Serial: „NE VEDEM LA PARIS” – Nr. 2
„SĂ NU-I UIĂM NICIODATĂ … pe Maria şi neicuţa Costache”
Dumitru Miron,
prof. univ. dr. Prorector Acadremia de Studii Economice din Bucuresti În aceste vremuri goale de predictibilitate dar dense în incertitudine, sărace în aducere aminte dar bogate în entuziasc nesustenabil, cu tot mai puţine ancore-reper de mare şi autentică substanţă dar cu tot mai multă impostură culturală şi ştiinţifică, puţini oameni se mai aventurează să creadă că acest popor a avut uriaşe nestemate ale educaţiei, ştiinţei şi creaţiei artistice. Pe acest fond, este meritoriu demersul omului de spirit care s-a consacrat a fi domnul Marin Voican-Gheoroiu de a reda, celor care mai sunt contaminaţi de sindroul proprietăţii culturale şi artistice, o părticică din uriaşul tezaur pe care l-a acumulat acest popor. În panteonul devenirii noastre la nivel european şi global se aud, mai piano sau mai alegro, voci care emoţionează în orice vreme şi pe orice meridian şi păsări măiastre care simbolizează zborul umanităţii către ceea ce doar vizionarii au putut să întrevadă. Cei care, într-un exerciţiu de imaginaţie sănătoasă, şi-ar propune să redea esenţa ethos-ului românesc la nivel de picătură şi ar căuta să îl identifice cu oameni deveniţi simboluri, nu pot să ocolească, în fiecare domeniu câteva piscuri semeţe ale performanţei. În planul expresiei muzicale a fiinţei românului şi al celei artistice a prezentului şi viitorului, s-au detaşat demult pe aceste meleaguri dar şi aiurea doi inegalabili Români şi anume, fermecătoarea Maria Tănase şi genialul Constantin Brâncuşi. Aşa cum spune autorul acestei drame într-un act şi trei tablouri pe care o intitulează „Ne vedem la Paris”, cei doi titani ai domeniilor pe care le-au slujit cu dedicare, erudiţie şi uriaş talent, „au fost ca un far luminos în viaţa mea, fiindcă prin talentul, munca şi dăruirea sufletească pe care au depus-o în slujba artei, lăsându-ne moştenire un tezaur inestimabil, acoperindu-se de glorie nepieritoare, ducându-ne în lume numele şi renumele… va trebui să le aducem un prinos de recunoştinţă veşnică”. Cei care ne revendicăm de la „acest plai mioritic” pe care Creatorul a semănat foarte multă bunătate, dar oamenii au lăsat să crească şi multe burieni, unde au fost hărăzite toate condiţiile să crească dragoste, dar vicisitudinile vieţii şi greşelile oamenilor au adus şi multă gâlceavă, unde au răsărit multe minţi geniale… dar s-a perpetuat şi multă incultură, ar trebui să facem, din când în când, popas pe drumul nostru presărat cu destrămare şi să reflectăm la coerenţa dintre trecut şi viitor. Orice tânăr născut pe plaiurile iubite de Dumnezeu ale Olteniei are în genă universul pe care îl conţin vrsurile melodiei care a depăşit de mult orizonturile natale „ dragostea oltenească…te usucă te face iască şi te scoate la primăvară galben ca turta de cea”. Autorul acestei drame îşi propune să promoveze un demers narativ care are în centru povestea de iubire dintre cei doi titani ai culturii autentic româneşti. Naraţiunea se vrea o feerie discursivă în care imaginarul se juxtapune peste real, în care dialogul artistic, cu instrumente diferite, se manifestă plenar şi, în care ceea ce este natural, se îmbină cu rafinamentul pretenţios aşa cum piatra se transformă în Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana infinitului sau Pasărea Măiastră… simbolizând cerdacul românesc, poiana tradiţională dar şi cosmografia stilizată. Ceea ce îşi propune şi reuşeşte magistral autorul acestei lucrări este panoramarea, într-o suită de imagini de mare autenticitate, secvenţelor relevante pentru un întreg univers, greu de decis dacă este unul rural sau urban, compus armonios din secvenţe atent alese din munca truditorului care a înnobilat cea ce are mai peren Terra, şi anume piatra, dar şi din triluri ale privighetorii Gorjului care a pledat, sub ameninţarea blestemului, pentru continuitatea sentimentelor şi a gândurilor bune. Cei doi mari artişti pe care autorul dramei îşi propune să îi readucă în atenţia celor care, în mod condamnabil, par a-i fi uitat s-au pus undeva la păstrare, slujesc magistral sentimentul de mândrie a neamului românesc, unul cu dalta sculptorului genial, altul cu glasul care înglobează tot ceea ce omul poate cel mai puţin să facă, adică să redea ciripitul păsărilor şi intejecţiile naturii.Mesajul pe care ni-l transmite apăsat autorul este cel al datoriei pe care o avem cu toţii, cei care ne revendicăm a fi rămas români de a ne sluji patria, cu atât mai mult cu cât, în acest carusel care sporeşte pericolul dizolvării identităţii culturale proprii, avem ce păstra şi transmite mai departe. Citind acest produs literar m-am întrebat din nou cu mâhnire, de ce s-au scris atât de multe piese de teatru despre oţelari (evident o categorie de meseriaşi admirabilă şi care merită respectată) şi atât de puţine, sau deloc, piese de teatru despre Maria Tănase sau Constantin Brâncuşi, de ce se fac atât de multe filme, chiar premiate la marile festivaluri internaţionale de profil despre puşcăriaşi şi cerşetori şi atât de puţine, sau deloc, despre sculptori, pictori de geniu sau rapsozi de mare rezonanţă artistică?!… Demersul narativ al autorului debutează într-un peisaj integrator din punct de vedere cultural fiind plasat în Paris, Capitala Culturală a Europei şi în anul 1938 când normalitatea globalizatoare lua forma Expoziţiei Universale şi nu pe cea a războiului care, din păcate, a izbucnit cu doar doi ani mai târziu. Se încearcă şi se reuşeşte cu brio construirea unui dialog între cea care avusese un concert extraordinar în cadrul Expoziţiei Universale şi cel care robotea în atelierul său din Impasse Ronsin din Paris pentru a uimi, peste ani, criticii de artă şi a-i îmbogăţi, fără ca el sau ţara sa natală să se aleagă cu vreun câştig, pe colecţionarii de artă şi casele de licitaţie de profil. Întregul demers narativ este plasat sub semnul zodiacal al prieteniei, tradiţionalismului gorjenesc, admiraţiei nedisimulate şi neaoşe. Presărat cu melodii autentice zonei Gorjului, înnobilate de către autor prin versuri de mare sensibilitate şi ilustrative pentru stările pe care îşi propune să le sugereze, discursul epic este unu care face recurs la basmul românesc, la apă vie şi la creaturi de legendă care ne-au presărat, multora dintre noi, anii copilăriei. Duelul, sau mai degrabă, dialogul celor doi artişti este unul secvenţial. Marele sculptor decriptează tainele moleculei fizice închise în zăgazurile pietrei, pe care artistul le dezleagă, iar marea voce a neamului românesc îl recompensează cu câte o melodie culeasă şi prelucrată de autorul piesei de teatru. Marele Brâncuşi este asemănat cu Sfântul Francisc pentru harul său divin de a vorbi cu păsările, de a le mângăia cu bunătatea bunicului tradiţional şi a elibera din colivii imaginare în care le-au închis alţii. În tabloul al doilea, autorul deplasează decorurile în parcul din Tărgu Jiu, unde marele sculptor a făurit ceea ce se numeşte „Calea eroilor” , în acest loc care poate fi numit „Grădina Iniţiatică” , fiind plasată a doua rundă a dialogului dintre cei doi geniali artişti. Maria Tănase este plasată în postura învăţăcelului în ale artei sculpturale, care a venit la educator pentru a-şi pregăti propria lecţie în care cuvintele cheie sunt infinit, sărut, tăcere şi însingurare. Unealta cu care autorul îi pune pe cei doi mari artişti să operez este cuvântul pus în planul rezonanţei semantice cu aromă artistică. Ideea sărutului este articulată de către autorul dramei, Marin Voican-Ghioroiu, astfel… încât să prevaleze componenta dragoste a acestei manifestări umane. Ceea ce se regăseşte ca liant al naraţiunii este condiţionalitatea. Maria Tănase îl răsplăteşte pe genialul sculptor cu cântecul său doar atunci când răspunsul la întrebări este cel satisfăcător pentru sensibilitatea artistului dedicat. Tradiţia este elementul de autenticitate al dialogului, ambii interlocutori făcând frecvent recurs la aceasta atât în plan monumental cât şi în cel muzical. Ambiţia autorului este aceea de a-l prezenta pe marele artist în postura sa demiurgică, încercând să identifice în opera marelui sculptor elementele definitorii pentru întregul univers, lumina, cuvântul şi omul. Ultimul act al piesei este unul specific basmului dar şi realităţii rmâneşti şi se desfăşoară sub semnul peregrinării. Marele artist lasă locurile care îi sunt atât de dragi pentru a pleca către alte meleaguri cu temerea că poate nu îşi va mai vedea vreodată, altfel decât cu ochiul imaginaţiei, ceea ce i-a fost aşa de drag. Actorii principali ai piesei rămân aceiaşi, doar scenografia pare a se fi schimbat. Intriga artistică insistă pe nostalgia de locurile natale a celui nevoit să le părăsească şi pe speranţa călătoriei viitoare a celui care stă mai mult pe acasă. Ceea ce trebuie apreciat la această eseistică densă artistic este mesajul pe care îl transmite apăsat autorul Marin Voican-Ghioroiu şi, anume că trebuie să nu precupeţim nici un efort pentru a reaminti celor care trebuie (dar şi celor care pot) că destrămarea nu se poate opri din drum, iar veşnicia are nevoie de slujitori dedicaţi, fără ale căror eforturi, ceea ce compune adevărata noastră identitate culturală… poate dispărea cât de curând.

Continuare… Click AICI pentru Partea I-a
<<<<<<<<<<<<<<
C. BRÂNCUŞI: Încântător! Minunat!… (pentru el, i s-au înumezit ochii de emoţie)
Da, da… copilul din mine nu a plecat niciodată din Pestişani.
MARIA TĂNASE: Neicuţă Costache, fiindcă am cântat, acum e rândul matale să-mi spui cum ai creeat Pasărea Măiastră, pe care ai reuşit s-o faci nemuritoare.
C .BRÂNCUŞI:…Nemuritoare a fost de când mă ştiu. La mine în satul Hobiţa, când eram copii şi-n serile târzii de toamnă coceam ştueţi de porumb cu lapte la jarul de sub cazanul de ţuică, bunicul meu îmi povestea despre Pasărea Măiastră, singura fiinţă de pe pământ care aducea picături de apă vie pentru Făt-Frumos, eroul nostru legendar care se lupta cu zmeul zmeilor ca s-o elibereze pe Ileana Cosânzeana. Cine crezi, darga mea, că ar fi trecut munţii, apele şi pădurile întinse, ar fi străbătut văzduhul cerului, mări şi ţări… pentru a aduce rămurica de mirt, cea dătătoare de viaţă veşnică!?…
MARIA TĂNASE: (cu entuziasm) Numai Pasărea Măiastră, aşa-i?…
C. BRÂNCUŞI: (priveşte undeva departe) Când am început s-o sculptez, nu a mai fost nevoie de nimic, Pasărea Măiastră era în sufletul meu. (către Maria Tănase) O simţeam cum se zbate ca un pui de rândunică în mâinile mele, devenise nerăbdătoare să-şi ia zborul. Cu mare atenţie, uşurel-uşurel… i-am dat drumul din colivia fiinţei mele să se întrupeze într-o stea radioasă pentru a-şi lua locul pe bolta cerului, să rătăcească în spaţiu şi timp. (devine nostalgic) Când s-a născut am mângâiat-o şi mi-a fost frică să-i dau drumul. Dacă şi-ar fi luat zborul, eu cu cine rămâneam, Măriucă?…Zile şi nopţi n-am putut să mă despart de ea, fiindcă-mi era teamă să n-o pierd, atât îmi devenise de dragă.
MARIA TĂNASE: Apoi… ce-ai făcut cu ea?
C. BRÂNCUŞI: Într-o noapte de toamnă arămie, care întârziase cam mult peste aceste meleaguri, era trecut de jumătatea lui noiembrie şi tot frumos era, nu-mi venea să dorm, şi ce mi-am zis: hai să-i fac o vizită frumoasei mele. Am deschis uşa cu mare grijă, fiindcă nu voiam să mă simtă, o ştiam sensibilă la orice zgomot care se făcea în jurul ei. Am pătruns tiptil în atelier şi, cum o priveam de nu mă mai săturam s-o admir, căci avea ceva dumnezeiesc în fiinţa ei: razele lunii se revărsau peste ea într-o unduire fantastică, o irizare străvezie de auriu pal, iar penele Măiastrei mele căpătaseră nuanţa diamantului şlefuit, iar strălucirea lor devenise atât de intensă, asemenea unei aureole ce îmbrăca zeiţele din Olimp.O priveam extaziat, iar gândul mă purta la căsuţa mea din satul Hobiţa, cînd veneau rîndunelele primăvara în prispa casei pentru a-şi face cuib, şi-mi ciripeau atât de dulce, atât de dulce…
MARIA TĂNASE: Am să-ţi ofer în dar o melodie care-ţi va aduce aminte de vestitorii primăverii.Rodica Anghelescu – In prispa casutei mele
<<<<< PENTRU A ASCULTA MELODIA >>>>>
APASA PE SEMNUL (mai jos stanga)
Asculta mai multe audio populara
C. BRÂNCUŞI: Da, Maria… aşa cum rândunica-şi ridică ciocul spre tăriile cerului, şi cu glăsciorul ei, clopoţel de argint, cântă printre ramurile pomilor înfloriţi, la fel şi Măiastra mea îşi ţinea capul atât de gingaş, iar ciocul îl ţinea larg deschis prin care ieşeau nişte triluri nemuritoare, asemănătoare privighetorii îndrăgostite… pe care o ascultam când mergeam la arat în câmp. Din spatele piedestalului ţâşneau săgeţi muiate în pulberea diafană a razelor blânde ale Lunii, care se îndreptau spre cupola atelieruli, pe care o lăsasem deschisă. Jerbele de lumină erau adevărate curcubee ce se înfăşurau într-un dans fantastic, apoi străpungeau văzduhul nopţii, iar atelierul meu se transformase într-o sfântă catedrală dumnezeiască, unde tot creştinul se roagă cu smerenie şi-mi priveşte Măiastra…
După câteva minute, am văzut-o pe Măiastră cum a-nceput să-şi îndrepte căpşorul către mine. M-a privit cu blândeţe, nefiind surprinsă că mă vede în sanctuarul ei cel tainic la o oră atât de târzie, apoi mi-a cerut voie să vină la pieptul meu.
CLICK AICI
pentru continuare PARTEA a III-a=====================
Marin VOICAN-GHIOROIU scriitor-compozitorPartajează acest conținut:
Publică comentariul