică „Gruia lui Novac Şoimanul” din care-mi citeau uneori…

a. Cu părinţii la 3 luni

 Cu părinţii la 3 luni

– Doamne, câte scrisori! Când le-o fi scris?

Am deschis un plic şi… cum nu prea citeam cursiv, am început să îngân fiecare cuvânt pe care buna mea mamă i-l adresa lui tata: „Ilie, a mai trecut un an de când ai plecat, şi mi-e aşa de greu că nu eşti cu mine. Să-l vezi pe Marin… a-nceput să vorbească binişor. Aleargă la poartă şi, când vede pe cineva pe drum, mă strigă: Mamă, a venit tata!”.

8. MASINA

În fiecare zi luam câte un plic şi-l citeam cu mare plăcere, ba uneori îl vedeam pe tata (mă uitam la poza în care era ginere lângă mama) cum se coboară din imaginea de pe perete, se întrupează în soldat cu puşcă peste umeri, chipiu pe cap, mantaua desfăcută la piept, cu braţele larg deschise, zâmbeşte şi-mi face semn să mă apropii, şi atâtea-mi povesteşte despre luptele pe care le duce cu duşmanul pe front, ca apoi să mă sărute şi să-mi spună s-o ascult pă mămicuţa că-i singură şi neajutorată. De câte ori nu era să mă prindă bunica Elena că, în loc să învăţ, mă ocupam cu citirea scrisorilor… iar ochii, nu rareori, mi se umpleau de lacrimi şi plecam grăbit din faţa ei. Când vorbeam cu prietenii mei le ziceam că tata o să vină de pe front cât mai curând şi o să-mi aducă o sabie adevărată, dar mă ruşinam ca să le spun cum îl vedeam în închipuirea mea; păstram secretul numai pentru mine, iar când rămâneam singur în casă mă rugam să mai vină şi să stăm de vorbă.

Mama Elisaveta şi tata IlieMama Elisaveta şi tata Ilie

Tot citind acele scrisori pe care mama le scria într-una, dar nu avea cum să le trimită lui tata (neavând adresa lui), ci le păstra ca pe un odor de mare preţ în dulăpiorul amintirilor, că uneori mai vorbea singură prin casă: „… ai să le citeşti când vii, dragul meu”, într-o zi, dacă-mi aduc bine aminte, după ce am venit de la sfânta biserică, unde m-am grijit pentru sfintele Paşti la părintele Cezar, am luat un caiet de dictare şi m-am dus sub umbra unui cireş înflorit din grădină, unde-mi pusese bunica o măsuţă pentru scris temele pe care mi le da învăţătoarea Petruţa Titilică.

În jurul meu era atâta lumină, iar zumzetul albinelor mi se păreau că-s un cor minunat ce-l întâmpină pe Iisus Christos, mă făceau să zâmbesc fericit. Printre butucii de viţă, care-şi arătau lăstarii cu micuţii struguri abia îmbumbiţi, semn că în acest an vom avea parte de rod bogat, am văzut două mierle îmbrăcate în voal negru, care-şi strigau cu fluierături prelungi, soţiorii. Pe cele două mierliţe, în imaginaţia mea, le asemuiam cu mama şi bunica jelind zi şi noapte pe bunicul Dumitru Tetoianu – decedat la Mărăşeşti în 1918 – şi pe tata, Ilie Voican, plecat să lupte pentru eliberarea patriei pe frontul de apus, în cel de al Doilea Război Mondial.

1. DUMITRU TETOIANU-tatăl mamei, 2. ION TETOIANU morţi ]n 1918 la MARASEŞEŞTI, ION MĂGUREANU - verisor

 1. DUMITRU TETOIANU- tatăl mamei, 2. ION TETOIANU (fratele) morţi în 1918 la MARASEŞEŞTI 3. ION MĂGUREANU – verişor (rănit)

Am deschis caietul şi, când am scris primele cuvinte… Câteva petale albe de cireş s-au aşezat pe coala din faţa mea, prevestire bună că tata era pe aproape şi-mi înţelegea sufleţelul meu, dornic să-i spun că mi-e tare dor de el şi-l aştept cu nerăbdare să vină acasă:

„Tăticule dragă, am crescut mare şi merg la şcoală. Vreau să te întorci acasă! În fiecare zi le spun colegilor şi prietenilor cu care mă văd… că în curând ai să vii acasă şi-mi vei aduce o sabie adevărată. Ne jucăm… «De-a robia» şi trupa mea învinge mereu, dar nu suntem răi cu prizonierii… aşa cum am auzit de la bunica şi mama că pe front, cei învinşi, sunt împuşcaţi. Când îi pedepsim, noi îi obligăm să ne ducă în cârcă vreo câţiva metri, şi să se recunoască învinşi, şi iar începem jocul nostru de copii… Oamenii mari de ce nu se joacă la fel!? Te pup! Băiatul matale, Marin”

Am cumpărat un plic de la unchiul Constantin Pătraşcu şi am scris la destinatar „Sergent Voican Ilie”, iar la adresă, neştiind unde s-o trimit, fiind convins că o să vină cât mai curând ca să citească misiva mea, am trecut „Dealul Viilor, Gorj”.

7. PUTUL

Nu-i greu să se înţeleagă ce a urmat: zeci de scrisori am compus către tăticul meu iubit, în care puneam flori de toporaşi, cocorăii, ghiocei, zambile, petale de cireş, păr, piersic, gutui, salcâm, liliac… – după cum înfloreau pomii ori plantele de câmp – trandafiri galbeni şi roşii, petale de bujor, merişor, trifoi, fragi, smeură, răsură, măceş, cârciumărese, lobidragi, crizanteme… Frunze de busuioc şi iasomie luau drumul cutiei poştale, un gemantan de campanie aşezat în podul casei, lângă coşul de evacuare a fumului, locul preferat al motanului Dodoloanţă, prieten bun cu şoriceii pe care-i admira şi, din prea multă dragoste, când se jucau, fiindu-i prea mare drag de ei, mai ronţăia câte unul… ca divertisment, numai ca să nu şi-o ia în cap chiţcanii şi să nu-l respecte, că… doar el era şeful prin pod!

Când o priveam pe biata mama, care slăbise în ultimul timp de ajunsese ca o umbră – ochii i se duseseră în fundul capului – spunând mereu că-şi pune capăt zilelor…

Mama bolnavă (aveam 3 ani)

 Mama bolnavă (aveam 3 ani)

am fost cuprins şi eu de tristeţe, iar în micile mele scrisori către tata, spre deosebire de cele de la început, invocau sfânta moarte… Aşterneam în versuri nevinovate ideii de care, acum când trec cu ochii peste versuri, mă înfior, fiindcă începusem să cred că eu voi pleca întâiul spre ceruri:

  IUBITE TATĂ

*****

Te-aştept ca-ntotdeauna…

 estinul crunt ne-a despărţit;

Eu grijă am de mama,-acuma;

Îmi eşti atât de drag, îţi zic…

Iubit părinte, îţi trimit

Cuvântul cel din urmă

Aş vrea să te sărut!

Dar viaţa mi se curmă

Aş vrea cu tine să petreci

Sâmbăta ce vine…

 ***

Sfârşitu-i trist, şi toate trec,

Căci mă despart de tine

Erai atât de bucuros,

Când mă ştiai cu tine.

Acuma roagă-L pe Cristos

Să-mi facă-un singur bine:

Din ceruri, unde voi zbura,

Să-mi lumineze calea toată,

Să pot vedea căsuţa mea

În care plângi, iubite tată!

*****

O întâmplare, aproape fericită, a scos-o pe mama din starea ei disperată şi, crezând într-un miracol, a mers la Turnu Severin cu mai multe femeii de pe valea Olteţului să-l întâmpine pe tata, fiindcă se auzise că un tren de prizonieri va fi adus din Rusia în luna august. Am văzut cum mama se „îndreptă” pe zi ce trece… Când am plecat la Turnu Severin, în ultimile zile ale lui august, să nu-mi vină să cred… chiar am auzit-o cântând prin casă: „Dorule te-am aşteptat/ Sufleţel bun şi curat…”

Întradevăr au fost aduşi nişte foşti prizonieri din Uniunea Sovietică, dar tata nu era printre ei. Atunci s-a întors Ion Sturzu, verişorul mamei care muncise sub knutul sovietic în minele de cărbuni de lângă lacurile Onega şi Ladoga, care ne-a dat o mare speranţă, zicând: „Netă, Ilie nu e mort, a fost luat odată cu mine prizonier în Rusia, dar nu l-am mai întâlnit. De-ai şti cât m-au chinuit… Muncă de rob, Netă! Uită-te cum arăt, nu mai pot să stau în picioare. Îmi pare rău că nu l-a mai văzut pe cumnatul Ilie ca să-ţi spun ce face, dar sunt sigur că trăieşte şi o să se întoarcă acasă. Cât să-l mai ţină!? Cred că o să-i dea şi lui drumul”.

11. MonumentulMulte întâmplări din sclavia petrecută la ruşi a mai povestit unchiul Ion la toţi ghioroienii şi… nu după prea mulţi ani, a părăsit această lume cu războiul ei blestemat… război care a răpus milioane de oameni, a lăsat văduve, mame îndoliate şi copii orfani. În amintirea acelei zile de la Turnu Severin am scris o poezie (pe care… când o citesc simt că ochii mi se umplu de lacrimi:

TRINU-I TRIN, NU ESTE OM

*****

Of! în gară, la Severin,

O măicuţă şi-un copil

Ochii-nlăcrimaţi aveau,

Cu mare jale-i strigau:

 ***

–   Trinule, tu ai motor,

Eşti din fier şi nu ai dor,

Îmi duci soţul la armată,

Iar eu rămân supărată …

 ***

Fiară rea şi blestemată,

Dacă tăicuţul lui pleacă,

Cine-o să mai stea cu el,

Cum va creşte singurel?

 ***

Trinule, nu-mi ai habar,

Cât dor are-un militar,

De soţie şi părinţi

Şi de copiii iubiţi?

 ***

–   Suflet n-ai şi nu te doare

De-a mea mamă iubitoar

Milă n-ai, n-o să suspini

Că-mi duci tata prin străini …

***

–  Trinule, să nu mai poţi

Să alergi mereu pe roţi!

Să n-ai timp de odihnit

Şi să-mi rămâi părăsit!

 ***

Să te faci în scândurele,

Aşchiuţe şi surcele,

Să iei foc, să te aprinzi,

Ţara să n-o mai colinzi!

***

Trinule, de n-ai fi trin

Să nu ne mai aduci chin

Numele de dor să-mi porţi

Să ne laşi iubiţii soţi

 ***

Să nu-i iei, lasă-i acasă

Să duc-o viaţă frumoasă

Copilaşii să şi-i crească

Din suflet să ne iubească!

***

Trinu-i trin, nu este om …

Nu-mi are milă nici dor

Nici de lacrimi nu îi pasă

Nici de cel ce casa lasă.

*****

Toamna, spre sfârşitul lunii octombrie 1947, când pe câmp se tăiau ultimii ştiuleţi de porumb… la poarta casei noastre s-a oprit un om a cărei faţă era arsă de soare şi cu o barbă de călugăr de la mânăstirea Căluiu… Privirea lui trăda veselia unor ochii căprui care, peste puţin timp, se scăldau în lacrimi de fericire. A încercat să mă strângă la piept, dar eu speriat… am strigat-o pe mama spunându-i că o caută un „ţigan” care are nevoie de ceva de mâncare!

– Mărine, copilul meu drag… Vino să te sărut. Nu credeam că Dumnezeu mă va ajuta să te văd pe tine şi maică-ta!

***

Aşa a-nceput drumul condeiului meu! De peste şaizeci şi cinci ani, mă străduiesc să dezleg „Taina scrisului”, adăugând în „Cartea vieţii mele” multe scrisori către voi iubiţii mei cititori! Mi-am dat seama că scrisul – această formă de comunicare dintre oameni – este un mijloc important de legătură sufletească. Astăzi, când deapăn amintiri scumpe vieţii mele, te invit cititorule să te dezvălui – fiindcă sunt sigur că ai scris şi tu cândva măcar o scrisoare de drag şi dor… aşa cum am făcut eu, copilul de şase ani nerăbdător să-şi vadă părintele… De atunci, până în ziua de azi, cu dor nestins, am aşezat în cuvinte pline de iubire gândurile mele, pe care le-m şlefuit, le-am dat murmur de izvoare şi le-am pus mai apoi în cântece nemuritore: doine, balade… pe care sunt sigur că le-ai auzit din fragedă pruncie. De aceea, ori de câte ori aştern o scrisoare pe o coala albă simt o puternică emoţie sufletească şi un respect deosebit pentru litera scrisă…

 CĂSUŢA DIN RĂSCRUCE

 *****

La căsuţa din răscruce,

Unde dorul iar m-aduce

Iarba a crescut în curte,

Iar uluca-i putrezită…

Şi portiţa-i zăvorâtă

Dorul fierbinte m-aduce,

Dorul ei nespus de dulce!…

 ***

Doamne,-aici e plaiul sfânt,

Locul unde m-am născut –

Şi unde am copilărit…

Viţa a cuprins pridvorul

Şi se urcă spre fereastră,

Unde s-a uscat muşcata –

Fără apă într-o glastră.

***

Sub o şipcă, lângă scară,

Caut cheia să descui

Taina unei lumi trecute…

Care-a fost, şi-acuma nu-i.

Doar putere dorului,…

Ea în suflet îmi trăieşte,

De trecut îmi aminteşte.

***

S-au stricat pereţii sobei,

Lângă care mă-ncălzeam,

Şi-ntr-o lume de iluzii…

Câte oare nu visam?

Tresăream când vântu-n geam

Îmi bătea, şi-i auzeam

Cum striga noaptea pe Deal.

***

Glasu-i dulce de copil…

Mă chema cu el să vin

Peste câmpuri să colind.

Prin pădure să alerg,

Flori gingaşe să culeg,

Ghirlande să fac din ele,

Să le dau iubitei mele…

 ******

Untitled

Load More Related Articles
Load More By Marin Voican Ghioroiu
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…